Istroromâna: aspecte legate de contactul cu limba croată

Nu este primul articol pe care îl scriu (vezi bibliografia) pe tema limbii istroromâne, cea pe care vorbitorii nativi o numesc vlwaški  (vl. de acum înainte). Este vorba despre o limbă neolatină din Istria, difuzată până acum mai mult verbal. Din secolul al XIX-lea până în prezent, unii cercetători şi erudiţi, în mod special români, au început să viziteze zonele în care se vorbea această limbă şi să transcrie în texte discursurile orale pe care le auzeau. Este uşor de observat cum primele texte transcrise erau puţin exacte atât din cauza variabilităţii pronunţării cât şi a incertitudinilor alfabetului (1).
O comunitate de ţărani şi păstori, care vorbeau această limbă, s-a stabilit în Istria (Croaţia de acum) deja din secolul al XV-lea, fie pentru că fugise din Balcani din faţa turcilor fie din alte motive. Aceştia erau numiţi vlahi de către alogloţi, exonim pe care aceştia îl refuzau, în schimb se foloseau de anumite denumiri derivate din toponimele propriilor sate: în secolul al XVII-lea existau dovezi ale utilizării denumirii de Rumeri (2). De altfel, sfera semantică a termenului valahi este mult mai vastă şi în Evul Mediu făcea referire nu numai la populaţiile latinizate din Balcani, ci şi la alte populaţii din aceeaşi regiune, cunoscute sub denumirea de Magna Vlahia (3).

Continuitatea limbii

Acest grup lingvistic, care la jumătatea secolului al XIX-lea era încă destul de numeros în Istria (probabil 3000 de vorbitori) cu timpul s-a restrâns din ce în ce mai mult, până la a ajunge la câteva sătucuri minuscule situate astăzi la vest de Muntele Ucka, în Croaţia (4). Acesta a atins totuşi pentru câteva secole un rezultat extrem: deşi trăia izolat şi, fără să fi deţinut o tradiţie scrisă sau un alt tip de instituţie culturală, si-a menţinut propria limbă, împreună cu alte „dialecte” româneşti urmaşe ale latinităţii balcanice (5); toate acestea în condiţiile în care se afla în contact cu populaţii care vorbeau alte limbi, mai ales dialecte slave, istriene şi italiene: însă contactul lingvistic, îndeosebi cu limbile slave, început de altfel deja pe tărâmurile originare încă din secolul al VII-lea, pentru o limbă minoritară precum aceasta, a produs nu numai un răspândit bilingvism (şi plurilingvism) din necesitatea de a interacţiona cu populaţiile din împrejurimi, ci şi fenomene intense de melanj lingvistic, stimulate de faptul că in timp ce limba utilizata zilnic era vl., de fapt, sub stăpânirea Austriei care susţinea croatizarea Istriei interne, administraţia, şcoala (atunci când exista) şi biserica erau croate, cum au fost ulterior italiene sub stăpânirea Italiei din 1918 (6), si din nou croate după ocuparea din partea Iugoslaviei comuniste din 1945. Acest din urma eveniment a provocat diaspora micii comunităţi în toată lumea, cu grave consecinţe lingvistice, sociale şi culturale.
Din informaţii recente despre Istria rezultă că vorbitorii rămaşi acolo nu depăşesc 40 în Žiʹywan şi 70 în satele meridionale (7). Este extrem de dificil de calculat numărul vorbitorilor în toată lumea, mai ales că frecvent este vorba despre persoane sau familii izolate: poate ajung la 500/600 de unităţi, dar cineva considera că ar fi mai puţini de atât. Paradoxal, tocmai în New York se pare că există comunitatea cea mai numeroasă, aproape 300 de persoane, din necesităţi de plurilingvism, aşa cum sunt cei răspândiţi prin lume sau rămaşi în Istria. Uneori e greu de stabilit care este limba utilizată de către familiile de istroromâni răspândite prin lume, chiar şi de către cele rămase în Istria, pentru că acasă se vorbesc cel puţin două limbi: sunt frecvente căsătoriile mixte, iar noile generaţii destul de des nu cunosc această limbă.

