Dino Buzzati /1. Tentaţiile Sfântului Dinobius

Într-a sa Introducere la ediţia Il meglio dei racconti di Dino Buzzati (1989), Federico Roncoroni ne reaminteşte cum acesta, la sfârşitul anilor ’50, a declarat (într-un interviu) că „povestirea” (il racconto) era „forma lui preferată de expresie”; şi cum, somat să se explice, a definit-o ca pe „o structură scurtă şi sprintenă”: „Scurtă fiind, nu-i lasă vreme cititorului să se plictisească, chiar atunci când e proastă, adică neizbutită”. Dincolo de partea de cochetărie şi de (auto)ironie din aceste afirmaţii, rămâne limpede că (în ciuda a cinci romane – printre care Deşertul Tătarilor sare de departe în ochi, ca un ofiţer după epoleţi –, a câtorva bucăţi teatrale, a unei activităţi uriaşe de ziarist ş.a.m.d.) prozatorul parcă s-ar fi antrenat toată viaţa să alerge după năluca „sprintenă” a propriei sale concepţii despre povestire: ca Don Juan-ul lui Edmond Rostand, ocupat să le cucerească pe cele Trei Mii în timp ce o Necunoscută îndrăgostită priveghea fără odihnă pe undeva... Atâta doar că lacrimile vărsate de toate „ibovnicele părăsite” ale povestitorului italian ar fi pârlit palmele Satanei – fiind numai lacrimi adevărate! Şi nimic mai firesc decât să ne frapeze asemănarea tainică dintre suspomenitele, atunci când se lasă dezbrăcate: fiece bărbat se va opri mereu, irezistibil, la acelaşi gen de femei, unitatea în varietate. Pe de altă parte, un scriitor nu va rămâne niciodată în pană de „acea putere de-a începe care-i este oprită filosofului” (cum ar spune Élisabeth de Fontenay), scutindu-l (pe scriitor) de eterna repetare...



Cei şapte soli, cea dintâi povestire din volumul omonim de debut

La început era prinţul, „plecat să explorez regatul tatălui meu”, pe când „abia de împlinisem treizeci de ani”: e vorba (desigur) de Cei şapte soli, cea dintâi povestire din volumul de debut, omonim (I sette messaggeri). Vârsta asta nu-i musai aleasă după pilda lui Cristos, deja clasică, şi nici măcar după cea a lui Zaratustra. De ce n-am lua ideea cea mai „simplă” – cum ar fi preferat, probabil, însuşi Dino Buzzati –, reamintind că la apariţia (în 1942) a volumului autorul avea treizeci şi şase de primăveri? Alegerea povestirii la persoana întâi se explică poate şi ea mai lesne aşa, ca un demers autoficţional mascat.
Prinţul porneşte deci în ceea ce tradiţia ne-a deprins să numim une quête. Clişeul, însă, nu ţine multă vreme... Unde-i descrierea ţinuturilor pe care, logic, ar trebui să le străbată? Dar cea a oamenilor care ar trebui să-i iasă în cale? Afară de câţiva termeni mai mult decât generici – „norii, cerul, văzduhul, vânturile, păsările”; „câţiva pribegi întâlniţi prin câmpii”; „pajiştile, codrii şi pustiurile”; cel mult vreo „vale pustie” ori „munţii cei nestrăbătuţi” –, vom da doar de o singură lămurire, şi aceea lămurindu-ne buştean: „[...] n-am întâlnit decât la oameni noi şi sate noi şi provincii noi, şi pretutindeni numai oameni agrăindu-mă pe limba mea şi zicându-mi că sunt supuşi de-ai mei”. Ceva pare putred în toată tărăşenia, sfârşind prin a vârî în noi îndoiala: nu cumva, ferm convins că „înaintează mereu spre miazăzi”, nefericitul nu contenise de fapt să gonească pe loc? El însuşi, de altminteri (deşi pare a drumeţi cu ochelari de cal), va căuta să-şi explice acea curioasă uniformitate: „Uneori mă bate gândul că busola geografului meu a luat-o razna şi că [...] nu facem decât să ne dăm singuri roată [...]”. Chiar dacă, până la urmă, va atinge cu un deget adevărul – „Din ce în ce mai des mă munceşte însă gândul că graniţele cu pricina nici nu există” –, va continua, totuşi, să-i amâne cumplitele implicaţii: ca Edip când începe să priceapă că, fugind din Corint ca să-şi dejoace destinul, nu făcuse decât să-i alerge şi mai abitir în întâmpinare!
Dar tovarăşii lui de drum, ce hram poartă? Nu-s nici niscai viteji, nici niscai înţelepţi, ci şapte ipochimeni a căror indestructibilitate fizică şi morală – „Nici unul dintr-înşii [...] n-a căzut vreodată bolnav, nici nu s-a lăsat prins de tâlhari, şi nici unul nu şi-a omorât sub el calul” –, dar şi supunere absolută, n-are nimic omenesc... Cum să nu te gândeşti la nişte golemi – mai ales aflând că prinţul le rânduise „nume noi, în ordine alfabetică”? Şi la ce alta slujeşte un golem decât la întruparea fantasmelor stăpânului? Cât despre „călăreţii” din escortă, ei sunt nişte spectre sadea, pregătite să capete, într-o bună zi, rangul de păzitoare la mormântul în care se va fi preschimbat cortul prinţului...
