 |
|||
 |
|||
|
Mariana Drăgescu, eroina aviației românești
„Timida Mariana”, cum a fost cunoscută longeviva aviatoare, născută în 1912 la Craiova, a urmat liceul la Lugoj. Despre perioada bănățeană nu cunoaștem prea multe, doar că a locuit un timp împreună cu familia în Banat. Fire sportivă, a urmat Institutul Superior de Educație Fizică, abandonat din lipsa banilor și Școala de echitație din București.
Înainte de război, Mariana Drăgescu și colegele ei făceau zboruri pentru copiii bolnavi de tuse convulsivă, tratament ce dădea roade, în lipsa unei medicamentații mai adecvate sau zboruri de agrement, participau la mitinguri aviatice, la competiții interne și internaționale. Prima femeie-pilot angajată în Escadrila Sanitară În 1940, la înființarea Escadrilei Sanitare, Mariana Drăgescu a fost prima pe lista doamnelor pilot, fiind încadrată pilot stagiar bugetar, cu solda și primele de zbor ale unui sublocotenent aviator.
În vara anului 1941, prima campanie la care a participat Marian Drăgescu și escadrila a fost cea de la Odessa, zburând din iunie până în noiembrie 1941. Inițial au avut baza pe aerodromul din Focșani, apoi au fost mutate la Tecuci și, după eliberarea Basarabiei, pe aerodromul din Tighina. Misiunea lor era de a aduce de pe linia frontului ofițerii și soldații grav răniți în campania de la Odessa, la un punct de triaj și apoi la spitalele de campanie. La sfârșitul campaniei, Mariana Drăgescu și colegele ei au fost decorate cu „Virtutea Aeronautică” de război, Clasa de Aur. „Terenurile care nu erau terenuri, casa care nu era casă, era cort, viața de soldat. Sbor la rasul ierbei, nici parașută, nici armă, nu eram combatanți. Zilnic 6-7 drumuri”.
Pe front lângă Stalingrad În anul 1942, Mariana Drăgescu şi colegele sale au participat la campania de la Stalingrad, din august și până la 24 octombrie 1942, fiind încadrate în Escadrila 108 de Transport Ușor, avioanele fiind vopsite în culori de camuflaj. Zburând de multe ori în fiecare zi, a salvat sute de soldați români și germani răniți în Bătălia de la Stalingrad, fiind decorată cu Ordinul „Vulturul German”.
„Ne-am deplasat pe ziua de 10 sept. la Plodovitoe, pe lângă niște bălți ce fac parte din Volga, la 30 km sud de Stalingrad. Totul este înecat în praf ce îți ajunge până la glezne. Stăm într-o colibă de lemn, iar generalul Dragalina [9] a dat ordin să se tragă un fir de la electromotorul colibei comandament, așa că avem un bec electric. Aici e un spital ambulanță de campanie care primește răniți din bătăliile ce se dau zi și noapte, iar nouă ni se dau cei mai gravi pt. transport la Kotelnikovo. Lucrurile merg greu de tot, deoarece fiind descoperit e bombardat de câte două ori pe zi. Eu am întrecut pe fete în privința bombardamentelor. Ele două [Nadia Russo și Virginia Thomas n.n.] au plecat la Kotelnikovo, iar eu am rămas cu comandantul încă două zile p. pregătirea deplasării. Era și comandantul plecat în Kotelnikovo când am suferit al doilea bombardament. De abia am avut timp să sar într-o groapă, un neamț sărind peste mine și-a scrântit piciorul. Bombele au căzut tot la câteva sute de metri ca întâia oară. Am plecat și eu pe data de 10 septembrie după masă către Kotelnikovo, mai liniștită cu gândul că vârful de râpă, pe care urma să ne instalăm cu avioanele, nu fusese descoperit. Când am ajuns în dreptul satului acolo era dezastru. Casele din împrejurimi ardeau, pământul și șoseaua pline de găuri de bombe din care ieșeau flăcări încă, atelaje răsturnate și animale moarte. Cu câteva momente înainte se terminase un bombardament rusesc. În sat se găseau trupe germane și române. Se pare că victime nu au prea fost, din fericire. Am sosit pe câmpul de aici foarte tulburată. Am aterizat și am dispersat avioanele. Mai erau aici câteva aeroplanuri nemțești așezate de o parte și de alta a dealului, iar la mijloc o râpă. Comandantul a plecat în sat, Thomas era la Kotelnikovo ca să-și aducă din bagaje. M-am așezat cu Nadia lângă un avion și i-am povestit ce am pățit în lipsa lor de la Plodovitoe. Ea a căutat să mă liniștească spunând că aici se simte f. sigură. Nu au trecut 10 minute când aud zgomotul acela caracteristic de motoare ce se îngână al avioanelor rusești. O iau pe Nadia de mână și o sfătuiesc să ne îndepărtăm de avioane. Ea îmi spune că au mai trecut ei dar nu ne-au văzut. Îi spun că acesta se învârtise aci pe loc în jurul nostru. Culcă-te la pământ, am strigat! Nu am terminat cuvântul când aud oribilul fâșâit – bum bum! Și cad o serie de bombe în spatele avioanelor. Apoi liniște. Ne ridicăm un moment și ne vedem întregi. Și spun Nadiei că avionul e încă aici, la mare înălțime, și nu s-a îndepărtat încă. Alergăm mai departe către o vale și ne trântim la pământ. Oribila vâjâială vine iar spre capetele noastre. Ne acoperim capul cu mâinile. O bubuitură groaznică și o vâjâitură la urechi. Ridic