Aspecte lexicale

Limba vl. a continuat să existe până în zilele noastre, însa de secole, aşa cum am menţionat mai devreme, a suferit un profund proces de melanj lingvistic în special cu limbi slave din Istria şi cu dialectele croate ciakavi. Poate nu ar fi hazardată nici ipoteza conform căreia întrepătrunderea reciprocă dintre limba croată şi limba vl. ar fi dus oricum, într-o perioadă de timp mai mult sau mai puţin îndelungată, la o lentă dizolvare a vl. în favoarea limbii croato-istriene, însă cel mai grav prejudiciu are loc sub ochii noştri din cauza dispersării vorbitorilor acesteia prin lume ca urmare a evenimentelor de după cel de-al doilea război mondial.
Contactul lingvistic cu limba croată nu s-a limitat la împrumutul unor elemente ale lexicului, ci a privit şi elemente importante ale structurii morfo-sintactice. Chiar între împrumuturile lexicale se poate observa frecventa prezenţă a verbelor: iar verbul nu constituie un element periferic al frazei şi al limbii, ci reprezintă tocmai nucleul acesteia. Acest împrumut al formelor verbale indică faptul că procesul de contaminare dintre cele doua limbi era deja şi este destul de avansat.
Un alt indiciu al consecinţelor îndelungatului contact cu limbile slave este faptul ca în vl. sunt prezente prefixe şi infixe verbale preluate din limba croată pentru exprimarea nuanţelor acţionale şi aspectuale ale verbului, cu valori identice ca şi cele din limba croată; şi în vl. de altfel, utilizarea prefixelor verbale semnalează tendinţa spre aspectul perfectiv contrapusă celui imperfectiv caracterizat de utilizarea verbelor simple fără prefix, precum şi valori acţionale precum cea instantanee versus cea durativă, cea iterativă, continuativă sau inversivă. Ceea ce este mai important de evidenţiat este faptul că aceste morfeme nu numai pătrund în limba vl.  împreună cu verbele slave de care sunt legate la origini, dar se unesc independent şi cu unele rădăcini verbale de tip latin, fisurând matricea limbii.
 Spre deosebire, limba română, la a cărei familie neolatină îi aparţine evident şi limba vl., deşi a primit multe împrumuturi din limbile slave, nu cunoaşte aspectul verbal exprimat prin prefixe, infixe sau alte forme diferite (cu excepţia unei mici zone din Banat), însă îl semnalează, la fel ca italiana, prin timpuri diferite şi nu prin morfeme specifice. Este adevărat că şi în limba română prefixele verbale sunt foarte numeroase şi productive, însă verbele de care sunt legate derivă din limba latină împreună cu prefixele corespunzătoare şi nu exprimă valori aspectuale (8).
Limbile slave au dezvoltat însă sistematic o opoziţie între aspectul imperfectiv şi cel perfectiv, cel mai frecvent prin prezenţa prefixelor. Aşadar, este foarte semnificativ faptul că, spre deosebire de limba română, limba vl. prezintă acelaşi fenomen (9).

Prefixe şi infixe verbale

În vl. verbele cu prefix preluate di limbi slave sunt foarte numeroase. În corpusul lexical al Vocabularului pe care l-am publicat (vezi Bibliografia), care urmăreşte fixarea limbii vl. in ʹBəršćina înainte  de exodul din anii ’45/’55, luând în considerare numai verbele care se compun cu un verb principal corespunzător, deducem că din aproape 300 de verbe prefixate, numai 10% circa sunt de origine latină.
Prefixele verbale sunt foarte numeroase şi foarte productive, iar în vl. în teorie se pot compune cu orice verb, chiar şi cu forme improvizate idiolectice. Acestea sunt do-, ne-, o-/ob-, od-, p-/po-/pod-/pot-, pri-, pro-, re-/res-/rez-, s-/z-/ze- şi se prezintă cu puţine derivări fonetice faţă de cele croate.
Prefixul po-, pod-, pot-, pe care îl voi folosi ca exemplu, este unul dintre cele mai productive şi poate fi asociat multor rădăcini verbale, cu diverse valori delimitative, îndeosebi valoarea perfectivă şi funcţia completivă.
În vl. acest prefix este utilizat frecvent cu rădăcini slave, cel mai frecvent cu aceeaşi valoare pe care o are în limba croată:
- be'ri/pobe'ria aduna tot (cr. pobirati): 
     berea ʹzərnele di-mprevwale, aduni boabele de pe pământ;
mek pobeʹri ʹwovale din kokoʹšwar, mă duc să adun ouăle din cuibar;
- dig'ni/podig'nia ridica (cr. podignuti):
pəra se digʹnea, aluatul de pâine creşte;
podigʹnea ʹzwalika ča kantrida, ridică puţin acel scaun;
- rezʹbi/porez'bi, a sparge/a zdrobi (cr.porazbijati):
rezbiya čwa če tekniya, rupea ceea ce atingea;
porezbit-a twot ən kwasa, a spart tot în casă. 

