Florența şi Renașterea (II)

Cadrele interpretării

Nu vom insista asupra periodizărilor epocii medievale sau renascentiste, chestiuni atât de disputate, controversate și neîncheiate. În ce ne privește, ne situăm în limitele părerilor școlii franceze a „Analelor” care consideră că nu există o falie între Evul Mediu și Renaștere, ci un lung Ev Mediu prelungit între antichitate și modernitate. Revista „Annales” a pus bazele curentului numit Noua Istorie, fundamentat de istorici cu recunoaștere mondială de talia lui Lucien Febvre, Fernand Braudel, Henri Pirenne, Marc Bloch sau, din generația mai nouă, nume precum Jacques Le Goff și Jean Delumeau, ultimul demonstrând cum se preiau anumite idei în mod mecanic și apoi se transmit pentru decenii sau sute de ani, încurajând o lene a gândirii: „Dacă s-ar putea înlătura din cărţile de istorie cei doi termini solidari, şi solidari inexacţi: Ev Mediu şi Renaştere, înţelegerea perioadei care se întinde de la Filip cel Frumos şi Henric al IV-lea ne-ar fi uşurată. Dintr-un singur condei s-ar lăsa deoparte o serie întreagă de prejudecăţi. Am scăpa, în primul rând, de convingerea că o ruptură brutală a despărţit o vreme a întunericului de o alta a luminii” [1].
Reprezentanții Noii Istorii consideră omul medieval în toate dimensiunile sale, economică, socială, politică, mentală, inclusiv în dimensiunea imaginativă, a reprezentărilor sale. Dacă vom cerceta bibliografia enciclopedistului Umberto Eco, vom observa cu ușurință atracția sa către perioada medievală despre care discutăm. După ce îngrijește și publică Il Medioevo (4 volume editate de Encyclomedia) între 2010-2011, o adevărată călătorie prin istorie, cultură, artă, muzică, filozofie, iată că în 2014 își întregește efortul, scoțând o operă monumentală în 14 volume, Il Medioevo, Casa Editrice Repubblica e LʼEspresso, el asigurând Introducerea, strângând în jurul său peste 300 de intelectuali din toată Europa. În volumul 14, Umberto Eco lasă câteva rânduri memorabile care sintetizează sfârșitul de Ev Mediu și intrarea hotărâtă prin Renaștere în Epoca Modernă: „Europa se populează cu catedrale, adevărate enciclopedii ale cunoașterii și ale unei debordante imaginații… Este o scenă luminată de vitralii, de manuscrise cu miniaturi strălucitoare, de culorile țesăturilor italiene și flamande care circulă pe mare și pe uscat, în nordul și sudul Europei, traversând o lume nouă care se dezvăluie în împestrițata ei multiplicitate [2]... Orice aș face, m-am născut ca să cercetez străbătând păduri simbolice, locuite de unicorni și grifoni, și comparând structurile ascuțite și pătrate ale catedralelor cu împunsăturile maliției exegetice. […] Această înclinație și această pasiune nu m-au părăsit niciodată, chiar dacă mai târziu, din varii motive, nu am urmat ca profesie academică medievistica. Astfel, Evul Mediu a rămas, dacă nu meseria mea, hobby-ul meu – și tentația constantă – și îl văd în toate, transpărând în lucrurile de care mă ocup, care nu par medievale și totuși sunt. Evul Mediu reprezintă creuzetul Europei și al civilizației moderne” (s.n.) [3].

Atuurile Florenței

Încercăm să răspundem cu argumente convingătoare la întrebarea De ce Renașterea a început la Florența? Ce a avut în plus față de orașele din Peninsulă sau de aiurea? Convingerea noastră, după lecturi pasionante ce se întind pe durata mai multor ani, este că bazele transformării societății feudale, într-un model de societate, pe care specialiștii au convenit s-o numească renascentistă trebuie căutate în secolele anterioare, în Duecento și Trecento, când s-au acumulat elementele materiale și spirituale care să facă posibile aceste prefaceri.
