Despre o filozofie a „resturilor”. Pubelele lui Matei Vișniec

În ultimii ani, fenomenul schimbărilor climatice și impactul poluant al activităților umane în contextul globalizării a dus la o dezbatere tot mai intensă, pe multiple paliere (economie, științe naturale, etică, spiritualitate), devenind o temă de reflecție asumată și în artă. În partea a doua a articolului său, Horia C. Cicortaș se oprește asupra chestiunii „resturilor” așa cum este reflectată într-o ficțiune a lui Matei Vișniec, din volumul Ultimele zile ale Occidentului.

„Consum, deci exist”.
Este bineștiut că schimbările climatice din ultima vreme, caracterizate de tot mai frecvente fenomene meteorologice extreme – incluzând perioade lungi de caniculă și secetă, alternate cu averse violente și abundente, ducând la inundații, alunecări de teren ș.a.m.d. – se datorează emisiunilor de dioxid de carbon și a altor gaze provenind din activitățile umane (de la diferitele ramuri din industrie, trecând prin transporturi, agricultură și zootehnie, până la simpla încălzire a locuințelor), monitorizate la nivel planetar, inclusiv cu ajutorul sateliților. Supraîncălzirea atmosferei duce la topirea ghețarilor și la creșterea temperaturii și a nivelului oceanului, fapt care antrenează, la rându-i, noi perturbații în climă și în biosferă. Totul, pe fondul creșterii demografice mondiale, însoțite de o cerere sporită de materii prime, mai ales în sectorul energetic bazat pe hidrocarburi și cărbuni, în cel al mineritului și al materialelor de construcții. Defrișări masive au loc pe toate continentele, uneori pentru a înlocui arborii autohtoni cu plantații de pin folosite în industria mobilei [1]. La aceasta se adaugă fenomenul globalizării, cu un consum și o producție a bunurilor tot mai accelerate și tot mai capilare. Astfel, amintitele schimbările climatice sunt însoțite de multiple forme de poluare a atmosferei (noxe toxice), apelor (deversări de lichide reziduale chimice și menajere, contaminări cu plastic și alte substanțe nocive) și solului (gropi de gunoi, depozitări ilegale sau neconforme de deșeuri etc.).
Instituțiile UE – Consiliul, Parlamentul și Comisia Europeană – au lansat recent un ambițios Green Deal, care prevede reducerea drastică a emisiilor de gaze nocive prin tranziția spre surse de energie regenerabilă care să le înlocuiască pe cele bazate pe combustibilii fosili (cărbune, petrol, gaze), mai ales după recentul război declanșat de Rusia – furnizorul principal de gaz al Europei – împotriva Ucrainei. O tranziție similară vizează trecerea de la autovehiculele cu motoare cu ardere internă (pe benzină sau motorină) spre cele dotate cu motoare electrice alimentate de baterii. Fără a intra în aceste detalii, merită precizat aici că una din principalele dificultăți ale acestei tranziții „verzi” constă în procurarea materiilor prime pentru construirea de baterii, pe de o parte, iar pe de alta în procesul de reciclare al lor, aflat încă la început de drum. Aceeași problemă de fond se pune și în cazul transportului feroviar electric, care este mai „curat” decât cel rutier sau aerian, dacă este vorba de emisiile directe de CO2, deci ca impact poluant, dar care, bazându-se pe energia electrică, depinde de sursele de generare a acesteia: surse care nu sunt încă decât parțial „curate” (în principal energia eoliană, hidrică și solară; cea nucleară fiind inclusă de partizanii ei printre sursele „curate”, în timp ce detractorii ei contestă acest lucru, datorită deșeurilor nucleare care trebuie stocate periodic, dar și costurilor mari pe care le implică dezactivarea în siguranță a centralelor nucleare ce-și încheie ciclul productiv).
Preocupările europene vizează însă nu numai protejarea mediului pe vechiul continent – o recentă inițiativă constă în așa-zisă „restaurare a naturii” (în proporție de cel puțin 20% în raport cu actualele suprafețe agricole sau exploatate antropic în alt fel) –, ci și realizarea unui model de bune practici, un fel de exemplu pozitiv care să fie urmat și pe alte meridiane, de vreme ce „partida” are o miză planetară. E o aspirație care, dacă încercăm să privim realist tendința „civilizației” actuale, pare, dacă nu utopică, cel puțin foarte optimistă. Și asta pentru că, în alte părți ale lumii, imperativul ecologic nu e în fruntea priorităților politice. De ce este așa și nu altfel, ține de mai numeroși factori istorici, pe care nu-i pot trata în spațiul limitat al acestor câteva pagini. Dar mi se pare interesant că, printre vocile scriitorilor contemporani care se arată sensibili la resorturile profunde ale problemei ecologice, se numără și Matei Vișniec.