capul și ascult, avionul se depărtează. Privesc și mă înfior. În stânga mea la 30 m o gaură din care ieșeau flăcări și fum. Aci căzuse lângă noi una din altele patru, iar schijele ne trecuseră la urechi. Ne-am sculat distruse. Ne descoperiseră și aci. Și ce o să mai urmeze? Un soldat mecanic al nostru și câțiva nemți aleargă spre noi. Sunt toți teferi. O schijă a găurit unul din avioanele noastre. La al meu una mica înfiptă în plan. Ne scuturăm de praf și pământ. Un neamț mai în vârstă ne mărturisește că în viața lui nu a văzut și nu și-a putut închipui ca o femeie să poată suporta cu atâta resemnare a fi ținta bombardamentelor inamice. Da, suntem țintă fără nicio apărare. Nici antiaeriană, nici vânătoare, nimic. În voia soartei! Imediat a venit din sat comandantul și o ambulanță de la spital ca să dea primele îngrijiri celor ce ar fi putut fi răniți. Ne-a ocrotit Dumnezeu și de data asta! Apoi a sosit și Thomas care a povestit că la Kotelnikovo iar au fost avioanele inamice iar bombele au căzut în afară de aerodrom. Câtă deosebire bombele de la Kotelnikovo și cele de acum! Am fi suportat nu știu câte acolo decât încă un bombardament aici.
Nadia îmi spunea că simte că nu mai poate. E prea mult pentru noi! Eu nu spuneam nimic dar simțeam că inima mi-a slăbit. Am stat două zile în repaos în sat. De fiecare dată ce auzeam zgomot de avion mereu aveam durerea în inimă. Doctorul mi-a dat Bromural, iar noaptea luam Phanodormin, am un calm perfect, dar simt că mi-au pălit puterile și am o greață în stomac. Nadia e revoltată și îi e silă să mai zboare. Susține pe drept cuvânt că față de comandament suntem prea mult expuse. Randamentul e mic din cauza dificultăților cu alimentare cu benzină [10], a răniților netransportabili și a distanței. Avioanele nu mai sunt sigure ca înainte, încep să ne lase. Și atât de expuse! Da, la război ești expus, dar ai și arme, ai cu ce să te aperi! Pe noi doar Dumnezeu a mai rămas să ne apere. E greu de tot! Trupele germane au intrat în Stalingrad, dar orașul are o lungime de 24 km și trebuie cucerit pas cu pas. Românii sunt la 5 km și cuceresc cazemată cu cazemată. 13 sept. Azi am fost cu Nadia la slujba bisericească în fața bisericii, că înăuntru era plină de pâine. Plângea populația de bucurie și cânta în cor răspunsurile. Pe lângă biserică numai morminte de ostași români și germani. Am vizitat apoi pe o bătrână, sora fostului preot rus din sat. Fusese 25 de ani institutoare. Stătea într-un bordei întunecos, îmbrăcată în zdrențe. În perete era o fotografie a ei din tinerețe, o femeie frumoasă, elegantă cu o pălărie imensă cu flori. Nu cred că cineva ar fi putut blestema ca ea! Pe fratele ei preotul l-a deportat în Siberia, iar biserica a fost despuiată de odoare de către un grup de cazaci foarte grași și bine hrăniți, iar când au vrut să dărâme turla cu crucea, populația s-a strâns și a început să plângă și să se vaite încât au trebuit să renunțe. I-am dus bătrânii nițel zahăr, nu-i venea să-i creadă ochilor, spunea că de doi ani nu a văzut zahăr. Dar ce a mulțumit-o la maximum a fost o cutie de bicarbonat de sodiu, că o durea stomacul. I-am mai dus ceva alimente, iar ea ne-a povestit o mulțime de lucruri interesante. Avea pensie, după 25 de ani învățământ, 50 de ruble, iar o pâine costă 20 ruble. Populația e jerpelită pentru că atunci când se aducea cantitatea cuvenită de stambă și ghete, luau familiile comisarilor, a vânzătorului, a primarului etc., iar poporul nu mai ajungea să ia nimic. Mă întrebi cum fac cu spălatul părului? Ne vârâm capul în benzină și gata. Cu restul corpului e mai greu. Câteodată ne spălăm pe corp, altădată pe picioare. Totul prin rotație. Odată cu scrisoarea ta ultimă, am primit și un buchet de trandafiri de la Matei. […] Mi s-a urât de bombe, explosii, incendii, mine și partizani, răniți și morți. E greu pentru un bărbat și mult prea greu pentru o femeie, fie ea cât de curajoasă și de sfidătoare a pericolului. E un fel de pericol care nu poți să-l bravezi. Te ia în mod laș și hoțesc; când te desmeticești e prea târziu. De aceea suntem într-o încordare, tensiune nervoasă continuă. Comandantul spune că are un ordin în sensul că odată cu terminarea Stalingradului ne-am întoarce acasă. Aștept ca niciodată reîntoarcerea asta. O lună de zile aici e mai mult decât de 10 ori 5 luni în campania trecută. Cealaltă jumătate a escadrilei noastre în care e și madame Pokol [11] cu avionul ei (a venit dublă comandă că nu știe să navigheze), stă boerește la Stalino cu operă și varieteu. Mme Pokol joacă poker toată ziua și au să povestească peste tot că au fost pe front. Îmi vine să râd! Stalino la 400 km de front, care încă de anul trecut era în mâinile germanilor. Nici un foc de armă din depărtare nu ajunge la urechi […] Nu mai vreau să aud de război! Vreau acasă! Vă sărut și vă doresc pe toți mult, Mariana”.
