 |
|||
 |
|||
|
Eliza Brătianu, o pasionată a grădinilor 
„Albergo La Pace, Grand Hotel Dragă Sabina, Iată-mă instalată în acest loc care ţi-ar plăcea mult, în acest moment. Irişii şi glicinele au înflorit în aproape fiecare grădină şi în fiecare casă. Parcul are copaci de toată frumusețea, cedri, tuia şi chiparoşi – o colecţie superbă. Oraşul este foarte mic, astfel încât, în zece minute, ajungi în zona rurală, printre podgorii şi plantaţii de măslini. Fiecare deal se distinge printr-un motiv decorativ, cu turnuri, ziduri vechi, chiparoşi. Cura – mai plăcută decât Vichy – am făcut-o în stil românesc, stând în cerc în jurul unor mese mici, dar este adevărat că este imprudent să ne îndepărtăm de semnificaţie, în ciuda sensului pe care Goethe pretinde că italienii îl dau cuvântului giardino. Hotelul este excelent, bine întreţinut, cu personal ales şi bucătărie perfectă. Doctorul, un evreu polonez, m-a găsit slăbită şi anemică. În orice caz, este cert faptul că mă simt obosită. Cu afecţiune
În Memoriile sale, Sabina Cantacuzino acordă un capitol special subiectului, pe măsura gravității faptelor expuse, intitulat Florica sub Eliza. 1927-1933, în care își exprimă adânca nemulțumire față de aspectul grădinii și al casei de la Florica și în același timp este mâhnită de purtarea Elizei Brătianu, menționând totodată și încercările reciproce de normalizare a relației, din respect față de marii dispăruți ai familiei [3]. Aceste supărări nu o împiedică pe Sabina să-i recunoască Elizei „pasiunea extremă” pentru amenajarea grădinilor, prin intermediul altei scrisori inedite, adresate fratelui Dinu Brătianu [4]. Este drept, aprecierea este exprimată în alt moment de bună-înțelegere, din vara lui 1929, când Eliza își invitase cumnata la Cumpăna, la reședința din zona montană, unde era de preferat petrecerea verii călduroase, în locul Floricăi: „Elisa este toată ziua în grădină, smulgând buruianul, mutând fiecare plantă dintr-un loc într-altul și supraveghează construcțiunea celui de-al doilea lac cu o pasiune extremă. Cum însă fericirea nu poate fi completă în lumea aceasta, anul acesta au năvălit șoareci în grădină și în pădure și lacurile i-au adus o țânțărime care i-a făcut răni pe umeri. Cei de la zăvoi nu sunt nimic în comparație”. [5] Atitudinea analitică a Sabinei Catacuzino, sora cea mare a politicianului Ion I.C. Brătianu, Mătușa Bi, cum îi spuneau nepoții, care i-au păstrat o duioasă amintire, o regăsim și în caracterizarea făcută de către Nicolae I. Pillat, fiul surorii Măriuța Pillat, năcută Brătianu: „Persoană de o mare cultură artistică, literară și muzicală, care a călătorit mult, care își aduce aminte de toate lucrurile frumoase văzute, inteligentă, mătușa Bi e mereu interesantă. Autoritară și severă, știe să-i capteze pe copii, stârnindu-le curiozitatea, căci copiii sunt curioși să învețe și să cunoască răspunsul la întrebarea «de ce?» Astfel, plimbându-mă cu ea la Predeal sau la Florica, mătușa Sabina îmi atrăgea atenția, de-a lungul întregii plimbări, fie cu denumirea florilor, plantelor și arborilor, fie cu activitatea insectelor, fie cu mișcarea norilor care se îngrămădeau câteodată deasupra capetelor noastre. [6] Același nepot al Brătienilor trasează și dominantele personalității Elizei Brătianu: „Mătușa Eliza, născută Știrbey, a fost tovarășa inteligentă a unchiului meu. A știut să păstreze memoria soțului ei creând «Biblioteca Ion I.C. Brătianu» care e opera ei și căreia i-a consacrat cunoștințele ei, energia și devotamentul”. [7] O altă amintire, venită de la o rudă în linie directă, fiica surorii, nepoata Elisaveta (Safta) Varlaam, evocă însușirile mătușii sale. Nici Eliza și nici Sabina nu avuseseră copii, însă faptul nu le-a împiedicat să-și manifestate permanent interesul și grija față de copiii familiei: „Tante Elise a fost și mătușa mea preferată. Am petrecut multe zile în casa