Pinocchio şi Cuore, cele mai traduse cărți italiene în România

Cele mai traduse cărţi italiene

Dintr-un studiu pe care l-am realizat pornind de la baza de date Scriitori italieni traduși în română: 1990-2025, pe care am creat-o şi o coordonez în cadrul acestei reviste, rezultă că literatura pentru copii domină primele poziții ale clasamentului celor mai traduse cărți italiene în România.

Pe primul loc, Pinocchio

Pe primul loc, cu cel mai mare număr de traduceri diferite, ediții diferite și republicări, este de departe Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino de Carlo Collodi (pseudonimul lui Carlo Lorenzini, 1826-1890), un clasic al literaturii pentru copii, cu 90 de prezenţe editoriale.
Celebra poveste definită de autorul însuşi o „copilărie” a fost publicată pentru prima dată la 7 iulie 1881 în „Giornale per i bambini”, supliment săptămânal al ziarului „Il Fanfulla”, cu titlul La storia di un marionetta, apoi, din 16 februarie 1882, cu cel de Le avventure di Pinocchio şi a continuat pentru încă 25 de episoade, ilustrate pentru prima dată de Ugo Fleres, până la 25 ianuarie 1883, cu o scurtă întrerupere provocată de finalul brusc al naraţiunii – Pinocchio spânzurat în Stejarul cel mare – un final care i-a dezamăgit profund pe tinerii cititori pasionați de acel personaj neobișnuit, obligându-l pe scriitor să continue povestea. Apoi, în 1883, Libreria Editrice Felice Paggi din Florența i-a propus lui Collodi să publice întreaga poveste într-un volum ilustrat de Enrico Mazzanti și dedicat copiilor.
Din acel moment editurile au început să publice numeroase ediții îmbogățite cu ilustrații, decretând astfel succesul enorm al lui Collodi și al lui Pinocchio, care a continuat să crească exponențial în întreaga lume. Acesta a fost, în fapt, cel mai mare succes editorial din istoria Italiei, ajungând chiar la începutul secolului al XX-lea la două milioane de exemplare vândute, după cum se menţionează în ediția Bemporad (succesorul editurii Paggi) din 1921.

În ceea ce privește România, se poate observa că traducerile apărute din 1990 până astăzi au două titluri: Pinocchio și Aventurile lui Pinocchio, păstrând aşadar denumirea italiană a personajului, în timp ce primele traduceri apărute la începutul secolului XX ne arată numele care i-au fost atribuite lui Pinocchio, şi anume Țăndărică și Vasilache.
Prima ediţie românească a romanului lui Collodi datează din 1911 având titlul Păţaniile lui Ţăndărică. Povestea unei păpuşi de lemn, cu 56 ilustraţii, traducere de Al. Buzescu (Bucureşti, Editura Librăriei C. Sfetea). A doua traducere, realizată de Niculaie Şerban, a apărut în 1914 sub titlul Păţaniile lui Vasilache sau Istoria unei Păiaţe (Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, în renumita colecţie „Biblioteca pentru toţi”).
Traducerile ulterioare au apărut cu numele original al protagonistului: Pinocchio în împărăția jucăriilor, trad. de Constantin Adrian (București, Ed. Gorjan, 1943); Aventurile lui Pinocchio: povestea unui prichindel de lemn, trad. de Romulus Alexandrescu (București, Ed. Tineretului, 1958); Nemaipomenitele aventuri ale lui Pinocchio, năzdrăvanul prichindel de lemn, trad. de Al. Mitru (Iaşi, Ed. Junimea, 1976); Pinocchio: povestea unei păpuși de lemn, trad. de Dumitru D. Panaitescu (București, Ed. Ion Creangă, 1980).
Chiar dacă traducerile în limba română ale numelui lui Pinocchio nu s-au impus, trebuie menționat că opţiunea primului traducător a fost foarte norocoasă în altă privință. Dar mai întâi să ne oprim asupra numelui ales de scriitor pentru personajul său, amintind, pe urmele lui Dieter Richter, că pinocchio, în limba toscană folosită pe vremea lui Collodi, era un substantiv comun care însemna „nucă de pin”. [2] De aici s-a evidențiat intenția lui Collodi de a lega cei doi termeni, „pin” și „pinocchio”, pentru a sugera o primă trăsătură de caracter a personajului, care se regăseşte în expresia italiană essere duro come le pine, adică „obtuz, care pricepe greu”. [3]
În mod similar, Al. Buzescu traduce Pinocchio prin Țăndărică, diminutiv de la țandără „așchie”, atât pentru sensul propriu care trimite la cel italian (lemn), cât și pentru sensul figurat al termenului, care se regăseşte în expresia românească „a-i sări țandăra”, făcând astfel referire la un element caracterial al lui Pinocchio, și anume irascibilitatea. Iar personajul căruia Buzescu i-a dat numele de Țăndărică va deveni atât de faimos încât va fi ales ca nume al celui mai important teatru de păpuși din România, Teatrul Țăndărică din București, fondat în 1945.
A doua opţiune traductivă, cea a lui Niculaie Şerban, se opreşte la Vasilache, diminutiv al lui Vasile, nume strâns legat de tradiţia românească a teatrului de păpuşi. În reprezentaţiile populare, Vasilache apare întotdeauna alături de soția sa Mărioara.
În ceea ce privește traducătorii, trebuie menționat că „traducătorilor istorici”, A. Buzescu, Niculaie Şerban, Constantin Adrian, Romulus Alexandrescu, Al. Mitru, Dumitru D. Panaitescu, li s-au alăturat apoi mulți alții, mai ales după 1989: Marilena Alexandrescu-Munteanu, Adelina Carmina Amza, Aura Brais, Alexandru Bugariu, Aurelia Câmpean, Rodica Chiriacescu, Nicoleta Constantinescu, Anca Dăscăliuc, Cristiana Dima, Măriuca Dinu, Cristian Ferentz-Flatz, Gelu Georgescu, Livia Mărcan, Anca Pioara şi Loredana Ştefan, Luana Schidu, Alina Sichitiu, Luciana Sabina Tcaciuc, Eugen Uricaru, Elena Zamfir.