Considerăm că atuurile Florenței ar putea fi următoarele, fără a avea pretenția că le-am epuizat: reînvierea culturii clasice latine, greceşti şi creştine a fost grefată pe o cultură populară solidă, bogată, diversă, din care au izvorât capodoperele lui Dante, Petrarca, Boccaccio, scrise în limba poporului, il volgare toscano, care avea să pună bazele limbii italiene literare; o autoguvernare a Florenţei cu vocaţie republicană, prielnică dezvoltării economice, sociale, spirituale; uriaşa avere a familiilor de bancheri florentini care cheltuiau nu numai pentru ei, ci şi pentru comunitate şi pentru frumuseţea Cetăţii lor, cu o largă vocaţie de mecenat; dezvoltarea şcolilor, instruirea copiilor și a tinerilor în domeniul manufacturier, al negustoriei și în domeniul bancar; un model mental colectiv cu trăsături distincte, specifice, care a încurajat spiritul creativ, istețimea, orgoliul, spiritul întreprinzător; un moment de graţie acordat de Istorie şi de Divinitate.

Descrierea Florenței

Una dintre cele mai vechi descrieri ale Florenței ne-a rămas de la Dino Compagni, prior și gonfalonier al justiției la cumpăna secolelor al XII-lea și al XIII-lea: „Florența,… clădită sub semnul lui Marte, scăldată din belșug de un larg fluviu măreț cu apă dulce care o împarte aproape în două jumătăți… nu prea întinsă, bogată în fructe bune, cu cetățeni viteji la arme, mândri și pricinași […] cetățenii au obiceiuri bune, iar femeile sunt frumoase și împodobite; casele sunt mărețe, pline de multe ateliere de meșteșuguri utile. Din care pricină, mulți oameni din țări depărtate vin să o vadă, nu de nevoie, ci pentru calitatea meseriilor și a artelor și pentru frumusețea orașului”. [4] Florenţa nu are o mare vechime ca alte așezări etrusce din peninsulă, ci a luat naștere în vremurile romane, după cum afirmă şi Niccolò Machiavelli în Istorie fiorentine: „Oraşul s-a născut pe vremea Imperiului Roman şi a început să fie amintit de scriitori pe vremea primilor împăraţi”  [5]. Niciun alt oraș din Italia n-a avut norocul să-și încredințeze destinul în mâinile celor trei uriași ai începuturilor epocii moderne, Dante, Petrarca și Boccaccio, ultimul subliniind unicitatea acestei cetăți: „Mai nobilă între celelalte oraşe italiene, Florenţa – după cum socotesc vechile cronici, precum şi după părerea noastră a celor de astăzi” [6].
Până spre mijlocul secolului al XV-lea aspectul orașului era tipic medieval, sobru, cu clădiri îngrămădite, străzi întortocheate și foarte puține spații deschise, mai ales în fața bisericilor. În Florența lui Duecento erau peste 150 de case-torri (case cu turnuri de apărare), înalte de 50-70 de metri, ca simbol al siguranței, al prestigiului familiilor bogate, care cu timpul s-au mărit de la 2 la 4-5 nivele în funcție de averea și orgoliul proprietarului.
Zidurile cetății s-au modificat succesiv, începând cu nucleul – castru roman – și terminând cu ultimul cerc mural (zis al șaselea) realizat între 1282-1333, prin contribuția arhitecților Arnolfo di Cambio, Giotto, Andreea Pisano și alții. Zidul avea înălțimea de 6 metri și lungimea de 8,5 kilometri, fiind dotat cu 12 porți monumentale înalte de 100 brațe florentine (aproximativ 35 metri). Aceste porți erau și sediul vămilor de intrare și de ieșire a mărfurilor, sursă importantă de venituri pentru Comună. Suprafața orașului s-a mărit atunci de la 75 de hectare la 480 de hectare. La fiecare poartă exista un custode al cheilor care o închidea noaptea și o deschidea dimineața, ferind astfel orașul de răufăcători. Zidurile și porțile orașului au avut în această perioadă o importanță uriașă, deoarece erau locurile prin care treceau oamenii, animalele și mărfurile, materializând o dialectică a interiorului și a exteriorului care a lăsat o urmă adâncă în toată Europa.

