Mircea Eliade văzut de Mircea Eliade

„Viaţa e făcută din plecări”
Jurnal portughez, 19 iulie 1945 (p. 369)


Mircea Eliade este un personaj faustian, odiseic şi dionisiac, marcat în destinul său de un delir al omnipotenţei, de peregrinări şi contradicţii. S-a născut pe 13/9 martie 1907 (calendarul ortodox stil vechi: 28 februarie) şi a murit pe 22 aprilie 1986, deci a trăit ceva mai mult de 79 de ani. A petrecut trei ani în India, aproximativ un an în Anglia, în jur de cinci ani în Portugalia (Lisabona şi Cascais), unsprezece ani în Franţa (Paris), treizeci de ani în America (Chicago) şi, fireşte, treizeci şi trei de ani în România – reprezentând perioada de formare – în tot acest răstimp călătorind des în Italia şi Germania. În cei treizeci de ani de relativă stabilitate la Chicago, aproape în fiecare vară se deplasa în Franţa pe perioade mai lungi de timp, oprindu-se mai întâi în Cantonul elveţian Ticino şi apoi în Italia.
A fost căsătorit de două ori şi, cum se spune în proverbul italian „Vinerea şi marţea nu e de căsătorit, nici de plecat”, căsătoriile sunt precum nişte îmbarcări în călătorii destul de incerte. Prima soţie, Nina Mareş (din 1934 până în 1944) şi a doua, Christinel Cottescu (din 1950 până în 1986), au fost amante iubitoare, gospodine desăvârşite şi, în acelaşi timp, secretarele lui devotate. Mircea Eliade a avut aproximativ zece iubiri premaritale importante (între cele mai semnificative, aceea cu Maitreyi, pentru contextul oriental şi scrierea cărţii – chiar două cărţi – care a urmat, şi aceea cu Sorana, pentru exploit-ul orgasmic la care mă voi referi în continuare) şi diferite alte femei. Probabil, nu foarte multe, dacă-l comparăm cu Georges Simenon (1903-1989), aproape de aceeaşi vârstă, care se lăuda că a avut un număr de femei mai mare decât cel al creioanelor pe care le-a folosit în nenumăratele sale scrieri (mai mult de patru sute de romane şi mii de articole) şi, într-un interviu dat regizorului italian Federico Fellini, „vitellone di Romagna”, declara: „Fellini, cred că, la viaţa mea, am fost mai Casanova decât tine! Am făcut calculul, acum un an sau doi. Am avut zece mii de femei de la vârsta de treisprezece ani şi jumătate. Acesta nu e deloc un viciu. Nu am nici un viciu sexual, însă aveam nevoie de comunicare”. Dar, revenind la Eliade, cărţile sau articolele pe care le-a scris şi apoi (nu întotdeauna) le-a publicat par a fi şi ele un soi de “plecări”. O listă provizorie, probabil parţială, ar putea fi următoarea: romane sau povestiri lungi – 15; volume de nuvele – 4; jurnale – 5; volume de memorii – 2; piese de teatru – 4; studii de istorie a religiilor, de filosofie, de critică literară – 34 de volume, poate mai mult; editor de opere individuale sau colective: 2 volume (Bogdan Petriceicu Haşdeu), 1 volum (Nae Ionescu), 4 volume (From Primitives to Zen: surse primare pentru istoria religiilor); editor de enciclopedie – 15 volume (Encyclopedia of Religion); reviste fondate şi conduse sau parţial conduse de el: 1. „Zalmoxis”, 2. „Antaios”, 3. „History of Religions”.

Delirul „scrierii-confesiune”