Nu este nevoie să spun cine este Matei Vișniec. Dacă generațiile mai tinere nu l-au cunoscut ca poet român de dinainte de 1989, au avut ocazia să-l descopere, mai ales, ca dramaturg bilingv, autor de teatru foarte jucat pe multe scene românești și internaționale, dublat de un fin narator, ale cărui romane de până acum, scrise – spre diferență de piesele de teatru – exclusiv în limba maternă, au început să fie și ele traduse în alte limbi.
După cum pomenisem în prima parte a articolului meu, voiam să mă opresc aici asupra unui text de ficțiune al lui Vișniec, Pubele pentru toți, făcând parte din volumul Ultimele zile ale Occidentului [2]. Volumul, apărut în 2018, conține nouă ficțiuni de sine stătătoare, deși formând un întreg tematic, de tip puzzle, urmate de patru texte-confesiuni, înrudite și ele, prin conținut, de subiectul oglindit în titlu, anume natura, cauzele și eventualele soluții de ieșire din impasul acut al Occidentului, un spațiu confruntat cu tensiuni interne și contradicții tot mai greu de ținut în echilibru, dar și cu inamici externi deloc neglijabili (în parte fiind proiecțiile însele ale angoaselor și conflictelor din frământata istorie a Europei). Nu întâmplător, ne mărturisește autorul, imboldul scrierii celor treisprezece texte care alcătuiesc Ultimele zile ale Occidentului a venit ca urmare a atentatelor teroriste din anii 2015-2016 de la Paris. E o referință care dă, oarecum, „tonul” întregului volum, prin textul inițial numit Vin perșii, și care revine, ca un râu carstic, în alte texte ale cărții, de la chestiunea războaielor greco-persane, ca moment „fondator” al Occidentului, trecând prin cea a hegemoniei americane în ultimul secol (Vizită la Statuia Libertății) sau a raportului simbiotic dintre politică și presă în societatea de azi (Omul cu șase picioare), până la problema, aparent marginală, a deșeurilor și a gunoaielor.
Or, fără a desconsidera valoarea celorlalte douăsprezece texte ale volumului – unele mai poetice, altele mai grave, altele mai hilare, dar fiecare sugestiv și frapant în felul său – , cred că Pubele pentru toți este textul care, ca să spun așa, pune cel mai clar „degetul pe rană”. Nu e prima oară când Matei Vișniec se oprește, în literatura sa, asupra resturilor menajere. E destul să ne amintim că volumul de Teatru descompus are (sub)titlul de Omul-pubelă, preluat de la unul din textele „modulare” care compun, dacă mi se permite acest joc de cuvinte, Teatrul descompus [3]. Acolo însă avem de-a face cu pseudo-drama unui individ – un individ care poate fi însă oricine dintre noi, așa cum o sugerează dialogul dintre vocea autorului și nefericitul personaj – folosit ca pubelă de către semenii săi. (E interesant că în prima ediție a cărții, termenul folosit nu era pubela, ci lada de gunoi – o expresie mai violentă, oarecum, mai puțin cosmetizată, care aduce aminte de urât-mirositoarele recipiente de prin spatele blocurilor din perioada comunistă, în care locatarii își goleau gălețile de gunoi menajer). Aici, în schimb, accentul nu mai e pe individ, ci pe grup, pe societate.