În fine, unde sunt faimoasele încercări pe care orice erou plecat într-o călătorie iniţiatică trebuie negreşit să le înfrunte? Nici ţipenie nu i se va pune vreodată în cale, şi nici un accident de teren nu pare să constituie o stavilă vrednică de acest nume. Doar dacă nu cumva – şi toate indiciile, pare-se, într-acolo duc – peisajul ăsta (construit într-o alternanţă orizontal/vertical, aidoma unui labirint) n-ar fi alta decât proiecţia lumii lăuntrice a noului, năstruşnicului Ahasverus... Cu alte cuvinte, păşind pragul casei sale, prinţul va fi şters limitele Eului, lărgit spre ceea ce Alexandru Vona numeşte în Ferestrele zidite „celălalt exterior”! În cazul ăsta, e foarte cu putinţă ca singura-i încercare adevărată (şi deci anterioară călătoriei) să fi stat în alegerea dintre a pleca ori a rămâne, iar singurul obstacol adevărat, singurul adevărat duşman, să-şi fie el însuşi... Căci, la urma urmei, motorul acestei isprăvi fantomatice nu-i nici gloria, nici iubirea, nici măcar simplul dor de aventură, ci o anume „nerăbdare”, pe care singur şi-o va califica drept „nesăbuinţă” (Blanchot n-o înfiera oare, după Kafka, precum „păcatul cel mai grav”?). E vorba de neliniştea faustică a unei tinereţi tânjind să dureze o veşnicie. Prinţul nu era grăbit să-şi lase atât cetatea de baştină cât tatăl (adică oglinda propriului său viitor de muritor...). Punând tot mai mult şi mai mult spaţiu-timp între sine şi trecut, el speră să zădărnicească fatalitatea devenirii!
De unde recurenţa înfrigurată (şi de o precizie în contrast halucinant cu irealitatea itinerariului) a calculelor cronologice – de pildă: „opt ani şase luni şi cincisprezece zile în cap de drum neîntrerupt” –, mai ales întru recensământul perindărilor celor şapte olăcari. De la: „Pricepui iute că ajungea să înmulţesc cu cinci zilele deja scurse pentru a cunoaşte data înapoierii fiecărui sol”; trecând prin: „După cincizeci de zile de drum, [...] trebuia de-acuma să aştept douăzeci şi cinci de zile [...]”; prin: „Când fusei în cea de-a şasea lună a călătoriei mele [...] răstimpul [...] crescu până la patru luni încheiate”; şi prin: „Se scurseseră patru ani [...]. Douăzeci de luni încheiate [...] despărţeau de-acuma înapoierile succesive ale solilor”, se ajunge la: „Au trecut însă deja opt ani şi jumătate. [...] Am făcut socoteala [...] că [...] pe Domenico n-o să-l mai pot revedea decât după treizeci şi patru de ani”. Toate astea presărate cu opriri (regulate, dar scurte şi ca pripite în text, aidoma popasurilor prinţului): „pe zi ce trece mă îndepărtez tot mai mult de oraş”; „pe măsură ce trecea timpul”; „a doua zi pe înserat”; „ne înălţam tabăra pentru noapte”; „Cum ne îndepărtam tot mai mult de capitală [...]”; „Mergeam necurmat”; „a doua zi dimineaţa”; „Astă-seară, tocmai cinam singur în cort, când [...]”... Aduce cu gâfâiala unui ins hăituit, mânat de energia disperării: „Înainte, tot înainte!”; „Îmi îmboldeam oamenii să înainteze fără răgaz [...]”.
Şi tocmai aici e buba... Tot umblând după clipa încremenită, æternitas (faimoasele „graniţe ale regatului”), prinţul necontenit şi-a ars clipa prezentă, în loc s-o trăiască, picând astfel în cea mai rea sempiternitas, cea a autismului: „mă simţeam un străin”. Nu doar fiindcă „veştile care-mi parvin se răresc din ce în ce”... La începutul călătoriei, ţinuse el, ce-i drept, să păstreze contactul – „avusei cu precădere grijă să prevăd un mijloc de-a comunica”; „ca să asigur o comunicare fără întreruperi” –, dar n-a întârziat să bage de seamă că „zvonul oraşului meu slăbea [...] din ce în ce”; că solii „îmi înmânau scrisori de tot mototolite”; ba, încă şi mai rău: „Capitala, sălaşul, tatăl meu se îndepărtaseră în chip ciudat, aproape că nici nu le mai credeam aievea”. Tot aşa până în punctul culminant, unde olăcarii „îmi aduceau stranii misive îngălbenite de vreme, în care dădeam de nume uitate, de întorsături de frază neobişnuite, de simţăminte pe care nu mai izbuteam a le pricepe”... Atitudinea iniţială a prinţului faţă de propria-i obârşie fusese paradoxală: deşi fugind de ea, tot privea în urmă, ca Orfeu, cu sinceră emoţie, fie ea „cu gust de cenuşă” (ar zice Yves Panafieu). A aflat, însă, „că tatăl meu e mort, că de pe capul lui coroana a trecut pe cel al fratelui meu mai mare”: ecou de secure, retezându-l definitiv de la rădăcină şi repunând în mişcare rotiţele Timpului, ce îl reînvaţă cu gustul iremediabilului. Iată de ce ultimul (şi „zadarnicul”) său mesaj, încredinţat lui Domenico, e doar un adio viitorului-trecutului său, în aşteptarea răspunsului pe care-l va primi postum, purtător de „veşti absurde dintr-o vreme demult apusă”...
Şi tocmai peste zăgazurile clipei (care se răzbună pentru cât fusese de neglijată) se va revărsa, în sfârşit, dimensiunea umană (în fond, cum spunea Erasmus, „iluzia, eroarea şi ignoranţa” „înseamnă, pur şi simplu, să fii om”): „încep să-mi simt oboseala”. Odată rupt farmecul, prinţul redevine conştient de singuru-i bun concret, care (pe nesimţite) continuase să decadă: adică propriu-i trup. „Prea târziu”, pricepe că fiinţa şi devenirea sunt de nedespărţit. Iar dacă nici măcar nu-şi mai deschide misivele, e fiindcă schimbarea generaţiei (care acolo, în „preaîndepărtata cetate”, asigură continuitatea) echivalează pentru el însuşi – paricidul prin uitare – cu o sinucidere. Prinţul a atins culmea rătăcirii (în ambele sensuri). Forfota sisifică a solilor ţinuse totul în suspans; dar de-acuma se vesteşte coborâşul-revelaţia: „Tot mai tare bag de seamă [...] că din zi în zi, pe măsură ce înaintez spre îndoielnicul sfârşit al acestei călătorii, o licărire nefirească se aprinde pe cer, o licărire cum n-am mai văzut niciodată, nici în vis [...]”. Iată-l pregătit pentru trecerea prin oglindă: „Pesemne voi călca peste graniţe fără măcar să-mi dau seama, continuând să înaintez, neştiutor”. Iar dacă Timpul e doar o momeală, mai bine să alergi de bunăvoie la pierzanie („pentru liberul arbitru al omului, singura cale de-a se impune este o moarte demnă”, reaminteşte Antonella Lagona Gion). Va trebui ca „de-acum înainte Emilio, iar după el toţi ceilalţi” „să plece în direcţie opusă”, „dinaintea mea”! „Nerăbdarea” renaşte sub forma „speranţei” (un cuvânt sunând bizar, ca să fim cinstiţi, într-o asemenea împrejurare şi, în general, în gura lui Dino Buzzati)...