Să adăugăm cele peste o mie nouă sute de articole, publicate în reviste şi diverse miscelanee culturale, mai ales în perioada şederii sale în România, reluate doar în mică parte în operele menţionate mai sus. Ca să nu mai vorbim, de asemenea, despre nenumăratele fragmente inedite: schiţe de cărţi neterminate, note erudite, însemnări de jurnal pierdute în numeroasele sale mutări sau aruncate de el însuşi în flăcări, ori distruse în marele incendiu care i-a devastat biroul de la Universitatea din Chicago cu un an înaintea morţii. Multe dintre ele se găsesc în cele 177 de cutii de la Biblioteca Universităţii din Chicago, moştenite de la Eliade şi conservate în „Special Collection Research Center”, alături de corespondenţa, manuscrisele şi primele copii editate ale tuturor cărţilor publicate de Eliade (ori scrise despre el), precum şi alte obiecte interesante – inclusiv faimoasa lui pipă – cinci ascuţitori şi un încălţător. Bineînţeles, toate acestea par o bagatelă în comparaţie cu „producţia” colegului său teolog indo-catalan Raimon Panikkar (1918-2010), căruia i se datorează mai mult de şaizeci de volume şi mai mult de o mie cinci sute de articole, dar – se ştie – teologii scriu sub impulsul dictării divine (iar Eliade nu era un teolog, contrar spuselor multora). A lăsat însă un număr de scrieri îndeajuns de însemnat pentru a ne face să înţelegem că ne aflăm în prezenţa unui destin fenomenal: un individ obsedat de un soi de delir al „scrierii-confesiune”, în sensul unei fugi de realitate care – utilizând jargonul psihologic – s-ar numi „escapism” sau „efugionism” – o formă extremă de divertisment şi distracţie al cărei scop este înstrăinarea de o existenţă decepţionantă.
Pe de altă parte, pot fi invocate nenumărate monografii (în diferite limbi), schiţe, articole, articole de enciclopedie, recenzii, teze de licenţă despre cele mai variate aspecte ale vieţii şi operei sale. Şi – ceea ce contează cel mai mult – nenumărate sunt citările din scrierile sale în volume de istorie a religiilor şi de orice alt gen literar; pentru a da un exemplu, Eliade este unicul istoric al religiilor menţionat în două opere-cheie semnate de doi papi, Karol Jósef Wojtyla (A trece pragul speranţei) şi Joseph Ratzinger (Credinţă, adevăr, toleranţă).

Perioada portugheză

În acest articol îmi propun să tratez anumite momente ce privesc viaţa sa interioară în perioada portugheză. Trebuie să luăm în considerare faptul că Eliade a stat în Portugalia mai întâi ca ataşat de presă, fiind apoi numit consilier cultural, revenind ulterior ca ataşat de presă şi mai apoi ca cetăţean privat (în funcţie de schimbările curentelor politice româneşti), începând cu data de 10 februarie 1941 şi până la 13 septembrie 1945, însumând exact 4 ani şi 7 luni. Sunt date care vorbesc de la sine...
Jurnalul Portughez este cel mai important dintre jurnalele lui Eliade din două motive. Înainte de toate, acesta se deosebeşte de Şantier şi de cele trei volume din Fragments d’un journal sau Jurnalul redactat în limba română (cu o cronologie care cuprinde perioada de la sosirea în Franţa, în 1945, până la moartea autorului, în 1986), pentru că nu a fost redus (şi cenzurat) de autor înainte de publicare, fie pentru că nu a avut timp, fie pentru că nu s-a aflat niciodată în dispoziţia sufletească necesară pentru a întreprinde o analiză a trăirilor sale psihice din acei ani plini de evenimente funeste pentru el, pentru ţara lui şi pentru restul lumii. Un lucru este cert: când Eliade scrie, el scrie întotdeauna cu gândul la cititor. Odată chiar a făcut observaţia că doar când va avea şaizeci de ani, gândurile sale vor putea fi cunoscute de către publicul cititor şi, chiar şi atunci, doar sub formă de fragmente extrapolate din totalitatea confesiunilor sale: aşa cum rezultă, de altfel, din însemnările din 5 februarie 1945. În pofida morţii sale, soţia lui, Christinel, nu a autorizat niciodată publicarea jurnalului lusitan. Doar câţiva prieteni intimi au avut acces la manuscrisul conservat în fondul „Eliade” de la Biblioteca Regenstein din Chicago, printre care prietenul său român Matei Călinescu (1934-2009) şi cel mai fidel biograf al său, McLinscott Ricketts.
Jurnalul lusitan, în forma sa completă, a apărut în textul original românesc doar la 20 de ani după moartea autorului, în îngrijirea nepotului său, Sorin Alexandrescu, cel care – împreună cu editorul american David Brent – deţine drepturile de autor pentru întreaga operă a lui Eliade, la Editura Humanitas din Bucureşti, în 2006. Totodată, Sorin Alexandrescu a publicat, la aceeaşi editură, un volum de 303 pagini cu titlul Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Bucureşti, 2006, un vademecum indispensabil jurnalului.
Cu câţiva ani înainte (ani de ezitări şi oscilări), Alexandrescu şi Brent au cedat drepturile pentru traducerea spaniolă editorului spaniol al lui Eliade (care este, în paranteză fie spus, domnul Salvador Paniker, fratele mai puţin îndrăgit de teologul cosmopolit Raimon Panikkar, amintit mai sus). Prin urmare, premiera mondială a acestei cărţi a avut loc la Barcelona în 2001, cu titlul Diario Portogués. Imediat au fost publicate două recenzii importante: una a lui Mac Linscott Ricketts (care se bazează pe originalul românesc) în 2001, reeditată în Former Friends and Forgotten Facts (Norcross GA & Bucureşti, 2003, pp. 56-92), alta a lui Eugen Ciurtin în „Observatorul cultural” din 25 iunie-1 iulie 2002. Ca urmare a publicării originalului românesc, acelaşi „Observator” (numărul 338 din 14-20 septembrie 2006) a găzduit o detaliată şi ponderată recenzie a lui Matei Călinescu, Recitind Jurnalul Portughez. A urmat o intervenţie a lui Gheorghe Glodeanu în Origini. Romanian Roots 13, 6-7-8, 2008, pp. 140-43, cu importante observaţii asupra raporturilor cu opera literară anterioară şi ulterioară (reeditată în Id., Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Iaşi, 2009, pp. 322-335). Recapitulând, textul manuscris a fost publicat aşa cum fusese notat de autor, astfel încât se poate spune că este pentru prima dată când ne găsim în faţa gândurilor imediate ale lui Eliade, un autor pe care chiar şi criticii binevoitori precum N. Spineto şi B. Rennie îl consideră un mare fabulist, edificator şi manipulator al propriei posterităţi.