ei – la București, la Florica sau la Cumpăna, pe Argeș în sus. (...) Tante Elise era însă o persoană deosebită. Inteligentă, citise mult și în diverse domenii, plină de umor, veselă, energică și darnică, avea ceva care te atrăgea, te cucerea. Fire fantezistă, foarte independentă, fusese un copil dificil și – cred – o adolescentă greu de stăpânit și satisfăcut”. [8] Eliza a trecut prin patru războaie, a cunoscut și comunismul, până în 1957, cât a trăit. Se născuse la Buftea, în data de 2/14 mai 1870, fiind primul copil al lui Alexandru Barbu Știrbey și al Mariei, născută Ghika Comănești [9]. Nepoată a domnitorului Țării Românești, Barbu Dimitrie Știrbey (iunie 1849 – octombrie 1853; octombrie 1854 – iunie 1856) [10], a fost crescută într-un mediu conservator. Și primul său soț, Alexandru Marghiloman, cu care s-a căsătorit în anul 1890, era politician marcant al Partidului Conservator [11]. Divorțul celor doi a avut loc în anul 1905 [12]. Parisul și prietenii din sfera liberală au făcut-o să observe complexitatea realității [13]. Pe Ion I.C. Brătianu l-a întâlnit în 1899 [14]. În casa liberalilor Brătieni a intrat în anul 1907, când s-a căsătorit cu Ion I.C. Brătianu [15]. În Memoriile sale, Eliza avea să vorbească cu respect despre socrul său, Ion C. Brătianu, pe care nu îl cunoscuse, dar despre care știa că avusese un rol primordial în soarta țării, precum și partidul pe care îl înființase: „Liberalii au semănat mult și au recoltat mult pe ogorul patriei. Ce datorează România Partidului Liberal este covârșitor” [16]. În același spirit al respectului memoriei, mai târziu, pentru soțul său, s-a ocupat de amplasarea în parcul de lângă casa din Strada Biserica Amzei a statuii lui Ion I.C. Brătianu, opera din granit a sculptorului Ivan Meštrović [17]. Cu aceeași dăruire Eliza s-a implicat și în amenajarea grădinilor publice, fie că a fost vorba de Cișmigiu ori de malurile lacurilor din Colentina: „Am avut bucuria să fac destul de multe plimbări prin Cișmigiu cu dânsa și cu grădinarul Primăriei orașului București, care o chema pentru a se sfătui în privința amenajării grădinilor publice. Tot împreună cu dânsa și amintitul grădinar am umblat de-a lungul Colentinei, când se plănuia amenajarea acesteia într-o salbă de lacuri. În chestiunea aceasta, mătușa mea a pus mult suflet și a avut un cuvânt greu de spus, pentru că Golf Clubul nu voia să cedeze din suprafețele pe care le ocupa. Tante Elise era de-a dreptul indignată pentru faptul că o mână de oameni dintre cei mai înstăriți nu înțelegeau să cedeze din teren în favoarea unei amenajări de care urmau să beneficieze toți locuitorii Capitalei. Și mătușa mea, în final, a câștigat”. [19] Dacă amintirile despre casa primei copilării din București sunt întunecoase, poate și pentru că rămăsese orfană de mamă la doar 15 ani [20], afirma, în schimb, că în acea „grădină romantică, pe care două generații succesive au lăsat-o să se prăpădească”, a simțit „pentru prima dată plăcerea de a trăi” [21]. Grădina din anotimpul primăverii o simțea ca pe „o desfătare”; „răspândind miros de liliac și de salcâm, era plină de micșunele. Privighetorile cântau și o broască țestoasă uriașă pășea agale, iar deasupra capului se auzea zbârnâiul zmeelor din vecini, ceva atât de caracteristic Bucureștilor de atunci” [22]. Grădina a reprezetat locul de tranziție între familie și „târg” [23]. Era o avanscenă generoasă, care avea un chioșc „misterios, octogonal, cu geamuri colorate”, unde copiilor nu li se dădea voie să intre din pricina pivniței ascunse dedesubt; apoi un taxus bătrân cu crengi atârnând pe jos, „o excelentă ascunzătoare pentru a citi povești”. Grădina era ca o promisiune a perspectivei, a viitorului: „Și tot în grădină se mai afla un lucru curios, despre care nu pricepeam nimic: un cadran solar și, dincolo de el, o pergolă. O lume întreagă de descoperit!” [24]
|
||
