Dante și echivalările românești ale „Infernului”

Așa cum am  spus și cu altă ocazie, aniversări precum aceasta, Dante 700 de ani de nemurire, au meritul de a stimula noi cercetări sau recuperări oportune și, în același timp, de a oferi bilanțuri și sinteze. În ceea ce ne privește, am ales să urmărim variantele românești ale Infernului pentru a arăta când, cât și cum a fost înțeleasă această primă cantică uluitoare a Divinei Comedii de publicul cititor interesat din țara noastră, ideea fiindu-ne sugerată de apariția recentă a cărții Dante, Divina Comedie, Infernul, traducere de Cristian Bădiliță (Editura Vremea, București, 2021).

Dintre cele două niveluri de receptare a lui Dante în România: a) al studiilor și b) al traducerilor, acesta din urmă se dovedește a fi pe drept cuvânt performant. Putem chiar să ne mândrim cu faptul că suntem singura țară care deține cinci variante integrale ale Divinei Comedii, datorate, pe rând, lui George Coșbuc, Giuseppe Cifarelli, Ion A. Țundrea, Alexandru Marcu și Eta Boeriu. Amintim, apoi, lăudabila inițiativă a lui Virgil Cândea de a antrena câțiva cărturari de seamă pentru a traduce toată creația (așa-zis) minoră a divinului poet în veșmânt românesc, rezultând un volum de lux apărut la Editura Univers, București, l971.

Revenind la de șapte ori seculara Divina Comedie, ea a fost și continuă să rămână o provocare pentru împătimiții întru Dante. Traducerile capodoperei dantești care au continuat să apară la noi, după aceea a lui George Coșbuc, n-au fost simțite ca o nevoie culturală, n-au avut de umplut un gol; nu sunt nici rodul vreunui context de emulație lirică sau intelectuală, al vreunei ambiții concurențiale. Ele sunt mărturii ale unei adevărate pasiuni și voințe de depășire. Orice nouă traducere e altceva și în același timp o mărturie în plus a eternității lui Dante. Este un exercițiu și un orgoliu rezervate fiecărei generații de literați și care justifică numărul impresionant al tălmăcitorilor, cu predilecție ai Infernului, de la N. Gane și Maria Chițu (1883), la deja amintiții George Coșbuc [1], Cifarelli [2], Țundrea [3], Al. Marcu [4], Eta Boeriu [5] și până la George Buznea [6], George Pruteanu [7], Marian Papahagi [8], Răzvan Codrescu [9] și acum Cristian Bădiliță. Acești din urmă traducători menționați, care s-au avântat pe urmele lui Dante, au dovedit curajul și puterea de a fi repetat experiența unui mare poet, G. Coșbuc, și, după el, a unui mare italienist, Al. Marcu, fiecare simțind nevoia să facă cunoscut cititorilor autentici felul în care varianta propusă se raportează la cele deja existente.

Eta Boeriu, constatând că limba noastră, prin pana lui Coșbuc, fusese în stare să redea Divina Comedie în forma ei originală, se întreabă cum ar putea fi cu putință ca, „după atâtea înnoiri, prefaceri și câștiguri, înmlădieri și izbânzi, să dea înapoi în fața unor dificultăți pe care a știut să le învingă acum șase decenii?”

Marian Papahagi și-a mărturisit dorința de a da o versiune care să nu se raporteze global la câte o terțină, ci să stea cât mai aproape de vers și „să îngăduie astfel un comentariu capilar”, asemănător acelora ce însoțesc în Italia adițiile dantești curente. „Rostul traducerii mele – subliniază traducătorul – poate fi, așadar, acela de a da publicului românesc un text sprijinit pe marele efort interpretativ ce a avut loc în ultimele decenii”.

Răzvan Codrescu, cel care a dat prima ediție românească modernă cu text bilingv a Infernului, s-a străduit „să fie mai fluent decât Coșbuc și mai aproape de text decât Eta Boeriu”, încercând să țină „o cumpănă potrivită, între limbajul ortodox și cel catolic, între fondul arhaic și fondul neologic al limbii române”.

Cristian Bădiliță care, după italienistul de anvergură Al. Marcu, oferă culturii noastre a doua ediție în proză (ritmată) a Infernului, consideră că „pentru  a-l integra pe imensul  Dante în cultura noastră e nevoie de trei lucruri: o traducere clară, elegantă și fidelă; o bună  familiarizare cu epoca și cultura acelor vremuri; o destindere teologică, bazată pe o receptare istorică și critică a tuturor tradițiilor creștine. Am accentuat, astfel, în note – mai precizează traducătorul – aspecte de ordin teologic și spiritual ignorate sau minimalizate”, se înțelege, de ceilalți tălmăcitori. Cele afirmate nu sunt întru totul exacte și amintim, în acest sens,  mărturisirea Etei Boeriu conform căreia ea însăși a „ostenit” mult pentru a găsi soluția cea mai potrivită în a traduce cuvintele ritului catolic în cel ortodox; și, întrucât criteriile enumerate pentru obținerea unei traduceri reușite au fost respectate, în general, și de ceilalți traducători,  credem  că în locul  sintagmei-titlu Recuperarea lui Dantei ar fi fost mult mai adecvată cea de Revenirea la Dante.