Jurnalul Portughez, cel mai important dintre jurnale

Am afirmat că Jurnalul din perioada portugheză este mai important decât toate celelalte jurnale din două motive. Primul, aşa cum se poate lesne observa, rezidă în caracterul său de document autentic, imediat, deoarece îi înfăţişează gândurile fără tăieturi sau reelaborări. Al doilea motiv se referă la conţinut, dar nu este mai puţin esenţial. Este vorba de un conţinut care vizează: 1) gândurile şi emoţiile ce constituie substratul celor două opere ale lui Eliade (ambele apărute în 1949, dar începute în acei ani funeşti), de departe cele mai citite si mai citate, adică Traité d’historie des religions (conceput iniţial ca Prolegomene şi apoi intitulat în limba engleză Patterns) şi Mythe de l’éternel retour (prezentat ulterior în engleză cu titlul mai descriptiv Cosmos and History); 2) emoţiile şi gândurile generate de degradarea progresivă – urmată de un colaps inexorabil – a două elemente importante, extrem de preţioase autorului nostru: patria, naţiunea română, neamul românesc (în contextul apăsător al armatelor sovietice, pe de o parte, şi al lipsei de atitudine sau complicităţii „conducătorilor orbi” de diferite orientări, pe de altă parte) şi soţia sa Nina Mareş (care s-a stins din viaţă ca urmare a efectelor devastante ale unui cancer la uter). Aşa cum a remarcat şi Sorin Alexandrescu, care defineşte Jurnalul Portughez ca fiind „Apocalipsa lui Eliade” ori „Apocalipsa după Eliade” (p. 26), între cele două catastrofe există o legătură extrem de intimă, indestructibilă, precum cea dintre macrocosmosul-lume şi microcosmosul-om, pentru a rămâne în termenii unei polarităţi derivând dintr-o tradiţie – cea indiană – foarte familiară lui Eliade (a se vedea în Jurnal reflecţia din 25 septembrie 1942: „Când omul se descoperă pe sine, ātman, descoperă absolutul cosmic, brahman, şi în acelaşi timp se confundă cu el”, p. 138). În asemenea împrejurări, condiţionat şi suferind din cauza acestora, elaborează o serie de formule hermeneutice care anticipează filosofia celor două opere. Din aceste circumstanţe, într-o manieră şi mai evidentă, rezultă o serie de reflecţii absolut virulente despre situaţia politică a vremii şi despre propria-i intimitate, reflecţii ce nu vor înceta nici în zilele noastre să suscite indignarea corifeilor corectitudinii politice. Să dăm, aşadar, cuvântul autorului însuşi! Pentru început, lui Eliade omul intim, apoi, cu altă ocazie, lui Eliade omul politic. S-ar putea chiar face o antologie despre Eliade omul politic, critic de filosofie şi literatură, cu nimic mai puţin incisivă, dar să ne limităm pentru moment la aceste două aspecte.