Colombre – o povestire care dă numele unui întreg volum           

„După tine tăcerea, o, Domenico [...]”. Totuşi, cititorul – nutrind iluzia că pe el momentul de graţie al lecturii îl va feri de consecinţele nefaste ale unei atari „elasticităţi temporale” – riscă s-o găsească pe aceasta din urmă foarte avantajoasă ca trambulină pentru un „salt” de vreo douăzeci de ani în viaţa şi creaţia lui Buzzati, până în 1966, adulmecând urma aceluiaşi vânat... Şi asta s-ar putea lăsa cu un: „Când Stefano Ròi împlini doisprezece ani, îi ceru în dar lui taică-său, căpitan de cursă lungă şi stăpânul unei corăbii arătoase, să-l ia cu el la bord”. Cu Colombre – încă o povestire dând numele unui întreg volum (Il colombre)! –, Dino Buzzati ne îmbarcă (la fel de ex-abrupto, şi tot cu un reper precis de vârstă biologică) într-o nouă falsă relatare de aventuri, cum numai el le ştie ticlui. De data asta, la persoana a treia, cu un „erou” debutând mult mai de timpuriu. Fapt deloc întâmplător: ceea ce (lăsând deoparte orice alegorie) se contura în Cei şapte soli ca un caz particular, ca o (de)zbatere individuală, capătă în Colombre – prin mijlocirea fabulei – un fel de halou de generalitate exemplară. Pe când alegerea pubertăţii îngăduie propulsarea în prim plan a obsesiei rămase la stadiul de aluzie în cea dintâi povestire: şi anume spirala infernală a relaţiilor filiale.
Totul începe cu una din frazele fals-inocente slujind lui Buzzati drept „anestezic”, uşurându-i deci cititorului îngurgitarea „cocteilului Molotov” fără primejdia de-a da ortul popii... Când micul Stefano îi spune lui taică-său: „voi comanda nave încă şi mai mari şi mai frumoase ca a ta”, e vorba doar aparent de o banală afabulaţie copilărească, şi mai degrabă de cea dintâi manifestare a unui instinct care nu-i doar ambiţia de a-şi depăşi părintele, ci mai ales nevoia de-a se dezice de acesta (ca pentru a evita o catastrofă iminentă). Intuiţie ce se va vădi întemeiată – deşi autorul învăluie ereditatea blestemului într-o perfidă ambiguitate. Chemat de băieţandru ca să identifice „ceva” „care se ivea când şi când la suprafaţă” „în urma navei”, tatăl e lovit de o groază sacră, recunoscând legendarul „colombre”: „un rechin înfricoşător şi misterios, mai şiret ca omul”, ce „îşi alege o victimă”, apoi „n-o mai slăbeşte [...], până când nu izbuteşte s-o înfulece”... Cum se face însă că a ştiut pe loc că-i chiar monstrul cu pricina? Graba suspectă cu care precizează că: „eu unul încă nu-l văzusem niciodată, dar după descrierile pe care le-am auzit în atâtea rânduri [...]” mai mult dă în vileag decât ascunde o deja veche intimitate cu zisul mister malefic! Degeaba adaugă tatăl, cu stângăcie, amănuntul că „nimeni altul nu l-a putut zări vreodată în afară de viitoarea victimă ori de cineva din acelaşi neam”, nu va mai drege efectul portretului în acvaforte pe care a apucat să i-l facă: „Botul ăla ca de bizon, gura cât o hrubă, tot deschizându-se şi închizându-se spasmodic, colţii ăia cumpliţi...”. S-ar zice că aşteptase dintotdeauna clipa aceea cu teamă, dar şi cu nădejdea că întâia călătorie-test a feciorului, dovedindu-l cruţat de blestem, va pune capăt acestuia din urmă!
Dimpotrivă, drama declanşată în acea „zi splendidă, însorită”, pe acea mare „calmă” – Buzzati plasează toate revelaţiile incomplete sub zodia unei lumini orbitoare, a unei acalmii mincinoase –, va pune capăt doar copilăriei lui Stefano, năruind unicul meterez care-l mai păzise de „atracţia abisului”, de acel demon personal prinzând în fine trup. Ca şi prinţul, fragedul pui de marinar colonizează exteriorul cu propriu-i lăuntru, schimbându-şi astfel şi vocaţia marinărească pe un destin de Olandez Zburător. Iar itinerariul „tainicei obsesii” va descrie o curbă exponenţială amintind de ştafetele-golemi. Înainte chiar să afle despre ce-i vorba, Stefano simţise că dihania aia – ce „se aţinea mereu la aceeaşi depărtare” – îl „fascina grozav”. Îndată ce taică-său l-a debarcat în pripă, s-a şi apucat să scruteze faţa mării, până ce desluşi, mic cât un punct, „pe al său colombre înotând pe-ndelete în lung şi-n lat”. Înapoiat în vacanţă din oraşul „aşezat în inima ţinutului, cale de mai multe sute de kilometri de ţărm” unde tot taică-său îl trimisese la studii, nefericitul ales merse fuguţa „la capătul pontonului, pentru un soi de verificare”. Şi, într-adevăr: „La două-trei sute de metri de chei, în largul mării, sinistrul animal înota pe-ndelete de colo-colo [...]”... Monstrul devine un pândar pândit de propria-i pradă la celălalt capăt al labirintului care-i desparte: deseori Stefano se deşteaptă „în miez de noapte”, cu conştiinţa că „hăt departe, peste munţi, peste codri, peste câmpii, rechinul adăsta răbdător”, „cu îndărătnicia de nestrămutat a uneltelor destinului”!