Intră în scenă negustorul

Perioada cuprinsă între secolele XI-XIV numită Evul Mediu Târziu a însemnat „revoluția comercialăˮ, când, pe fondul încălzirii generale a vremii, al creșterii producției agricole și al consumului, Europa Occidentală trece în mod treptat și natural de la o economie de subzistență de tip feudal la o economie de piață bazată pe concurență, pe circulația mărfurilor și a banilor. Personajul central care determină aceste schimbări este negustorul, într-un stil foarte practic și dinamic, dovedind istețime, curaj, spirit întreprinzător și din ce în ce mai multă lăcomie. Una dintre regulile respectate cu sfințenie de comercianții acelor vremuri și transmisă copiilor se referea la grija de a scrie, de a nota toate amănuntele din activitatea negustorească: Regula de aur a negustorului este: să scrii tot, să scrii imediat, să scrii bine [7]. Exemplul punerii în practică a acestei reguli se ilustrează cel mai bine la Francesco Datini, negustorul din Prato. Federigo Melis mărturisește că a avut norocul de a pătrunde și cerceta cele aproximativ 150.000 de piese din Arhiva Datini care se compune din 125.000 de scrisori comerciale, 11.000 de scrisori private, 15.800 de alte documente și 600 de codexuri (libri contabili). Prețioasa moștenire aparținea perioadei 1363-1410 și ilustra tripla activitate ce caracteriza întreaga Toscană – manufacturieră, comercială și bancară – documentele provenind di 267 de localități italiene și străine (extrase de cont, scrisori de schimb, asigurări bancare sau maritime, facturi, moștenire unică prin organicitatea și consistența ei [8].
Unul dintre aspectele fundamentale ale avântului economic și demografic îl constituie dezvoltarea orașului. Orașul îl schimbă pe omul medieval, pune piața și banii în centrul preocupărilor lui materiale, îi lărgește orizonturile, îi propune mijloace de a se instrui și de a se cultiva. Este momentul când apar noi tipuri citadine: orășeanul, intelectualul, negustorul. Este celebră istoria negustorului din Prato, Francesco Datini, ca și a altor familii florentine, Bardi, Peruzzi, așa-zișii oameni noi, care din figuri umile ajung în vârful ierarhiei sociale a vremii. Începând cu secolul al XI-lea, negustorii devin adevărați operatori economici. Ei citesc, scriu, calculează, transformă, schimbă monede, împrumută altora bani, se organizează în companii cu sedii și rețele în toată Europa, în toată lumea.
Inima economiei medievale este orașul care cunoaște o dezvoltare spectaculoasă. Spre deosebire de lumea rurală, imuabilă, orașul este un spațiu al prefacerilor rapide, al dezvoltării manufacturiere fără precedent. După specificul lor de bază, deosebim mai multe tipuri de orașe: orașe-comerciale (porturile Veneția, Genova), numite și città-marinarie (orașe-porturi); urmează orașele orientate spre meșteșuguri și artizanat (Milano și Florența), orașe de uscat, de interior (entroterra); există, în sfârșit, orașe de funcționari, sedii ale puterii (Roma – sediul papalității, Napoli – sediul regatului dinastiei de Anjou). Orașe din Italia fărâmițată vor oferi din ce în ce mai multe posibilități de lucru și de câștig. Banul introduce treptat o nouă mentalitate, laică și rațională. Italia centrală și de nord se va constitui într-un pol al dezvoltării accelerate, cu o rețea urbană fără egal în Europa și în lume pentru mărimea orașelor, pentru efervescența vieții economice și comerciale. Cel de-al doilea pol de dezvoltare era Europa nord-vestică, cu orașele care între secolele XIII-XVI au format Liga Hanseatică: Lübeck, Hamburg, Rostock, Brandenburg, Bremen, Frankfurt, Danzig, Riga, Stockholm, Visby, Köln, Bruges, Novgorod etc.