Cu curaj și dragoste de zbor, Mariana Drăgescu și-a continuat activitatea în cadrul escadrilei după abandonul bunei sale prietene Nadia Russo, care s-a îmbolnăvit. În august – septembrie 1943 a participat la campania din Crimeea, având baza la Simferopol. Despre această campanie declara: „a fost aproape ca o vacanță” în comparație cu campania Stalingradului. În patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României s-au păstrat mai multe fotografii și o tichie tătărască, cumpărată de Marian Drăgescu de la Simferopol și purtată în perioada războiului.
În 1944 a fost pilot de legătură al aviației române, apoi din decembrie 1944 și până în iunie 1945, Mariana Drăgescu a participat la campania din Slovacia, ajungând până la Viena.
La sfârșitul războiului devenise o legendă a aviației românești, salvase peste 1500 de soldați și ofițeri de pe Frontul de Est și de pe Frontul de Vest. După război nu a abandonat zborul. A reluat seria zboruri în scop medical, cure de altitudine cu copii suferinzi de tuse convulsivă. În anii 1947-1948, a transportat medicamente pentru bolnavii de tifos exantematic din Moldova, a făcut zeci de zboruri ajutând personalul Crucii Roșii Suedeze să distribuie ajutoare, hrană și medicamente, în Moldova bântuită de foamete și tifos. A fost instructor de zbor pentru tinerii piloți între anii 1949-1953, cunoștințele sale, renumele construit în anii de război ajutând-o să treacă peste suspiciunile autorităților comuniste. Dar a rămas mereu în vizorul autorităților, „un element burghez ce a fost pe Frontul de Est”, iar în anul 1953 i s-a interzis să mai zboare, pentru a nu fugi în Occident. După doi ani, în anul 1955, a fost scoasă definitiv din aviația civilă, anulându-i-se brevetul de zbor și dreptul de a fi instructor. A refuzat să devină informatoare a Securității, încercându-se racolarea sa de mai multe ori în anii 1953 și 1955, de aici și interdicția de a mai face parte din noua Aviație Civilă Română. La 43 de ani, și-a găsit o slujbă modestă de dactilografă, iar la pensionare a primit o pensie minimă, nefiindu-i calculați anii de muncă din cel de-al Doilea Război Mondial. În anul 1993, Mariana Drăgescu a vândut Muzeului Național de Istorie a României o parte a arhivei sale personale: fotografii din perioada 1939-1943, de la Băneasa, Tighina, Crimeea, Stalingrad, Sevastopol, Simferopol, precum și obiecte care i-au aparținut: brevetul de pilot civil obținut după război (când s-a făcut schimbarea brevetelor, o măsura care dorea limitarea și controlarea de către regim a piloților), o busolă de fabricație germană folosită în război; un ceas de mână, vestonul de aviatoare și tichia tătărască cumpărată la Simferopol, dorind ca toate acestea să facă parte din patrimoniul istoric al României. Prin intermediul domnului Șerban Constantinescu, un pasionat al istoriei aviației românești care a adunat obiecte, documente, mărturii, de la piloți și urmașii acestora, patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României s-a îmbogățit cu multe piese importante, printre acestea și cele ale Marianei Drăgescu.
A trăit modest, înconjurată de amintiri și târziu, în ultimii ani ai vieții, a primit recunoașterea activității sale și o pensie decentă, devenind comandor al aviației române.
1. „Monitorul Oficial”, an 108, nr. 29, 5 februarie 1940. |
||