Căci (după un alt truism, nu chiar de prisos, al Antonellei Lagona Gion) „dacă, dintre toate posibilităţile care i se oferă, omul le alege pe cele greşite, acestea îi vor determina în mod ireversibil existenţa”. (Un acelaşi gen de „miraj deopotrivă funest şi fascinant” îl atrăsese pe prinţ spre o îndoielnică destinaţie!) Când Stefano – lăsând baltă „viaţa activă, îndestulată şi tihnită” pe care o ducea pe uscat – „se înapoie în oraşul său de baştină şi o vesti pe maică-sa că are de gând să se apuce de meseria lui taică-său”, s-ar putea crede că-i o întoarcere la obârşie. (Da, din păcate, preluarea ştafetei însemnând aici perpetuarea rătăcirii. Şi nu, din păcate, fiul neîntorcându-se decât ca să aibă mai abitir de unde pleca...) Alegerea e din nou subliniată de o menţionare a vârstei: „Stefano abia de împlinise douăzeci şi doi de ani când [...]”. Altfel spus, perioada cea mai nebună, mai nesăbuită a tinereţii, şi cea mai predispusă la nerăbdare (cu osebire când se nutreşte din disperare): „acea goană smintită peste mări” nu-i decât un nou mijloc de-a amâna clipa adevărului.
Şi iată-ne reintraţi pe făgaşul deja trasat de prinţ în Cei şapte soli... Une quête fără ţintă într-un peisaj inexistent, unde singura referinţă concretă e ca şi cum n-ar fi: „Abia acostase în vreun port, [...] că nerăbdarea îl şi îmboldea să plece mai departe”. Un ritm gâfâit, jalonat de formule repetitive: „Şi Stefano se puse pe navigat [...]”; „Bătea într-una mările, fără odihnă [...]”; „Navigatul, navigatul, numai la asta-i stătea gândul”; „Un imbold de nestăvilit îl atrăgea fără răgaz [..]”... O aceeaşi alienare: „lentă, progresivă deposedare de sine” (dixit Y. Panafieu). O aceeaşi irosire fără leac a clipei – „Dar nici succesele, nici milioanele nu izbuteau să-i alunge din minte acea necurmată obsesie [...]” –, dar şi a propriei „dârzenii”, pe care şi-ar fi putut-o cheltui mult mai cu folos. În fine, o aceeaşi senzaţie de alergare pe loc, cu toată proliferarea spaţiului-timp (prin înşiruirea etapelor reuşitei sale în meserie, până la apogeul vestind începutul sfârşitului)... Şi cercul se va închide fără greş: în seara celei din urmă escale, pe când „măreaţa-i navă” se odihneşte la ancoră în portul unde venise pe lume, oboseala îl va răzbi la rându-i, trupu-i neglijat şi omenescu-i dispreţuit îşi vor lua iar revanşa. Insul care, „din senin”, îşi dă seama „în ce hal a putut îmbătrâni”, „ajuns în pragul morţii”, se simte deopotrivă „cumplit de nefericit”.
Şi pentru el, singurul „eroism” cu putinţă dinaintea dezastrului rămâne să-i iasă în întâmpinare: într-o „luntre”, înarmat doar cu un „harpon”, Stefano se duce să-l înfrunte pe cel care, „zi-noapte, pe vreme bună ori pe furtună”, îl escortase „de la un capăt la altul al lumii”... Acum iese fără înconjur la iveală că sunt din aceeaşi plămadă: „Şi el pesemne o fi tare bătrân şi istovit”. Tot acum, în năstruşnica luptă cu îngerul Moby Dick, va căpăta adevăratu-i înţeles şi blestemul părintesc! Învăluit de „umbrele nopţii” (simbolul prin excelenţă al misterului, al morţii şi/sau al damnării) –, dar scăldat, de data asta, şi de razele blânde ale unui „corn de lună” (vestitor al revelaţiei întregi) –, vânturătorul mărilor va afla, prin viu grai, de la „duşmanul său de moarte” că veritabila misiune a acestuia din urmă ar fi fost (dimpotrivă) să-l fericească... „Prea târziu” (iarăşi!), va pricepe că (făcându-i detestabili pe taţi şi paricizi pe fii) eroarea ereditară de-a nu vrea să-şi asume condiţia de fiinţe în devenire îi împiedică să merite vreodată „faimoasa Perlă a Mării, care îi dă purtătorului avere, putere, dragoste şi pace sufletească”... „Ce păcat!” Fără iubire nu există nici nădejde de mântuire: lui Stefano nu-i mai rămâne decât să dispară pentru totdeauna „în undele întunecate”, însoţindu-l pe al său „colombre” în oglindă. Iar peste taina de neîndurat a eşecului său se va aşterne tăcerea anonimatului: „Două luni mai târziu, [...] o luntrişoară eşuă pe un recif abrupt. [...] Înăuntru şedea un schelet albit, strângând între oscioarele degetelor o pietricică rotundă de prund”.