Dar elementul cel mai important este folosirea sa şi cu rădăcini latine:
- fu'rwa/pofu'rwa, a fura/a goli tot (lat. furari, rom. a fura):
twatsi furu de nwopte, hoţii fură noaptea;
lj-a pofuʹrwat twot din štwala, i-au furat tot din grajd;
- maritwa-se/pomaritwa-se, a se mărita (lat. maritare, rom. a mărita)
s-a mariʹtwat dupa ʹfrwatele lu Twone, s-a măritat cu fratele lui Twone;
ʹfeatele din sela s-a twote pomariʹtwat, fetele din sat s-au măritat toate; 
- učide/poučide, a ucide/a extermina (lat. occidere, rom. a ucide
     s-a uʹčis ən kwasa, s-a ucis în casă;
ʹnuškara bwole poučis-a galjirle, vreo boala a ucis găinile.

Şi alte câteva exemple:
kaʹdea/pokaʹdea, a cădea (lat. cadēre > cadĕre),
kukwa-se/pokukwa-se, a se întinde (lat. se collocare); 
skunde/poskunde, a se ascunde (lat. abscondere); sur'bi/posur'bi, a sorbi, (lat. sorbere);
vinde/povinde, a vinde (lat. vendere), etc.

Limba vl. a împrumutat din limba croată şi infixul -av-/-iv-, care exprimă în ambele limbi valoarea ac-ionala iterativ/continuativă a verbului: în cazul infinitivului acesta este urmat de desinenţa oxitonă -ey (aʹvey/-iʹvey); şi acest infix, pe lângă a fi prezent în structuri verbale slave, este prezent şi in verbe derivate din latină.
čiʹrwa/čiraʹvey, a cina (lat. cenare, rom. a cina):
kən vets čiʹrwa?, la ce ora luaţi cina?;
ən veara čiraveyan pre balaʹdur, vara cinăm pe balcon; 
štepʹtwa/šteptaʹvey, a aştepta de mai multe ori (lat. expectare, rom. a aştepta):
     šteptwat-a ʹfrwayaru ma nw-a veʹrit, si-a aşteptat logodnicul dar el nu a venit;
saka damareatsa šteptaveya koriyera, in fiecare dimineaţă aştepta autobuzul; 
- tremeate/tremetaʹvey, a trimite/a trimite des (lat. transmitto, rom. a trimite):
tremes-am listu, am trimis scrisoarea;
ywa saka zi tremetaveya fečworu-n butiga, ea trimitea în fiecare zi după medic.

Alte câteva exemple: bea/beʹvey, a bea/a bea des (lat. bibere)dwa/da'vey, a da/a da mereu (lat. dare); vinde/vindaʹvey, a vinde/a vinde încontinuu (lat. vendere); trwaže/traga'vey, a conduce/a duce încontinuu (lat.trahere); žu'kwa/žuka'vey, a dansa/a dansa mereu (lat. iocari), etc.

Uneori rădăcina verbală poate conţine o alternativă fonetică:
ziče/zikaʹvey, a zice/a zice mereu (lat. dicere, rom. a zice):                                 
ć-am zis ke nu štivu nič de čwa, ţi-am zis că nu ştiu nimic despre asta;
ʹnwarodu zikaveya ke nu-y ʹistina, lumea spunea că nu era adevărat ;
meare/megaʹvey, a merge/a merge des (lat. mergere [10], rom. a merge): 
     ren meare saʹpwa kumpiru, mergem să săpăm cartofii;
megaveya saka šetimwana-n Rika, mergea în fiecare săptămână la râu;
spure/spunjaʹvey, a povesti/a continua să povesteşti (lat. exponere, rom. a spune):
spus-a twot kun-a fwost fešta, a spus tot cum a fost la petrecere;
nwono spunjaveyt-a la fwok čuda ʹštworiye, bunicul obişnuia să spună povesti lângă foc.
Alte câteva exemple: pure/punja'vey, a pune/a avea obiceiul de a pune (lat. ponere); ve'ri/vinja'vey, a veni/a veni des (lat.venire): plənže/plənga'vey, a plânge/a plânge de fiecare dată când (lat. plangere), etc.