Pentru a putea aprecia ultimele traduceri românești ale Infernului este de ajuns a compara versiunile realizate de Marian Papahagi, Răzvan Codrescu și Cristian Bădiliță. Iată, spre exemplu, ultimele două terține ale inscripției de pe poarta Infernului III,4-9:

Giustizia mosse il mio alto fattore;
fecemi la divina podestate,
la somma sapienza e ‘l primo amore.
Dinanzi a me non fur cose create
se non eterne, e io eterno duro:
lasciate ogni speranza, voi ch’ entrate.

Mai întâi, în varianta românească a lui Marian Papahagi:

Dreptatea-mpinse ’nalta-nfăptuire
puterea cea divină m-a făcut,
suprema știință, cea dintâi iubire.
Naintea mea n-a fost lucru-nceput
ci veșnic doar, iar eu în veci durez
lăsați speranța, voi care-ați trecut.

Acum în transpunerea lui Răzvan Codrescu:

Dreptatea-mi fu temei de izvodire:
m-a făurit puterea ziditoare;
supremul rost și cea dintâi iubire.
Până la mine lucruri trecătoare
n-au fost defel, și eu durez în veci:
voi ce intrați, nu mai sperați scăpare.

În fine, în echivalarea lui Cristian Bădiliță (în proză ritmată cum am specificat):

Dreptatea l-a-mboldit pe făcătorul meu,
m-au făurit puterea cea divină,
suprema-nțelepciune și dragostea dintâi.
’Naintea mea n-a fost nimic creat,
ci numai veșnicie; și eu sunt veșnicie.
lăsați orice speranță, voi, cei care intrați! 

Nu putem considera o traducere mai fidelă decât cealaltă. Fiecare tălmăcitor este un exeget, un filolog. Dacă M. Papahagi traduce „la somma sapienza” prin suprema știință, iar Cristian Bădiliță prin suprema-nțelepciune, R. Codrescu ajunge la soluția supremul rost, constatând că semantica acestui ultim cuvânt „a evoluat, în limba noastră, spre o subtilă spiritualizare”.
Constatări interesante se pot face urmărind și numele proprii de persoane, de eroi mitologici sau de entități supranaturale benefice sau malefice, de animale, care abundă în opera lui Dante. Față de toate acestea, atitudinea traducătorilor noștri este clară: adaptarea lor la limba română. Un exemplu îl constituie cuvântul Veltro, celebrul câine de vânătoare, așteptat pentru a nimici fiara sălbatică, lupoaica (Inf. I. 100 urm.).

G. Buznea traduce:                     

… infin che ‘l Veltro         
Verrà che la farà morir con doglia.

prin:                                          
… pân’ va să sosească
Dulăul destinat ca s-o răpună.        

M. Papahagi echivalează:

…pân’ ce Ogarul
Nu va veni cu colții s-o înclește.

R. Codrescu redă prin:

…până-o să vie
Copoiul care-n chinuri s-o răpună.

Termenul „Copoiul” este, trebuie s-o recunoaștem, cel mai potrivit corespondent lexical românesc al italienescului Veltro , el fiind tradus ca atare și de  C. Bădiliță: „...până Copoiul va veni, la urmă, și-o va ucide-n chin cumplit”.  
Observațiile pot continua și cu privire la numele unor demoni din Infern (XXI, 78 urm.). În timp ce G. Buznea și C. Bădiliță conservă tale e quale denumirile date acestora de Dante: Malacoda, Cagnazzo, Barbariccia, Alichino, Graffiacane etc., R. Codrescu și M. Papahagi, pe urmele Etei Boeriu, le dau corespondență românească: Coadărea, Câinilă, Barbăcreață, Aripilă, Gherilă etc.

Eleonora Cărcăleanu
(nr. 5, mai 2021, anul XI)

NOTE

1. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul. Purgatoriul Paradisul. În traducerea lui George Coșbuc. Ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Polirom, 2000 (prima ediție a apărut în 1912).
2. Dante Alighieri, Divina Comedie, În românește de Giuseppe Cifarelli, Cuvânt înainte de Alexandru Ciorănescu. Îngrijire de ediție, note și comentarii de Titus Pârvulescu, Editura Europa, Craiova, 1993.
3. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul. Purgatoriul. Paradisul, Traducere în versuri de Ioan A. Țundrea, Prefață de N. Iorga, Editura Medicală, București, 1999.
(Versiunile  românești ale lui Cifarelli și Țundrea au fost realizate între  1943-1944, în plin război mondial , fiind posibilă publicarea lor abia în anii indicați).    
4. Dante Alighieri, Divina Comedie, Traducere în proză ritmată de Alexandru Marcu, Craiova, l933-1943.
5. Dante Alighieri, Divina Comedie, În românește de Eta Boeriu, Note și comentarii de Alexandru Duțu și Titus Pîrvulescu, Control științific de Alexandru Balaci, Editura pentru Literatură Universală, București, 1965.
6. Dante, Divina Comedie, Infernul, Interpretare românească, note și un cuvânt înainte de George Buznea,  Editura  Univers, București, 1975 ; Ibidem, Purgatoriul , 1978.
7. Versiunile lui George Pruteanu n-au fost încă editate, ci apărute, sporadic, în revista ,,Convorbiri Literare”, Iași, și doar parțial mediatizate.
8. Traducerea  întregului Infern datorată lui Marian Papahagi a fost publicată întâia oară de revista  ,,Apostrof”’ , Cluj, anul X, nr.1 (109), 1999, și apoi în volum bilingv, Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul, Humanitas, București, 2012.       
9. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv cu noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.