A treia povestire: Vânătorii de bătrâni

„Roberto Saggini, administratorul unei făbricuţe de hârtie, patruzeci şi şase de ani, cu părul grizonat, dar bărbat chipeş, îşi opri maşina la câţiva paşi de un bar-tutungerie [...]. Erau ceasurile două noaptea”: suntem tot în volumul Il colombre, doar subiectul s-a schimbat în Vânătorii de bătrâni (Cacciatori di vecchi)... Hotărât lucru – şi-ar putea spune cititorul, nu fără temei –, ăsta ţine morţiş să ne plimbe prin toate categoriile de vârstă, toate epocile şi toate stările civile! Acum ne vine cu un om matur, modern, energic, mulţumit de propria-i situaţie şi parcă neîncercat de nici o îndoială... Ei bine, deşi (după atâta vreme) ne-am deprins oarecum cu tertipurile autorului italian, ne dăm seama că iar ne-am lăsat păcăliţi de „gradaţia în dinţi de pieptene” (cum atât de bine spune Y. Panafieu): pretinsa trăinicie diamantină se face ţăndări încă din al treilea paragraf al acestei de-a treia povestiri!
Conflictul mocnit în prinţ şi întrezărit în Stefano Ròi pare să se fi mărit ca un bulgăr de zăpadă tot rostogolindu-se pe coastă de la era mitică şi până la boom-ul economic din anii ’60, unde Dino Buzzati îl pune să explodeze cu o nebănuită violenţă, dusă până la ultimele consecinţe. Slobozirea moravurilor şi emanciparea tineretului vor fi avut ca efect pervers o exacerbare a „nerăbdării din sânul erorii” (Blanchot/Kafka) şi a insolenţei, amândouă specifice vârstei: de parcă s-ar simţi de azi-nainte „stăpânii lumii”! „Râca amarnică” asmuţindu-i dintotdeauna „pe nepoţi împotriva bunicilor” (şi nu numai „pe fii împotriva taţilor”) se dezlănţuie într-o „ură sălbatică”, nemulţumindu-se cu vorbe goale. Într-o epocă unde orice tendinţă se face „club”, „asociaţie” ori „sectă”, tinerii decretează că: „De la patruzeci de ani în sus eşti bătrân” şi deschid sezonul de vânătoare la „vechile generaţii”: „nemulţumirea”, „melancolia”, „decepţiile”, „nefericirea”, „proprii de când lumea tinereţii”, vor fi răzbunate, odată pentru totdeauna! Cum le-ar putea ierta ei „bătrânilor” că i-au osândit dinainte, fără scăpare, la devenire? Cum le-ar putea ierta „neobrăzarea” de-a se împăuna în faţa lor, parcă satisfăcuţi să le slujească de măgăoaie şi oglindă? Obsedaţi cum sunt de decrepitudinea biologică, tinereţea spirituală nu face doi bani în ochii turbaţilor ălora. „Boşorogii” care încă mai au pretenţia să se bucure de viaţă şi cea de a-şi înţelege odraslele sunt trataţi ca impostori, ca uzurpatori: cum de au tupeul să-şi pună „strechea senilă” la întrecere cu „desfătul” tineresc? Cea mai gravă provocare moşnegească sunt însă distracţiile nocturne (noaptea pe străzi fiind teritoriul tineretului şi, din nou, cel al misterelor funeste). Pe când trădarea supremă (pasibilă de „torturi şi siluiri îndelungi, rafinate, de tot soiul”) e împerecherea unei fetişcane cu unul din „matusalemii” ăia...
Titanii au frânt lanţurile ce-i ţineau încătuşaţi în măruntaiele Geei, şi acum cer jertfe omeneşti: gerontocraţia ordinii publice nu intervine niciodată când răsună „şuierul lung, modulat” vestind că „vânătorii” şi-au ales victima... Ritualul brutal al defulării lor va fi săvârşit fără nici o îngrădire. „Iar în zori cadavre pângărite, de nerecunoscut, zăceau în mijlocul drumului.” Roberto Saggini a încălcat, aşadar, toate consemnele, pomenindu-se în miez de noapte, lângă o pipiţă de o frumuseţe scandaloasă, taman pe moşia lui Sergio Régora, „cel mai crud dintre şefii de bandă”. Inevitabilul se produce... deşi cuvântul „inevitabil” parcă n-ar fi cel mai potrivit aici... Omul nostru ai zice c-ar fi ales (fie şi inconştient) chiar noaptea aia („o seară de mai”, a cărei molcomeală se vădeşte, încă o dată, cadrul ideal pentru o tragedie). Şi nu întâmplător se va fi dat el jos din maşină chiar într-un loc pe care-l ghiceşte primejdios. Pentru cel care deja şi-a lăsat în urmă viaţa a sosit clipa să-şi devanseze căderea, aşa cum o făcuseră înaintea lui şi prinţul, şi marinarul: „supunerea mărturisită dinaintea morţii, temută şi respinsă, dar în acelaşi timp căutată sub jugul unui soi de fascinaţie morbidă” de care vorbea Y. Panafieu...
Nu credeţi însă c-ar fi mai puţin curajos decât predecesorii săi: o dovadă în plus e că o ajută pe fată s-o şteargă înainte de-a se gândi la sine. Hăituiala ce urmează nu va fi, oricum, o veritabilă încercare de a-şi scăpa pielea – repetând mai degrabă călătoria prinţului şi pe cele ale vânturătorului mărilor, în sensul că grăbeşte sfârşitul, deşi aparent îl amână. În plus (oricât de ciudat s-ar părea), cu toate chinurile prin care va trece Saggini, nu el, ci urmăritorii lui fug de un adevăr care-i înspăimântă...! Se reped după el, „luminaţi în plin de felinarele puternice”: încă un semn al revelaţiilor parţiale care-i duc de nas pe toţi „eroii” buzzatieni. Şi iată-ne din nou într-un labirint: de data asta, în „încâlceala de dughene şi rulote” a unui „bâlci” (nouă aluzie la condiţia nomadă, vulnerabilă a existenţei). Barem de-ar fi numai asta...