Gândurile intime ale lui Eliade

Înainte de toate o reflecţie asupra femeii ca subiect si obiect virtual al dorinţei şi atracţiei sentimentale. În 15 octombrie 1944, Eliade se afla la Cordoba pentru a participa la un congres unde urma să vorbească despre miturile asupra originii plantelor. În piaţa Maimonide observă cu interes în „grupul de curioşi care ne privesc trecând, o fată uluitor de frumoasă, cu o pată brună sub ochi. Un tip marcant, iudaic” (p. 254). În el se aprinde imediat flacăra dorinţei, nu o spune – conform stilului reticent şi aluziv tipic jurnalului său – dar este evident în naraţiunea care urmează: „La Depósito de Sementales, să ni se arate cai. Primul înfăţişat e un armăsar de reproducere: monstruos, dar teribil. Într-adevăr, sexul nu e niciodată frumos; nu are graţie, nu are nici o altă calitate în afară de cea a reproducerii potenţate monstruos. Sunt convins că majoritatea cailor arabi şi arabo-hispanici care ni se arată superbi, nervoşi, orgolioşi – sunt impotenţi, sau aproape. Gândul că forţa genezică pe care o simt tulburându-mă din adolescenţă ar putea fi marele obstacol între mine şi spiritul pur, ar fi piaza rea a geniului meu – mă deprimă. Ce aş fi putut crea dacă aş fi fost mai puţin robit cărnii!”
Eliade a fost cu certitudine obsedat de antiteza dintre libido copulandi şi libido scribendi (a se percepe ambele ca forme de potenţială creaţie), dar nu a recurs niciodată, ca evreul grec din Alexandria, Origene, la remediul extrem al castrării. Pentru a-şi stăpâni urgenţele carnale a trebuit să aştepte naturala diminuare a instinctului sexual, dată de trecerea anilor şi de proximitatea unei femei castrante precum Christinel Cottescu. Acolo, la Cordoba, viziunea într-o succesiune rapidă a frumoasei evreice şi a potenţilor/impotenţilor armăsari provoacă în mintea sa o intuiţie asupra formelor eros-ului feminin, bazată cu siguranţă pe experienţa lui de seducător, de circa douăzeci de ani, dar şi pe o rafinată capacitate de a distinge aspectele subtile ale realităţii, tocmai acea capacitate care îi marchează în mod inconfundabil hermeneutica fenomenelor religioase în aspectele sale simbolice. „Mă îndoiesc că femeile iubesc violul ca stil erotic şi au o slăbiciune pentru bărbaţii brutali. Femeia e sensibilă în primul rând la inteligenţă (aşa cum o înţelege ea, bineînţeles: «spirt»,«drăcos»,«glumeţ», etc.); mai mult chiar decât la frumuseţe. În al doilea rând, e sensibilă la bunătate. Toate poveştile cu femeile obsedate de brute etc. sunt invenţii literare ale unor decadenţi. Statistic, şi mai ales la sate, ceea ce atrage 90% dintre femei e «deşteptăciunea» şi bunătatea. Nu forţa genezică ne distinge de femei – ci inteligenţa” (p. 254).
Concluzia lui Eliade, destul de generalizantă este, desigur, fondată, şi ar putea să asigure autorului său un loc de onoare în rândul tratatelor de dragoste, în seria care începe cu Andrea Cappellano, continuă cu Henri Stendhal şi se încheie cu Francesco Alberoni, si parva licet componere magnis. Merită atenţie corolarul acestei reflecţii care pare caracteristică unei mentalităţi tipic masculine, foarte dezinvoltă în privinţa capacităţilor intelectuale ale sexului frumos: „Nu forţa genezică ne distinge de femei – ci inteligenţa”. Intenţionează el să spună cu această afirmaţie că femeile sunt lipsite de inteligenţă? Probabil că da, în sensul în care femeile ar fi lipsite de acel tip de inteligenţă sau de prezenţă de spirit întâlnit la acei bărbaţi care în ochii lor par dotaţi. Şi sunt ferm convins că prin insistenţa lui pe acea diferenţă (ceea ce „ne distinge de femei”) trebuie să se înţeleagă că femeile – ca de altfel şi bărbaţii – sunt atrase în mod natural (conform faimoasei legi chimico-fizice despre atracţia între polii opuşi) de acei bărbaţi care posedă într-o manieră marcantă o caracteristică de care ele se simt private: ceea ce, bineînţeles, este adevărat doar în anumite cazuri. O va evidenţia tot el într-una din reflecţiile ulterioare care pare în netă contradicţie cu aceasta.