Până şi prefixul re-, res-, rez-, s-, şi acesta de origini slave, se poate compune cu verbe derivate din latină cu valoare în general de inversiune:
le'gwa/rezle'gwa, a lega/a dezlega (lat. ligare, rom. a lega):
     legwat-am ʹtərsurle-n Galačiya, am legat şuruburi în Galacia (agrotoponim);
de nwopte rezleʹgwan breku, noaptea eliberam câinele;           
ənkljide/reskljide, a închide (lat. claudere, rom. a închide): 
ənkljide uša ku ključu, închide uşa cu cheia;                                                            
meʹžen, ke prevtu reskljis-a baʹsearika, să mergem pentru că preotul a deschis biserica; 
kər'kwa/reskər'kwa, a încarca/a descărca (lat. tardo carricare, rom. a încărca):
     s-a kərʹkwat ku brenta pljira de wapa, a luat în spate damigeana plină cu apă;  
reskərkwat-a bərsa de kumʹpir dispre sire, a lăsat jos sacul cu cartofi; 

Alte câteva exemple: ənkatswa-se/reskutswa-se, a se încălţa/a se descălţa (lat. *incalceare/*discalceare); kərʹgey/reskərʹgey, a încărca/a descărca (lat. tardo carricare), ənmeʹtswa/rezmeʹtswa, a învăţa/a uita (lat. Invitiare [11]), etc.
Şi celelalte prefixe sunt foarte productive: unele exemple cu verbe din latină:
nemuyže, prf. di muyže, a mulge (lat. volg. *mulgĕre < clas. mulgēre, rom. a mulge); oblinže, prf. al linže, a linge (lat. lingere, rom. a linge); priklje'mwa, iter. al klje'mwa, a chema (lat. clamare, rom. a chema); zedur'miprf. di dur'mi, a dormi (lat. dormire, rom. a durmi) etc. 

Diaspora

Şi în morfosintaxa limbii istroromâne se pot observa alte numeroase fenomene de melanj lingvistic cu limba croată. Contactul secular cu limbile slave, şi îndeosebi cu limba croată, a contribuit la modificarea remarcabilă a caracterului neolatin al acestei limbi. Totuşi, nu acesta este cauza principală a faptului că limba aceasta se afla astăzi în risc de extincţie. Adevăratele cauze sunt altele: într-adevăr, anexarea de către fosta Iugoslavie a adus cu sine o ulterioară dura croatizare a limbii, uneori forţată şi programată, însă instaurarea regimului comunist în zonele ocupate, urmată de ucideri, persecuţii şi sărăcie, a fost cea care a produs un exod masiv al populaţiei istroromâne, nu doar din Istria, provocând pierderea contextului natural în care de-a lungul secolelor limba evoluase; astfel, în cele mai diferite zone ale lumii, dar şi în Istria, tinerele generaţii nu au putut continua tradiţia lingvistică a propriilor familii deoarece mediul socio-cultural s-a modificat radical: limba a rămas astfel o moştenire a bătrânilor, care bineînţeles că au dispărut treptat. Când ultima persoană care vorbeşte această limbă va fi murit, vom putea spune că şi această limbă a murit. Este dificil de preconizat acest moment, însă mă tem că nu vom aştepta prea multe decenii. De aceea este indispensabil, cat încă se mai poate, să culegem orice mărturie a utilizării acestei limbi şi a culturii acestei comunităţi, astfel încât să putem rămâne măcar cu amintirea.


Antonio Dianich
Traducere din italiană de Ana Maria Simian
(nr. 10, octombrie 2015, anul V)