Între 1150-1300, târgurile cele mai importante au fost cele din regiunea Champagne (orașele Legny, Bar-sur-Aube, Provins și Troyes) și Flandra meridională. Desfășurându-se periodic, pe toată durata anului (6 târguri anuale), au accelerat schimburile de mărfuri și monedă. Acolo se întâlneau toți comercianții Europei. Au apărut funcționari speciali ce garantează corectitudinea schimburilor și chiar garda târgului. Florentinii s-au impus cu un rol dominant în târgurile din Champagne, apoi în Geneva în prima treime a secolului al XV-lea, apoi în Lyon spre sfârșitul aceluiași secol. După descoperirea Americii, polul comercial s-a mutat în Spania, datorită cantităților mari de aur și argint din noile ținuturi direcționate spre Medina del Campo și Medina del Rio Seco.
Începând din Duecento, Florența a surclasat orașele concurente din regiune, cum ar fi Pisa, Lucca, Siena, care au precedat-o în renaștere, și tot atunci a depășit marile puteri comerciale Genova și Veneția, agentul principal al acestor transformări fiind negustorul: „Negustorul, cu activitatea sa genială, multiformă, neobosită, imprimă ritmul vieții contemporanilor săi, el determină aspectul orașului și mediul familial privat; mecenatismul se naște odată cu el, care subvenționează artiștii pentru a construi și înfrumuseța locuințele, pentru a realiza adevărate capodopere” [9]. Unul dintre cei mai buni și pasionați cercetători ai economiei Florenței, căreia i-a închinat decenii din viața sa, Federigo Melis, sublinia că bunăstarea a venit ca urmare a mai multor surse: activitatea manufacturieră, transporturile pe uscat și pe mare, comerțul, activitatea bancară, asigurările, agricultura, astfel încât se poate vorbi de „o adevărată explozie a companiilor cu o viață economică înfloritoare” [10].
Comerțul s-a născut din industrie și nu invers. Europa textilelor a dat naștere Europei negustorilor, dar totul a fost posibil datorită orașului, „agentul hotărâtor al dinamicii europene”. [11]. Fenomenul urbanizării în preajma Renașterii a cuprins întreaga Europă, mai rapid în sud și vest, mai lent în nord și răsărit, urmând altă traiectorie decât orașul bizantin, musulman sau chinez. După nașterea breslelor, numite ghilde în spațiul anglo-german sau arte în spațiul italian, asistăm la o autoguvernare a orășenilor pe criterii profesionale, care a lăsat două urme adânci: Prima este recurgerea la juriști, la oameni ai legii. […] Cea de-a doua urmă o reprezintă impozitul (s.a), … această lume dovedindu-se a fi una a inegalității și a injustiției” [12]. În școli și universități asistăm la o adevărată revoluție juridică, o renaștere a dreptului roman combinat cu cel canonic, ambele reglementând relațiile stăpân-vasal și domenii precum căsătoria sau împrumutul cu camătă.
„În secolul al XII-lea – afirma Roberto S. Lopez – Comunele italiene erau în mod esențial guvernate de negustori, create de negustori pentru interesele negustorilor: o bază ideală pentru revoluția comercială. Comerțul – comentează Lopez – înflorește în libertate și fuge de constrângeri; de obicei, orașele mai prospere erau cele care adoptau o politică mai liberală” [13].