Pesimism şi erotism

La 11 aprilie 1945, la mai puţin de un an după Cordoba, Mircea Eliade este într-o stare de acută iritare faţă de compatrioţii bărbaţi (în special funcţionarii Ministerului de Externe, gata să se închine în faţa noului stăpân sovietic) şi, în plus, afectat de o criză neuroastenică „alimentată în mod natural de nesatisfacerea mea erotică”. Pesimismul său „în ceea ce priveşte condiţia actuală a bărbatului” îl poartă la consideraţii necruţătoare care demască superioritatea (presupusă) a inteligenţei masculine. „Mă deprimă uneori imensul rol pe care-l joacă încă vanitatea în viaţa aproape a oricărui om; mai mare decât rolul sexului, al foamei, al spaimei de moarte. Mă conving, de asemenea, că bărbatul «în general» este cu mult mai prost decât îl credeam eu până acum câţiva ani. Luciditatea bărbaţilor este o legendă. Cunosc, astăzi, foarte mulţi bărbaţi care au fost aleşi, duşi de nas şi «luaţi» de femei cu totul neinteresante – fără ca ei sa bănuiască halul lor de pasivitate. […] În foarte multe menajuri pe care le-am cunoscut în ultimii şapte-opt ani, soţiile sunt mult inferioare soţilor, dar infinit mai inteligente şi mai abile decât ei, dovadă că îi au. Dimpotrivă, aproape toate fetele admirabile pe care le-am cunoscut în acest răstimp au rămas nemăritate, pentru că nici un bărbat n-a ştiut să le aleagă. De altfel, cred că aproape nici un bărbat nu alege. El este întotdeauna ales. Cum să-mi explic, altminteri, atâtea cupluri absurde pe care le cunosc? Prostia bărbaţilor nu e niciodată mai evidentă decât atunci când, după multe flirturi şi aventuri, se hotărăsc să se însoare. Aproape întotdeauna soţia «aleasă» este cu mult inferioară femeilor cu care a flirtat, etc. (pp. 351-352)”. Cu şase luni mai devreme, după cum am văzut, părea să gândească tocmai contrariul. Deşi e evident că într-un caz se referă la condiţiile în care femeia se lasă sedusă, iar în celălalt, la strategia folosită pentru a seduce – în scop matrimonial. În ceea ce priveşte femeia, misterul minţii feminine, raţionalitatea lui Mircea Eliade eşuează, aşa cum eşua raţionalitatea lui Platon sau a lui Schopenhauer.