NOTE

1. Există diferite forme de transcriere folosite de către cercetători: metoda mea se află într-un articol publicat deja în această revistă (anul IV, n. 6, iunie 2014) şi mai detaliat în Vocabularul pe care l-am publicat (vezi Bibliografie). În general, indic cu un font mai kic semivocalele w şi e şi în diftongii ascendenţi wa, wo, ea deoarece au o pronunţie flexibilă şi uneori nu se simt; însă aici, din motive redacţionale, apar cu font normal.
2. A se vedea: F. Ireneo della Croce, Historia antica, e moderna: sacra, e profana della città di Trieste, ecc., Venezia MDCXCVIII, libro IV, cap. VII, pagg. 334-335.
3. A se vedea: Joannis Lucii, De regno Dalmatiae et Croatiae libri sex, Francofurti MDCLXVI, libro VI, cap. V De Vlahis, pagg. 281-286.
4. Aceştia se află la nord de Žiʹywan (it. Seiane, cr. Žejane), la sud de Sušʹnjevitza (it. Valdarsa, cr. Šušnjevica), ʹNwoselo (it. Villanova, cr. Novavas), ʹBəršćina (it. Briani , cr. Brdo) şi alte localităţi mai mici. Între limba din nord şi cea din sud există variante care nu împiedică totuşi o discretă înţelegere reciprocă: mici variante se observă şi între formele vorbite în satele din sud.Ca şi în celelalte studii ale mele, şi aici mă refer la varianta limbii vl. vorbită (sau care se vorbea) în satul ʹBəršćina, unde s-a născut mama mea (tatăl meu era din Sušʹnjevitsa). Şi ulterior voi folosi toponimele originale istroromane.
5. Există numeroase contradicţ ii in parerile cercetatorilor cu privire la limba latino-balcanica: vezi de exemplu Emanuele Banfi, Storia linguistica del sud-est europeo ecc., Milano 1991.
6. Este remarcabil cazul şcolii italo-române din Sušnjevitsa, deschisă în anii 1921-1925 de către guvernul italian sub numele „Împăratul Traian”, şi încredinţată lui Andrei Glavina, care era un tânăr din Valdarsa care studiase în România: şcoala din păcate a fost închisă din cauza morţii precoce a maestrului în 1925. S-au păstrat însă unele texte scurte scrise de către acesta în vl.
7. Date ce provin de la Viviana Brkarić, care în şcoala din Sušʹnjevitsa a creat o formă de învăţământ elementar facultativ al limbii vl. (şi nu de română), cu circa zece elevi. În Žiʹywan Robert Doričić este un promovator activ. Cei doi voluntari sunt susţinuţi de către Zvjezdana Vrzić, New York University. Tot în New York, Marisa Ciceran a adunat un mare număr de documente şi mărturisiri pe propriul website (vezi Bibliografia).
8. Îi mulţumesc prietenului meu prof. Petru Neiescu, de la Universitatea din Cluj, pentru precizările oferite pe această temă.
9. În italiană aspectul diferenţiat nu există, precum în limbile slave, şi acest fapt poate crea anumite dificultăţi în traduceri, mai ales în cazul exemplelor scurte, scoase din context, precum acelea din prezentul articol.
10. Pentru etimologie vezi  I.A. Candrea Hecht - Ov. Densusianu, Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine, s.v. 1080 merge, Bucureşti 1907-1914. 
11. Pentru etimologie vezi I.A. Candrea Hecht - Ov.Densusianu cit., s.v. 895 învăţa.

 

Bibliografie

Cantemir, Traian, Texte istroromâne, Bucureşti 1959
Dianich, Antonio, Vocabolario istroromeno-italiano. La varietà istroromena di Briani (ʹBəršćina), Pisa 2011
Dianich, Antonio, ʹNušte de ʹnwarodu č-a gaʹneyt ʹvlwaški-n ʹBəršćina (ʹIstriya). Qualcosa sulla gente che parlava l’istroromeno a Briani (Istria), in Societas et universitas, Studi e memorie in onore di don Severino Dianich (a cura di M. Gronchi e M. Soriani Innocenti), Pisa, 2012
Frăţilă, Vasile – Bărdăşan, Gabriel, Dialectul istroromân. Straturi etimologice, Timişoara 2010
Frăţilă, Vasile, Dialectologie românească (sud- şi nord-dunăreană), Cluj-Napoca 2014
Kovačec, August, Istroromunjsko-Hrvatski Rječnik (s gramatikom i tekstovima), Pula 1998
Maiorescu, Ioan, Itinerar in Istria şi Vocabular istriano-român, Bucureşti 1900; (traduz. ital. di Pantazescu, Elena, Itinerario in Istria e vocabolario istriano-romeno, di Ioan Maiorescu, Trieste 1996
Morariu, Leca, Lu fraţi nostri. Libru lu Rumeri din Istrie. Cartea Romînilor din Istria. Il libro degli Rumeni istriani, Suceava 1928
Neiescu, Petru, Dicţionarul dialectului istroromân, vol. I, A-C, Bucureşti 2011 (volumi successivi in corso di elaborazione)
Puşcariu, Sextil, Studii istroromâne (în colaborare cu M.Bartoli, A. Belulovici şi A.Byhan), Bucureşti 1906, 1926, 1929


Sitografie

http://www.orizonturiculturale.ro/it_studi_Antonio-Dianich.html 
http://www.istro-romanian.com/ 
http://www.vlaski-zejanski.com/