În planul mentalităților, exista o preocupare generală a societății pentru tot ce însemna marfă, comerț, capital, transport. O largă circulație și contribuție în acest mediu efervescent au avut-o scrierile specifice cum ar fi Paolo da Certaldo, Cartea bunelor obiceiuri, un fel de manual cu sfaturi pentru folosirea eficientă a banilor, pentru succesul în afaceri [14]. Pe la 1340 circula tratatul Practica negustoriei (La Pratica della mercatura), în care Florentino Pegolotti face o listă impresionantă cu 286 de produse cuprinzând mirodenii, condimente, dar și articole pentru farmacie, vopsele, parfumuri, adică de spițerie. Erau aduse din India, China și Extremul Orient de către arabi, apoi preluate din porturile Acra, Beirut și mai ales Alexandria. Era timpul orașului, „timpul economiei, al muncii și al comerțuluiˮ (Jacques Le Goff). Dacă timpul Bisericii era al lui Dumnezeu, timpul orașului era unul laic, terestru și rațional. Orologiile mecanice apărute pe frontispiciile catedralelor nu mai măsurau doar orele rugăciunilor, ci și câștigurile negustorilor.
De la anul 1000 până în Renaștere, rolul negustorilor în schimbarea mentalităților și în progresul social și economic rămâne fundamental: „Dacă la sfârșitul Evului Mediu Europa devansează toate celelalte civilizații ale lumii, … dacă ea își începe atunci expansiunea mondială destinată să modifice chipul întregii noastre planete, negustorii și-au adus o contribuție fundamentală” [15].

Intră în scenă bancherii

Activitatea manufacturieră, comerțul și activitatea bancară se susțineau reciproc, generând o bogăție impresionantă. Marile bănci florentine din Duecento și Trecento aparținând familiilor Bardi, Peruzzi, Spini, Frescobaldi, Mozzi, Acciaiuoli, Bonaccorsi împrumutau bani cu dobândă mare, dar și cu mare risc, papilor din Avignone, suveranilor din Europa (mai ales regilor Angliei și Franței), susțineau manufacturile textile. La Florența se produceau și se finisau între 7%-10% din toate țesăturile și pânzeturile de lână, de in și de mătase ale Occidentului, cu o mare cerere pentru vopselurile scumpe și pentru alaun, un minereu ce fixa culorile, adus din Turcia și mai apoi de la Tolfa, de lângă Roma, familia Medici cumpărând de la papă cu 30.000 de florini monopolul extragerii, producerii și vânzării.
Solistul acestei activități orchestrate ce producea bunăstarea a fost florinul de aur (fiorino dʼoro), monedă bătută la Zecca di Firenze, monetărie a statului, începând din 1252, folosită în afacerile internaționale, de mare anvergură, în timp ce florinul de argint bătut din 1296 era destinat afacerilor mici, interne. Oficialii Monetăriei (Ufficiali della Zecca) supravegheau și garantau corectitudinea monedei: unul aparținea breslei Arte del Cambio, altul făcea parte din Arte di Calimala. Avea diametrul de 21 de milimetri, cântărea 3,5368 grame, iar aurul era de 24 de karate: „…Negustorii din Florența dădură ordin împreună cu poporul și comuna să se bată monedă de aur în Florența; şi atunci începu buna monedă de aur fin, care se cheamă florini de aur, și valora unul 20 soldi. Și asta fu… în luna noiembrie, anul lui Hristos 1252. Care florini, 8 cântăreau o uncie, și pe o parte era încrustat crinul, și pe alta Sfântul Ion” [16]. În momentul de față, specialiștii evaluează 1 florin de aur la 110 euro, respectiv 150 de dolari. Un personaj-cheie în nașterea finanței îl are schimbătorul de monede (il cambiavalute). În Europa circulau diverse monede, cu un conținut diferit de metal prețios, așa încât numai acesta cunoștea și era autorizat să stabilească valoarea lor.