Gândurile intime ale lui Eliade. Erosul ca emoţie şi orgasm

De la erosul ca „îndrăgostire” să trecem la o serie de reflecţii asupra unui alt aspect paradoxal al tematicii erotice: erosul ca emoţie conexă procesului fiziologic al excitării şi al orgasmului, din nou, dintr-un punct de vedere exclusiv masculin. Între 2 şi 3 februarie 1945, când disperarea pentru „dispariţia Ninei” i se părea intolerabilă iar scrisoarea de demitere de la Ministerul de Externe îl aruncă, practic, la pământ, Eliade ajunge, cum ar fi spus Eschil, la mathein prin pathein: la o intuiţie genială prin angoasă şi suferinţă (p. 314). El se întreabă: „Ce înseamnă pierderea soţiei, alături de marea catastrofă mondială în care zilnic îşi pierd viaţa zeci de mii de oameni, care anihilează cetăţi şi secătuieşte naţiuni?”
Răspunsul pe care îl dă Eliade este foarte lucid şi „clădeşte”, s-ar putea spune, un pod între macro şi microcosmos, semnificând, de fapt, că mulţimea nu este decât o sumă de indivizi care nu pot comunica între ei. „I-aş răspunde: închipuie-ţi un tânăr îndrăgostit de multă vreme care, într-o bună zi, izbuteşte să-şi îmbrăţişeze iubita. E fericit şi în faţa izbucnirii lui de fericire d-ta îi spui: «Ce contează că ai posedat azi o femeie! În acelaşi ceas, ca d-ta, pe întreg pământul, cel puţin un milion de perechi făceau dragoste. Nu e nimic extraordinar în ce ţi s-a întâmplat!» Şi, cu toate acestea, el, îndrăgostit, ştie că ce i s-a întâmplat este extraordinar”.
În această microrealitate – care numai minimă nu este – Eliade demonstrează o capacitate introspectivă care îl face să surprindă acel ceva atât de banal şi stupid ce denotă un act sexual consumat şi dobândeşte o semnificaţie doar prin dragoste, acea dragoste capabilă să producă o transformare aproape alchimică a evenimentului fiziologic. O capacitate introspectivă care, în fond, este în sintonie (să ne fie permisă această apropiere care unora le-ar putea părea nerespectuoasă sau impertinentă) cu reflecţia sa asupra timpului şi eternităţii, reflecţie ce se va regăsi tocmai în cartea pe care Eliade va începe să o scrie în luna imediat următoare şi care va apărea în Franţa patru ani mai târziu, sub titlul Mythe de l’éternel retour. Archétypes et répetition (Paris 1949). Noaptea îl roade insomnia, asaltat fiind de gânduri dominate de o disperare atroce şi fără o aparentă cale de ieşire („simt că orice aş face, rezultatul este disperarea”). Se refugiază din nou în escamotajul libertinajului suficient sie însuşi, golit de orice dimensiune romantică.
„Şi am alternativă: dacă mă voi zvârli din nou în experienţe (recte: erotice), mă voi consuma în zadar, nici o voluptate neputând să [mă] consoleze în clipa imediat următoare stingerii ei (cu ce mă consolează faptul că le-am strâns în braţe pe Rica, pe Maitrey, pe Sorana, pe alte câteva? Niciodată o amintire erotică nu te consolează; totul e definitiv consumat prin act; îţi aminteşti dragostea, prietenia, istoria legată de o femeie, dar ceea ce a fost esenţial erotic, faptul ca atare e neant în clipa următoare căderii). Astfel, îmi spun, să mă mulţumesc cu un echilibru fiziologic dobândit fără bătaie de cap (o aventură oarecare şi comodă) şi să mă concentrez asupra operei mele, lăsând să treacă viaţa pe lângă mine fără să mă silesc s-o gust, s-o schimb, să mi-o apropii”. Lucidităţii diagnozei (efectiv aşa este: amintirea erotică nu consolează, totul se consumă definitiv prin act, de unde pesimismul asupra erosului ca acţiune fiziologică frustrantă al lui Lucretius în cântul al IV-lea din De rerum natura şi concupiscenţa insaţiabilă a lui Don Giovanni în mit şi literatură) îi urmează banalitatea terapiei: „o aventură oarecare şi comodă”, adică evident plătită.