Saggini pare să facă o tentativă de mântuire în ceasul al doisprezecelea (cea a tatălui fragedului Stefano din Colombre fusese prea timidă), dar el va folosi o metodă drastică: o regresie spre origini. „Spaţiul întunecat”, încins de „zăbrele”, nu-i alta decât Marele Pântec, iar proscrisul se va piti „unde îi părea cea mai deasă bezna”... „Făcându-se cât mai mititel”, în poziţie fetală, „în faţa unui cort uriaş”, „căutând să se topească în faldurile lui de pânză” – cu alte cuvinte, să se resoarbă în cutele Placentei Originare –, el nutreşte speranţa supremă de-a anula blestemul. Iar când o imploră pe femeia din „rulota de ţigani” (Mama Cumplită?) să-l îngăduie înăuntru, nu cerşeşte un adăpost, ci (la o adică) anihilarea salvatoare în Oul Primordial... Rugă patetică, de neprimit! Mama Cumplită nu se va lăsa nici înduioşată, nici mituită: „Pe-aici suntem oameni cinstiţi de felul nostru”. Ceremonia Marii Renegări e descrisă cu de-amănuntul: „Femeia se retrase, închise uşa la loc după ea, se auzi cum punea zăvorul pe dinăuntru. Apoi se stinse până şi lumina”.
Căci, între timp, „afurisiţii” ăia au şi pus la cale paricidul. Nu însă fără niscai ocolişuri! Chiar încolţit de propria-i povestire s-o zugrăvească pe şleau, Buzzati parcă se codeşte să sară pârleazul crimei mitice. Întrucât a mers prea departe ca să mai poată da îndărăt, o ia pe după piersic. Unul din ciracii lui Régora îşi recunoaşte propriul tată în Saggini, dându-şi seama că „mi-i, totuşi, nu ştiu cum să”... Răspunsul şefului aminteşte de justificarea în doi peri dată de tatăl vânturătorului mărilor la reacţia avută la vederea rechinului: „Mie unul încă nu mi s-a-ntâmplat să dau de taică-meu, dar pe legea mea că mi-ar plăcea şi mai grozav!” Amănuntul care cu-adevărat îl trădează se lăfăie însă în alb pe pieptul belicosului său „tricou de un roşu închis”: acel „cogeamite R mare”... implicit precedat de un S mare! Pe scurt, iniţialele sale (ar fi putut să fie şi cele ale lui Stefano Ròi!), imaginea în oglindă a iniţialelor R.S. (cele ale lui Roberto Saggini!). Pe lângă că Sergio Régora e anagrama (aproape perfectă) a aceluiaşi nume... Degeaba li se neagă consanguinitatea efectivă: tot la o ultimă înfruntare între tată şi fiu vom asista până la urmă.
Timpul capătă o însemnătate solemnă, iar în liniştea desăvârşită de după sentinţa fără apel: „Un orologiu îndepărtat bătu de două şi un sfert. Un orologiu îndepărtat bătu de două şi jumătate. Un orologiu îndepărtat bătu de două şi trei sferturi”. După care totul se va petrece la iuţeală. Cu hăitaşii în călcâie, Saggini părăseşte neprimitorul iarmaroc – nu înainte însă de a-l face K.-O. pe pretinsu-i fecior (ceea ce confirmă bănuiala cum că nu fusese vorba decât de un figurant). Şi abia acum începe adevărata urmărire prin al doilea labirint, cel al „parcului”: „Suind un dâmb, rostogolindu-se într-o vâlcea, căţărându-se pe o râpă [...]”, mânaţi, atât vânătorii cât şi vânatul, de aceeaşi „energie a disperării”... „Când şi când, orologiile băteau ora, dar în înfrigurarea angoasei nu mai apuca să le numere bătăile”. Nădejdea zorilor e iluzorie, precum cea care stârnea euforia prinţului din Cei şapte soli! Căci, de fapt, „cu ultimele puteri”, osânditul îşi ademeneşte călăul spre inima „crângului” (unul tare înrudit cu selva oscura a patimilor sufleteşti după Dante), până pe buza „unui vechi meterez abrupt”, de unde Régora nici nu va mai avea nevoie să-l îmbrâncească: pur şi simplu, „pe creasta îngustă, năpădită de bălării” nu era loc pentru doi... Iar ultima imagine a tânărului întipărită pe retina lui Saggini e cea a Morţii înseşi, cum e zugrăvită în gravurile medievale: „Îi întrezări în penumbră rânjetul alb”.
Căci deja se crapă de ziuă, lucoare încărcată de revelaţii depline – deşi „de-acuma e prea târziu”: „Ei înşişi se simţeau osteniţi. Naiba ştie de ce, dar erau istoviţi”. Aici voia să ne-aducă iar Buzzati...! La capătul acestei „vânători” (vădit cea mai lungă de care avuseseră parte, al cărei ritm sacadat a fost redat tot prin repetiţii ale strigătelor de luptă – „Şo pe el, şo pe boşorog!” –, ale şuierăturilor şi aluziilor la „gâfâiala” tuturor protagoniştilor), nu ne mai miră defel să dăm peste Régora oprit într-o „piaţă luminată orbitor”, zgâindu-se la chipul „puştoaicei scundace” (dublul lui feminin), neliniştit că-i şi el atins de aceleaşi ravagii pe care încă nu le pricepe. Numai dincolo de oglindă („Neantul e mult prea lacom ca să fie doar neant [...]”, cum va spune Jean Onimus), într-o „vitrină”, nefericitul „învingător” „văzu limpede un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu obrajii şi pleoapele căzute, cu pungi sub ochi şi o guşă ca de pelican”... Urmarea e previzibilă, blestemul erorii lăţindu-se la noua generaţie: „Tinereţea, anotimpul fălos şi fără milă ce părea [...] că n-o să se sfârşească niciodată. Şi când acolo, se mistuise într-o singură noapte”. „De-acuma, el era bătrânul. Şi la rându-i îi venise sorocul.”