Referitor la clasamentul nostru, rezultatul din România coincide cu cel la nivel internațional: cea mai cunoscută și tradusă carte italiană din toate timpurile este Pinocchio, cu un total de 260 de limbi și dialecte în întreaga lume, așa cum se arată în recentul volum Qual è il libro italiano più tradotto al mondo? Tre italiani a confronto, îngrijit de Noemi Veneziani [4], disponibil și online.
Încă din anii ’70 ai secolului trecut, scriitorul Luigi Santucci, pe baza cercetărilor sale, i-a conferit lui Pinocchio primatul pentru cea mai cunoscută și tradusă carte italiană din istoria literaturii italiene, cu un total de 220 de limbi la acea vreme, în timp ce la sfârșitul anilor nouăzeci, o cercetare realizată de Fundația Națională Carlo Collodi și bazată pe surse UNESCO, menţiona 240 de limbi și dialecte, cifră prezentă în volumul lui Giovanni Gasparini, La corsa di Pinocchio [5]. Surse mai puțin oficiale vorbesc chiar despre 384 de limbi în care poate fi citită povestea păpușii de lemn, așa cum se poate vedea în cartea lui Giorgio Cusatelli din 2002, Pinocchio d’esportazione [6].
De mare interes sunt și repovestirile după Pinocchio, în Italia și în întreaga lume, denumite în italiană pinocchiate. Poate cel mai celebru caz este cel al lui Tolstoi care, în 1936, a scris o versiune alternativă la cartea lui Collodi, publicată în Italia în 1984 de editura Stampa Alternativa din Roma sub titlul Il compagno Pinocchio: la piccola chiave d’oro, o Le avventure di Burattino. Cartea lui Tolstoi a fost tradusă şi în limba română cu titlul Aventurile lui Buratino sau Cheiţa de aur (traducere de Roland Schenn, Bucureşti, Corint Junior, 2004).



Pe locul al doilea, Cuore

Literatura pentru copii rămâne cea mai tradusă. După Pinocchio, pe locul al doilea se află un alt clasic al acestui gen literar, Cuore de Edmondo De Amicis (1846-1908), cu 63 de prezenţe editoriale.
Cartea, publicată de editura milaneză Treves, a fost lansată la 17 octombrie 1886, data de începere a anului școlar și a romanului, în librăriile din întreaga Italie și, ca atare, s-a născut ca text de lectură pentru școli, un roman formativ, bazat pe bunele sentimente şi pe valorile fundamentale, școala, familia, patria. Cuore a fost un succes editorial răsunător al Italiei Unite. La două luni de la lansare s-a ajuns la ediţia cu numărul patruzeci și unu și optsprezece cereri de traducere. În 1901 s-a atins cifra de 250.000 de exemplare, în 1910 s-a ajuns la 500.000, în 1916 la 750.000, iar în 1923 la un milion de exemplare. Cuore a fost depăşită doar de Pinocchio, care în 1921 atinsese deja două milioane de exemplare. Cartea lui De Amicis a continuat să fie retipărită până în 1938 de editura Treves, care a fost apoi preluată de Garzanti în 1939. Și cu cât trece timpul, cu atât continuă să se vândă, confirmând faptul că a intrat profund în țesutul social, educațional și cultural al multor generații.
O demonstrează și numărul foarte mare de ediții românești de-a lungul timpului. Prima traducere în limba română datează din 1893, realizată de Clelia Bruzzesi (1836-1903) și publicată sub titlul Cuore. Ce simte inima copiilor. Carte pentru copii, cu un Cuvânt înainte al scriitorului Alexandru Odobescu (București, Libr. Socecu și C-nie). Cartea conține următoarea precizare: „Carte de citire aprobată pentru tote Scólele Primare din Italia, Francia, Spania, Elveţia şi Germania şi cu drept cuvînt numită Comora copiilor”. [7] O altă ediție a fost publicată în 1898 la aceeaşi editură.
A doua traducere este Cuore (Inimă de copil), realizată în 1908 de Traian G. Stoenescu (București, Edit. Libr. Leon Alcalay), cu ediția ulterioară din 1917.
A treia traducere a apărut în 1916 sub titlul Cuore (Inimă). Carte pentru tineri, realizată de Sofia Nădejde (1856-1946) (București, H. Steinberg & Fiu, Editura [Atelierele Facla]).
A patra traducere a apărut în 1936 cu titlul Cuore, trad. de Mia Frollo (Maria Buzoianu, 1885-1962) (București, Editura Tipografiile Române Unite).
Apreciatei traduceri semnate de Clelia Bruzzesi, retipărită de nenumărate ori, i s-a adăugat și cea la fel de apreciată a italieniștilor Adriana Lăzărescu și George Lăzărescu, Cuore, inimă de copil, publicată în 1971 (București, Ed. Ion Creangă), cu numeroase reeditări până în zilele noastre. O ediție anterioară a apărut în 1957, Povestiri din volumul Cuore, tradusă de Alina Mirea și George Lăzărescu (București, Ed. Tineretului), retipărită în 1967.
Alte traduceri vor fi apoi semnate de Geta Popescu şi Florin Savu.

Afrodita Carmen Cionchin

(nr. 10, octombrie 2025, anul XV)