Banca Peruzzi avea 15 filiale și 90 de funcționari angajați în punctele cele mai fierbinți ale traficului comercial, în toată Italia (Genova, Pisa, Napoli, Veneția, Sardinia, Sicilia), dar mai ales în exterior: Bruges, Paris, Cipru, Avignone, Londra, Maiorca, Rodos, Tunisia. Spune Giovanni Villani că Banca Peruzzi avansase regelui Angliei 600.000 de florini de aur, celui al Napolelui 100.000, în timp ce regele Franței i-a alungat din regatul său după ce le-a confiscat averile.
A doua coloană vertebrală a sistemului bancar florentin, prin Piero Gualterotto di Bardi, cumpărase prin 1332 o proprietate și un castel lângă Prato cu 10.000 de florini, momentul începerii ascensiunii. În 1427 trăiau la Florența 60 de nuclee familiale, ramificații ce purtau numele Bardi, 45 dintre ele așezate în cartierul Oltrarno. Scrie Villani că cei 900.000 de florini împrumutați lui Eduard al III-lea al Angliei valorau un regat (valea un reame); însuși istoricul a fost încarcerat fiind amestecat în acest împrumut, după care în 1348 va muri din cauza epidemiei de ciumă. În momentul maximei străluciri, Compagnia Bardi era una dintre cele mai bogate din Europa, cu un venit chiar mai mare decât al familiei Peruzzi. Compagnia avea între 1310-1345 un număr de 346 de angajați și, împreună cu Pazzi și Acciaiuoli, deținea monopolul finanțelor pontificale. Din neamul lor și-a ales Cosimo de Medici soția, Contessina deʼ Bardi, care va fi și bunica lui Lorenzo Magnificul.
Companía Acciaiuoli a fost fondată la 1282, devenind bancherii familiei de Anjou ce conducea regatul Napoli, dar și ai papei. La fel de vestită era și banca familiei Strozzi care avea filiale în toată Europa. Cei din familia Strozzi erau vestiți pentru luxoasele construcții rezidențiale, pentru preocuparea lor pentru artă și cultură, mai ales prin Palla Nofri Strozzi, fin literat, filosof, colecționar de manuscrise rare, cunoscător de latină și greacă.
Falimentul băncilor Bardi și Peruzzi a provocat un șoc atât de mare Florenței, încât timp de jumătate de secol nimeni nu le-a luat locul, până la întemeierea Băncii Medici. „Trebuie observat că Banca Medici nu va ajunge niciodată la dimensiunile avute de cele conduse de Peruzzi și Bardi. De la 88 de bănci cât numărase Florența la apogeu, în vremea Medicilor nu mai existau decât 33” [17]. Termenul bancrută are o istorie interesantă, el provenind din banca rotta = bancă ruptă (banca însemnând chiar obiectul fizic pe care negustorul așeza monedele, iar rotta însemnând ruptă, aici cu sensul de falimentată).
În momentul maximei dezvoltări, banca Medici, cea mai importantă din Europa vremii, nu avea decât 7 filiale și 65 de funcționari, mai puțini decât Bardi și Peruzzi. Întemeietorul dinastiei Medici lăsase fiului său Cosimo de Medici o moștenire de 180.000 de florini de aur. Cât timp a condus destinele Florenței, acesta, supranumit il Vecchio, dar și Pater Patriae, cheltuiește circa 400.000 de florini pentru opere de binefacere și înfrumusețare a orașului său, făcându-l unul dintre cele mai vestite din lume. A construit biserici, drumuri, monumente, a contribuit substanțial la construirea Cupolei catedralei orașului, vestita Santa Maria del Fiore. Vilele sale construite de cei mai buni arhitecți ai vremii erau adevărate bijuterii arhitecturale și artistice: Caffaggiolo, Careggi, Trebbio, Palazzo Medici. În acesta din urmă, pictorul Benozzo Gozzoli creează pe la 1459 capela familiei împodobită cu frescele capodoperei sale „Il Viaggio dei Magiˮ, ca semn al magnificenței vestitei familii. Cosimo mărește de patru ori moștenirea lăsată de tatăl său și perfecționează sistemul bancar după modelul holding-ului. Capii filialelor din teritoriu erau cu grijă aleși de Cosimo dintre familiile de vază, bogate, credincioase seniorului: Portinari, Martelli, Sassetti, Rucellai, Ginori.