A patra povestire: Gheburile din grădină

Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul volumului Il colombre, ultimele fraze de mai sus din Vânătorii de bătrâni prind tot mai mult să sune ca un clopot profetic pentru autorul însuşi! Revenirea la persoana întâi se face, deci, în chip firesc; totuşi, Dino Buzzati va izbuti iar să ne surprindă, folosind în Gheburile din grădină (Le gobbe nel giardino) nu autoficţiunea camuflată din povestirea de debut, ci una făţişă, încununată de propriu-i nume şi prenume pe post de încheiere. Iar dacă mai trebuia încă demonstrată identitatea profundă dintre prinţ şi scriitorul-narator, ajunge să pomenim reluarea strategiei narative rodate în Cei şapte soli. După o frază introductivă directă – „La căderea nopţii îmi place să mă plimb prin grădină” –, ne trânteşte concluzia: „Aveţi cu toţii o grădină ca a mea”. Anticipare nefăcând decât să-ngroaşe misterul, căci nu ne luminează câtuşi de puţin.
Apropo de luminat: tema luminii (deja foarte ierarhizată în primele trei povestiri) devine acum vedeta, cuprinzând toată gama intensităţilor, după cum se joacă de-a ghicitorile naratorul şi propria-i memorie. Există „întunericul” (înfricoşător, dar vrăjit, îngăduind manifestarea forţelor obscure încuibate şi în lucrurile cele mai familiare): acesta e spaţiul sempiternei „plimbări nocturne”, ni tout à fait la même, ni tout à fait une autre de fiecare dată – „veţi pricepe mai târziu de ce” (ca să parafrazăm textul buzzatian)... Urmează penumbra, „întuneric şi nu prea, căci o răsfrângere lină vine dinspre ferestrele luminate”. Aceasta corespunde deşteptării puterilor divinatorii, sub forma unei presimţiri punându-l pe gânduri pe candidatul la revelaţie, făcându-l să ridice ochii „spre cer, ca să văd dacă-i senin”: or, ştim de-acuma că la Dino Buzzati nu-i nimic de mai rău augur decât acalmia! Vine apoi licărul stelelor, clipirea lor sugerând perfect intermitenţa intuiţiei, în stare să facă bule care se sparg la suprafaţa conştiinţei, dar rămasă prea vecină cu penumbra ca să se smulgă definitiv din ea: „dacă sunt şi stele, mă uit la ele punându-mi tot soiul de întrebări”. „Deşi, în unele nopţi [...] stelele şed doar colo, sus, [...] complet stupide, şi nu-mi spun nimica.” Momentul descoperirii coincide cu cercul de lumină trasat în noapte de „chibritul” menit să identifice „ciudăţenia” de care se împiedicase naratorul: „Pe suprafaţa netedă a peluzei se ivise [...] o umflătură”. Deşi ghiceşte pe loc ce-i cu „ghebul ăla prelung şi îngust”, revelaţia nu-i va ţine mai mult decât flăcăruia chibritului. Nu dintr-o banală omisiune nu va apare niciodată luna în această povestire... Iar când ziua-namiaza mare va înlocui întunericul, raţiunea interpusă va încurca de tot urmele. În amintirea diurnă, ghebul cu pricina doar „aduce” „cu movila unui mormânt”: deci, „încăierarea fundamentală” (dixit Y. Panafieu) dintre Om şi Moarte e din nou amânată!
Reluând aici intrarea în materie din Colombre, Buzzati îşi situează cea dintâi întâlnire cu destinul pe vremea când era încă numai „un băieţaş”. Ca şi micul Stefano, va avea nevoie de un oracol care să-i lămurească ce văzuse. Iar cum scriitorul (ca ajuns, la rându-i, de oboseală) pare să se fi resemnat, după violenţa din Vânătorii de bătrâni, la infernul generaţiilor impenitente, nu tatăl (pe deasupra deja dispărut în biografia reală...) îi va face pe călăuza, ci „grădinarul”, pe numele lui Giacomo, care-i destăinuie adevărata sa slujbă (cea de viitor paznic al cimitirului memoriei naratorului): „[...] peluza s-a ridicat de una singură, fiindcă-i grădina dumneavoastră, conaşule, şi tot ce-i ursit să vi se-ntâmple în viaţă se va oglindi aici”. Mecanismul „de strivit omul în fel şi chip” (nelipsitul Y. Panafieu!) se repune în mişcare: de-a lungul anilor, naratorul va tot rătăci ca un zombi prin limbul nopţii, pândind clipa când se va poticni de un nou „gheb”... Iar Giacomo, credincios la datorie (punctual ca solii prinţului), îi va tălmăci „scrisorile” trecutului dispărut: „Fiindcă ieri, conaşule, v-a murit un prieten”, „Sandro Bartoli [...], avea douăzeci şi unu de ani”; „Dar între timp s-a dus unul din colegii dumneavoastră, care vă era drag [...] Cornali îl chema”; „Acu’ cine-i?”: „Îl chema Giuseppe Patané”.
Ritmul „angoasat” al acestui periplu pe orbecăite va fi reprodus tot prin jaloane cronologice: „din când în când se-ntâmpla să mă-mpiedic de ghebul ăla”; „de fiece dată când mă-mpiedicam de el”; „puteau trece şi două-trei luni fără să dau [...] de mica ridicătură”. Şi încă: „Totuşi, trecură mai mulţi ani şi iată că într-o seară [...] mă-mpiedicai de un alt gheb”; „După altă bucată de vreme, mă poticnii şi de un al treilea gheb [...]”; „de fiece dată când [...] mă-mpiedicam de perechea aia de muncele sinistre”; „în alea două movile uriaşe ca nişte bizoni”... Căci frecvenţa apariţiilor şi dimensiunile mormintelor cunosc o dilatare treptată, aidoma celei cu care Buzzati ne obişnuise deja în primele trei povestiri. De la cea dintâi movilă, măsurată minuţios – „lată de şaptezeci de centimetri şi lungă de un metru nouăzeci, [...] şi se înălţa cu circa douăzeci şi cinci de centimetri deasupra nivelului pajiştii” –, se ajunge la: „mai crescuseră şi unele colosale, peste care nici nu puteai păşi [...], ca peste nişte deluşoare”. Până la cea mai înaltă – „apăru şi una [...] mare cât un elefant, cât o căsuţă” –, prilejuită de pierderea lui Brambilla, „cel mai scump prieten din copilărie”. Fireşte, „ca să-ncapă înăuntru tot materialul ăla nesfârşit” de amintiri despre el era musai „un adevărat munte în miniatură”! Tot aici survine (ca de regulă) şi momentul critic: Sisif s-a săturat să „suie” şi „coboare”, strigându-şi „pe nume” prietenii, chiar dacă ştie că oricum „nu răspundea nimeni”... Până atunci, trăise „povestea asta cu gheburile” ca pe o tentativă de reconstrucţie de sine, în care  convexitatea „acelor gâlme” trebuia să compenseze concavitatea „golului din mine”, reconstituind cercul ideal al memoriei. Şi când colo, s-a trezit cu „un labirint de muncele, gheburi, umflături şi ridicături”, printre care se împleticea „ca un copil speriat”...