E o povestire cu iz de parabolă, în care doi soți burghezi, domnul Smith și doamna Smith (ecouri ale personajelor ionesciene), locuiesc liniștiți, împreună cu băiatul lor, într-un confortabil cartier burghez dintr-un oraș occidental oarecare, în rutina lor de zi cu zi. Rutină întreruptă, într-o zi, de un eveniment neprevăzut (și, ca atare, destabilizant): cineva le umblă prin pubela de gunoi menajer (una din pubelele de familie destinate diferitelor tipuri de deșeuri: sticlă, hârtie, haine vechi, plastic etc.). Incredibilul eveniment se repetă, făcându-i pe soții Smith să se lanseze în tot felul de ipoteze, până când – a doua lovitură de teatru – se descoperă că cel care a cotrobăit prin pubelă, însușindu-și din ea produse alimentare neconsumate de familia Smith, dar aruncate pentru că erau expirate, era un locuitor de dincolo de Zid, ce reușise să creeze o breșă prin care trecea clandestin dincoace. Pronunțarea din senin, pomenirea firească (pentru personaje) dar bruscă (pentru noi cititorii) a acestui cuvânt se constituie într-un adevărat pivot al narațiunii. Mai ales că celor de dincoace de Zid le este interzis prin lege să treacă sau chiar să privească dincolo de el. (La prima vedere, un fel de zid al Berlinului, deși situația descrisă în textul lui Vișniec duce mai degrabă la imaginea unui zid americano-mexican sau israeliano-palestinian). De acum încolo, se simte în atmosfera tensionată a povestirii, viața nu va mai fi ca înainte. Succesiunea mecanică a gesturilor de zi cu zi, de sortare corectă a deșeurilor în pubelele marcate cu simboluri specifice – răsplătite de autoritățile locale prin premii lunare de conștiință civică decernate familiilor care dau dovadă de mai multă „corectitudine, igienă și precizie” în scoaterea pe trotuar a pubelelor –, este întreruptă de teribila descoperire. Aflăm deci că domnii Smith și cartierul lor trăiesc dincoace de Zid, pe când dincolo de acesta se află alți oameni (despre care inițial nu ni se pomenește nimic), a căror existență este de așa natură încât să-și procure hrana necesară (sau o completare a ei) prin incursiuni în pubelele celor de dincoace. Cine sunt cei de dincolo și ce raport au ei, dacă-l au – în afară de vizitele furtive la pubelele celor înstăriți –, cu cei de dincoace de Zid? Nu ni se spune explicit. Dar se va înțelege că ei sunt partea întunecoasă a lunii, ca să spun așa, jumătatea nevoiașă a lumii. În familia Smith, iar apoi în întreg orașul burghezilor înstăriți, se naște rapid o dezbatere publică: ce e de făcut? Comunitatea se împarte în două tabere. Unii ar vrea să întărească zidul, să-l doteze cu sârmă ghimpată și alte sisteme mai performante de supraveghere, care să-i împiedice pe cei de dincolo, lipsiți de pubele, să treacă dincoace, în lumea pubelelor. Aceștia sunt pragmaticii, care consideră că accesul la pubele nu-i va face pe cei de dincolo să rămână acolo unde sunt, ci ele vor constitui, dimpotrivă, o forță magnetică, atrăgându-i și mai mult dincoace. Alții consideră că zidurile sunt efemere și, dacă nu e cu putință demolarea lor, să se permită, cel puțin, sătuilor de dincoace să le pună la dispoziție, sistematic, flămânzilor de dincolo, propriile pubele, pentru a „echilibra”, fie și parțial, discrepanțele evidente. E tabăra pubel-umaniștilor, cei care, după luni de dezbatere, vor avea câștig e cauză: „zilnic, în jurul orei 13, pubelele orașului sunt aliniate de-a lungul zidului. Oamenii de dincolo de zid pot ieși acum, prin breșele oficiale, și se pot hrăni la prânz cu tone de alimente expirate, depozitate în pubele”. Soluția de moment a fost găsită: risipa unora se transformă în hrana altora, cu beneficii pentru ambele comunități (beneficii de conștiință, pentru cei de dincoace; beneficii de supraviețuire, pentru cei de dincolo).
Soluția va fi însă una de perspectivă? Poate fi ea o soluție durabilă? – o întreabă domnul Smith, în final, pe soția lui. „Pentru moment nu avem alta mai bună. Dar Bobby” – adică fiul lor – „va crește și va veni cu alte propuneri”, răspunde doamna Smith.

Văzând ce se întâmplă în jurul nostru, mă întreb dacă nu suntem tentați să conchidem, la fel ca doamna Smith, că soluția de moment nu rezolvă împărțirea în lumea celor cu pubele vs. lumea celor fără pubele. Dar, desigur, cei tineri vor crește și vor veni, probabil, cu alte soluții, sau poate chiar cu soluția pe termen lung.

Horia Corneliu Cicortaș
(nr. 10, octombrie 2024, anul XIV)