Banul – izvorul puterii, al culturii și al civilizației renascentiste

La conducerea destinelor Republicii Florența se afla un nucleu format din circa 140 de familii, care acumulaseră o bogăție uriașă și spectaculoasă. Pentru evidențierea forței financiare a acestor familii este relevant documentul numit Il Catasto, ce intră în vigoare la 22 mai 1427 și precizează: bunurile imobile și mobile ale fiecărui cap de familie, veniturile și împrumuturile, sumele datorate statului ca impozite. La un venit de până la 100 de florini impozitul era de 3%, iar la venituri între 100-1000 de florini impozitul era de 5%, taxa crescând apoi direct proporțional pentru sumele mai mari de 1000 care nu erau puține. În felul acesta, rezultatul imediat a fost colectarea a 25.500 florini pentru oraș, folosiți mai ales pentru susținerea războiului cu Milano. Cele 60 de mii de familii luate în evidență prin declarații fiscale evidențiază informații despre circa 265 de mii de oameni din Florența, Pisa, Pistoia, Prato, Arezzo, Volterra, Cortona San Miniato, dar și din contado (zona rurală), adică din toată Toscana.
S-au întocmit 4 registre mari, câte unul pentru fiecare cartier, iar până la 1480 s-au mai făcut încă 8 recensăminte. „Pentru cel mai bogat cetățean, Palla Strozzi, au fost necesare 33 de pagini pentru a face lista celor 30 de case și palate, 45 de moșii, 94 de mii de florini învestiți în Muntele de Pietate” [18]. Întreprinzătorii au dus o politică agresivă și inovativă. Francesco Datini după 1385 controla 317 muncitori filatori la Prato și mai bine de 453 împrăștiați în 95 de sate toscane. Datele din Cadastru sunt impresionante și lămuritoare. [19]
140 de persoane capi de familie aveau un venit mai mare de 10 mii de florini fiecare, o sumă considerabilă, dacă nu foarte mare. Primii 10 contributori aveau un venit mai mare de 40 de mii de florini, astfel: Palla di Nofri Strozzi cu 161.900, un Francesco di Simone Tornabuoni cu 110 mii, un Giovanni di Bicci de’ Medici cu 91 de mii, urmat de Giovanni și Bartolomeo Panciatichi cu respectiv 81 și 70 mii florini, Alessandro di Filippo Borromei cu 57 mii, Niccolò di Donato Barbadori cu 52 mii, Niccolò di Giovanni Da Uzzano cu 51 mii, de Bernardo Lamberteschi cu 48 mii și Francesco di Francesco Dellaluna cu 39.700. Considerând mărimea sumelor și numărul ramurilor de familie, vom găsi pe primul loc Strozzi, care cu 2 ramuri totalizau 171 mii de florini de aur.