Tehnica eliberării prin exces, a purificării prin orgie

Pentru a se salva de la depresia care a urmat acelui débâcle personal şi al patriei sale, Eliade (de fapt, avea doar 38 de ani, o vârstă la care hormonii sunt încă destul de activi) se refugiază în sex ca act biologic de pur consum. În zilele şi nopţile care se scurg între 5 martie şi 15 aprilie 1945, în timp ce istoria macină evenimentele (pentru a folosi o expresie carduciană) mai mult ca oricând în secolul trecut, Mircea Eliade îşi „macină” propria virilitate cu insistenţă, ca să zic aşa, terapeutică. În intervalul dintre perioada pelerinajului la Fatima „pentru odihna sufletului Ninei şi pentru salvarea integrităţii mele spirituale” (18 martie, p. 340) şi cea a reîntoarcerii la Cascais, unde trebuie să se confrunte din nou cu oscilările Ministerului român de Externe şi cu umbrele propriului trecut, totul este o succesiune de adnotări ale unor evenimente pur neurologice şi fiziologice (pp. 336-356).
Pe 5 martie începe să-şi experimenteze inedita tehnică de eliberare de criza neuroastenică dând frâu liber propriei senzualităţi şi unei neînfrânate gimnastici sexuale. „Astăzi – notează – m-am întors la fiziologie. Într-un ceas am îmbrăţişat de trei ori aceeaşi femeie – puţin mirată, ce e drept, de neosteneala mea. Mâine sau poimâine, voi consulta un neurolog. Vreau să încerc totul. Aş fi dezolat să aflu, bunăoară, că neurastenia şi melancolia mea se datorează adorabilelor funcţiuni seminale” (p. 336).
Pe 14 martie, în preziua plecării la Fatima, el notează: „Voi repeta binecunoscuta mea tehnică a eliberării prin exces, a purificării prin orgie. […] Vreau să ştiu dacă melancolia mea are sau nu rădăcini fiziologice. Vreau să mă eliberez de orice influenţă seminală, chiar dacă această eliberare a mea va implica seducerea a o sută de femei” (p. 339).
Pe 16 martie primeşte de la neurolog răspunsul la care se aştepta: „Melancoliile îşi au cauze spirituale”, dar criza generală are cauze biologice, legate de hipersexualitatea sa nesatisfăcută: „Echilibrul nu poate veni decât după realizarea echilibrului erotic” (p. 340). Şi în timpul călătoriei, în pofida consolărilor peisajului „arhetipal”, se regăseşte luptând cu aceleaşi fantasme hormonale: „Ieri şi astăzi tot obsedat de sex” (22 martie, p. 257, trad. italiană; p. 220, trad. spaniolă; lipseşte în ediţia română).
Pe 11 aprilie, din nou la Cascais, îşi repetă lui însuşi că criza nervoasă se bazează pe insatisfacţia erotică. Dar raporturile ocazionale, deşi împinse la limita solicitării hormonale, nu l-au satisfăcut îndeajuns: „mi-ar trebui o amantă de zi şi de noapte” (p. 351).

Între obsesia virilităţii şi obsesia impotenţei

Pe 15 aprilie, în fine, Mircea Eliade reîncepe să lucreze (după criza de melancolie din ziua anterioară, în care a trăit o „definitivă detaşare de operă, de cultură, de filosofie, de viaţă, de mântuire”, p. 353) şi se pune să recitească Isabel şi apele diavolului (1929/30), în vederea unei eventuale noi ediţii. În mod aproape proustian reapar senzaţii şi obsesii care îl chinuie în momentul redactării cărţii şi imediat după apariţia acesteia în România. „Un amănunt care mă tulbură: accentul pe care-l pun pe sterilitate, pe neputinţă. […] M-am întrebat dacă refuzul meu (în roman) de a poseda pe Isabel n-ar putea fi interpretat psihanalitic printr-o obsesie a impotenţei. Cum n-am avut niciodată această obsesie, mă întreb de unde vine totuşi refuzul de a poseda o fată ce ţi se oferă, complicat cu bucuria sadică de a o vedea posedată de altul. E probabil că întrebarea aceasta şi-au mai pus-o şi alţii. Îmi aduc aminte că Sorana, după o zi de vitejie în cabana de la Poiana Braşovului, în care am îmbrăţişat-o de zece ori, mi-a mărturisit că vigoarea mea a surprins-o; că ea, după lectura Isabelei, m-a crezut aproape impotent. Speriată totuşi de resursele mele, i le-a mărturisit lui Lily Popovici – care, socotea ea, avea mai multe experienţe virile. Lily i-a spus că, dacă nu m-ar cunoaşte, ar fi crezut că m-am drogat, că am luat pilule etc. Ceea ce e mai amuzant, eu nici nu-mi dădeam seama că sunt într-adevăr atât de «bine». Mi se părea că orice bărbat, dacă îi place o femeie, şi e odihnit, o poate îmbrăţişa de zece ori! Mai târziu, am înţeles că acesta e un privilegiu destul de rar” (p. 355).
Această obsesie a virilităţii prezentă în scrierile din tinereţe a existat, desigur, în stadiu latent în psihicul său (deşi se grăbeşte să precizeze contrariul: „Problema potenţei sau a impotenţei nu m-a preocupat niciodată”), altfel nu s-ar explica această repetitivă şi aproape puerilă plăcere de a-şi etala eroismul priapic, pe care Eliade o leagă de un refuz mult mai înrădăcinat şi conştient: refuzul de a avea copii, care se leagă ulterior de un acut sentiment de vinovăţie produs de moartea Ninei, probabil din cauza unui avort violent pe care el însuşi i l-ar fi impus.