Nu-i mai rămânea altă ieşire decât să reacţioneze – ca mulţi alţi „eroi” buzzatieni dinaintea ineluctabilului – cu „o pornire de revoltă” îmboldindu-l să desfidă tăcerea şi golul uitării în care bănuieşte că va sfârşi el însuşi: „Se prea poate [...] să mor de unul singur, ca un câine în fundul unui vechi coridor pustiu”. Prinţul trimisese o ultimă scrisoare – iar naratorul îşi va trece o ultimă oară, cutremurător, în revistă toţi prietenii răposaţi: „Cornali, Patané, Rebizzi, Longanesi, Mauri, Negro, Vergani, Segàla, Orlandi, Chiarelli, Brambilla”. Dar (de parcă bilanţul unei cariere şi al unei vieţi de scriitor se cădea să se facă una cu debutul) va veni un soi de răsplată fantomatică („atât de similară [...] ultimei ţigări întinse condamnatului la moarte”, cum ar spune acelaşi Y. Panafieu) pentru curajul disperării: „Ajuns aici, auzii în noapte ca un suflu răspunzându-mi «da», [...] nu era însă poate decât glasul vreunei păsări de noapte [...]”... Ceea ce (decriptat) se citeşte: „Mă-ntreb [...] dacă în vreo grădină oarecare va răsări într-o bună zi vreun gheb privitor la mine, o, doar aşa, vreun gheb pitic de mâna a treia [...]”! În delirul de dinaintea trecerii dincolo, prinţul se minuna „cum de [...] văzduhul e doldora de prevestiri a nu-ştiu-nici-eu-ce”. Naratorul întrevede aşijderi o posibilă dăinuire printr-un transfer în memoria altcuiva; căci „tratatul despre disperare” buzzatian se nutreşte (vorba, de data asta, a lui Michel Suffran) dintr-o „tandreţe disperată, deschisă, în pofida a toate celea, spre anevoioasa speranţă”:
„Şi totuşi, careva [...] se va-mpiedica de ghebul pitic crescut la el în grădină şi [...] de fiece dată se va gândi, iertată fie-mi iluzia, cu un pic de regret, la unul căruia îi zicea Dino Buzzati”.

Să ne amintim deznodământul povestirii Ispitirea Sfântului Anton (Le tentazioni di sant’Antonio), din volumul Prăbuşirea Balivernei (Il crollo della Baliverna, 1954): satanica nălucire, care-i stârneşte preoţelului veleitar atâta repulsie, dar şi atâta poftă, se va spulbera (lăsându-l cu o „ciudată dezamăgire”) fiindcă n-o înfruntase în clipa precisă când s-ar fi cuvenit s-o facă... Pentru că ratase prosteşte trenul, şi nicidecum pentru „păcatele” sale, nu va ajunge el în veci un Ales al Domnului, iar Diavolul nu-l mai socoteşte demn să-i întindă şi alte capcane: dacă, la sfârşit, n-a mai văzut pe cer „decât nişte nori apatici, cu expresie tâmpă”, aşa-i trebuia! E vorba, însă, deopotrivă, de o povestire unde Buzzati ne oferă pe tavă argumente zdrobitoare contra lui însuşi... Întrucât pare să-şi privească aici propriul scris ca pe un soi de frate geamăn al acceselor întârziate de voinţă îmboldindu-i „eroii” să încerce a-şi merita moartea, ca temători să n-audă exclamându-se în spatele lor (mulţam, Erasmus...!): „Ce dacă moare, la urma urmei, când de fapt nici n-a trăit!”. Căutarea timpului pierdut n-ar fi de el: tot o pierdere de vreme... Iar eternitatea ar fi de neregăsit, neacordând practic niciodată o a doua şansă: orice mărturie retroactivă s-ar pierde pe undeva, prin „deşert”...

În prefaţa ediţiei franceze a povestirilor buzzatiene, Michel Breitman ne dezvăluie că, încă de la treisprezece ani, scriitorul italian se declarase un adept al lui Anubis, zeul egiptean şi cinocefal al mormintelor, „în aşa măsură încât îşi va semna multă vreme textele şi scrisorile cu pseudonimul Dinobis”. Amănunt ce i-ar fi putut atrage din partea lui alde Lautréamont porecla de „scribălău funest”! Dino Buzzati e însă de viţa acelor predestinaţi ai condeiului care (fie şi fără ştire, ori fără voie...) îşi preschimbă până şi slăbiciunile mărturisite în triumfuri ale verbului, până şi obsesiile bolnăvicioase în ritualuri solemne. Căci (după minunata expresie a Juliei Kristeva) „poţi face de dorit chiar şi stingerea dorinţei înseşi, în aşa fel încât ceea ce putea semăna cu o demisie ori o năruire ucigătoare să fie perceput de-acuma ca o demnitate armonioasă”. Şi asta pentru că, în cele din urmă – cu toată intranzitivitatea din fire şi autarhia prin definiţie a discursului ficţional, a experienţei literare –, cititorii se aleg mereu cu partea leului...


Anca-Domnica Ilea
(nr. 4, aprilie 2012, anul II)

* În traducerea autoarei (2011) după originalul în franceză (1998).