Îi urmează Panciatichi cu 2 ramuri și suma de 151 mii, vin apoi Medici cu 143 mii și patru ramuri, Tornabuoni cu 110 mii și o singură ramură, Barbadori cu 83.400 și două ramuri, Borromei cu 78 mii și două ramuri, Alberti cu 73 mii și trei ramuri, Da Uzzano cu 70 mii și două ramuri, Bardi cu 66 mii și patru ramuri, Pazzi cu circa 64 mii și trei ramuri. În poziția a unsprezecea îi găsim pe Quaratesi cu circa 55 mii și trei ramuri, urmați de Bischeri cu 54 mii și două ramuri, Guicciardi cu 51 mii și trei ramuri, Lamberteschi cu 48 mii și o ramură, Rinuccini cu 48 mii și trei ramuri, Ardinghelli cu 47 mii și două ramuri, Serragli cu 41 mii și două ramuri și, în sfârșit, Dellaluna cu 39.700 și o ramură, ceea ce înseamnă că acestea erau primele 18 familii capitaliste cele mai bogate din Florența. Următoarele 15 familii aveau un venit superior sumei de 20 de mii de florini. Dacă luăm act că primele 140 de personaje reprezentau de-abia 1,4% din totalul contributorilor republicii și că venitul mediu pe cap de locuitor se ridica la aproximativ 5 mii de florini, devine evident că Florența dispunea de o avere incredibilă.
Cercetătorul american Richard A. Goldthwaite precizează câteva aspecte concluzive în urma studiului său ce ia în discuție trei secole de istorie economică florentină (XIII-XVI): „Florența a fost timp de trei secole inima pulsantă a economiei europene și principalul centru de dezvoltare a capitalismului […] Bunăstarea a fost reciclată și învestită în capital uman, transformată în patrimoniu al arhitecturii urbane, al artei și al unei tradiții artizanale niciodată egalate de vreun alt orașˮ (s.n.) [20].

NOTE

[1] Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. I, 1995, p. 9.
[2] Intoduzione al Medioevo, a cura di Umbert Eco (14 vol.), Casa Editrice Repubblica e LʼEspresso, 2014.
[3] Umberto Eco, Scrieri despre gândirea medievală, Polirom, Iași, 2016.  
[4] Dino Compagni, Cronica, Traducere C.H.Niculescu, E.L.U. București, 1967, pp. 20-21.
[5] Niccolò Machiavelli, Istoriile florentine, traducere de Nina Façon, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p.14.
[6] Giovanni Boccaccio, Viaţa lui Dante, traducere de Ştefan Crudu, Oradea, Editura Litera, 1994, p. 18.           
[7] Jacques Le Goff, Negustorii și bancherii în evul mediu, traducere de N. Ghimpețeanu, Ed. Meridiane, București, 1994, p. 112.  
[8] Federigo Melis, LʼAzienda nel Medioevo, con introduzione di Mario del Treppo, Firenze, 1991, p. 121.          
[9] Federigo Melis, Lʼeconomia fiorentina del Rinascimento, con introduzione e a cura di Bruno Dini, Firenze, Le Monnier, 1984, p.189.
[10] Ibidem, Partea I, La vita economica di Firenze al tempo di Dante, p. 5.
[11] Jacques Le Goff, op. cit., p. 137.
[12] Ibidem, p. 134.
[13] Roberto S. Lopez, La rivoluzione commerciale del Medioevo, Einaudi, Torino, 1975, p. 91.
[14] Il libro di buoni costumi, Le Monnier, Firenze 1945.
[15] Jacques Le Goff (coordonator), Omul medieval, trad. Ingrid Ilinca și Dragoș Cojocaru, Ed. Polirom, Buc., 1999, p. 259.
[16] Giovanni Villani, Nuova cronica, a cura di Giuseppe Porta, 3 voll., Parma 1990-1991, libro VI, capitolo LIII.
[17] R. de Roover, Il banco Medici dalle origini al declino (1397-1494), trad. it., Ed. La Nuova Italia, Firenze, 1970, p.123.
[18] Arnold Esch, LʼItalia alla fine del Medioevo, Firenze University Press, 2006, p.73.
[19] David Herlihy e Christiane Klapisch-Zuber (trad. ital.), I toscani e le loro famiglie. Uno studio sul catasto fiorentino del 1427, Bologna, Il Mulino, 1988.
[20] Richard A.Goldthwaite, Lʼeconomia della Firenze rinascimentale, il Mulino, Bologna, 2013, p. 856.