De la Eliade la Evola. Metafizica sexului

În aceste meditaţii ale unui Eliade în pragul vârstei de 40 de ani este teoretizată, pe plan personal, o tehnică de eliberare de angoasă (cu alte cuvinte, o tehnică de „mântuire”), bazată pe gimnastica copulatorie şi pe extazul ejaculator, fără intenţia de a o înălţa într-un plan al transcendenţei metafizice sau de a stabili vreun raport cu valorile cathartice şi salvifice ale orgiei, teme, de altfel, familiare lui Eliade, autor al volumului Yoga, essai sur les origines de la mystique indienne, din 1936. Conexiunea acestei teme cu realităţi filosofice şi istorico-religioase mai ample va fi, însă, realizată de un alt istoric şi gânditor – care, de altfel, i-a fost un dialectic tovarăş de drum în diverse demersuri – italianul Julius Evola (1898-1974), în volumul Metafizica sexului (1958; ed. II. 1969). Este vorba de o carte inspirată tot de o catastrofă personală admirabil metabolizată, o carte pe care Eliade nu ar fi putut-o scrie niciodată, chiar dacă a fost martorul genezei sale într-o întâlnire a celor doi din mai 1952.
În această carte, cu precădere în capitolul al treilea (Fenomene de transcendenţă în dragostea profană), Evola tratează împreunarea fizicădintr-un punct de vedere superior, încercând să surprindă acele efecte transcendentale ce reprezintă apogeul actului sexual. Aşa cum a afirmat Franco Volpi în Dizionario delle opere filosofiche (Milano, 2000, p. 357), în fişa dedicată acestei opere, aparent atât de puţin filosofică, „Evola dezvoltă o teorie metafizică a sexului, considerând acest fenomen ca un element mult prea important în viaţa fiinţelor pentru a-l trata doar prin nişte simple explicaţii pozitiviste şi sexologice. Sexul este forţa magică cea mai intensă a naturii, capabilă să exercite asupra tuturor vieţuitoarelor o asemenea atracţie irezistibilă încât să ofere, după Evola, o ocazie de a transcende pura corporalitate, ajungând până la nivelul spiritului. Fenomenul sexual implică, deci, un potenţial extatic, iniţiatic, care poate fi adus la lumină doar privindu-l din perspectivă metafizică”. Şi, încheie Volpi, „în eros – în clipele sale sublime, dar câteodată chiar în experienţele cotidiene de dragoste foarte intensă – transpare transcendenţa care poate înfrânge limitele conştiinţei cotidiene şi poate produce o deschidere spirituală. Fenomenul sexului clădeşte astfel un pod între fizică şi metafizică, între natură şi spirit”. Dar aceste lucruri, un Eliade al anului 1945, îndrăgostit fără speranţă de o femeie care nu mai era decât o fantasmă şi supus încă unor violente furtuni hormonale, nu putea şi nu voia să le spună.

Giovanni Casadio
Traducere din italiană îngrijită de Afrodita Carmen Cionchin

(nr. 1, decembrie 2011, anul I)