Intelectuali fără patrie: Emil Cioran şi Dieter Schlesak. Corespondenţa publicată în italiană

Cioran publică prima sa lucrare, Pe culmile disperării, în 1934. Tot în 1934 se naște Dieter Schlesak. Patria comună este România, cu limba ei, cu particularitățile sale, acele caracteristici ce vor determina sensibilitatea lor, talentele lor individuale, temperamentele lor specifice. La apropierea lor va contribui chiar exilul, distanța de patria mamă, deși ales în timpuri diferite și trăit ca experiență interioară în moduri distincte. Întâlnirea lor va fi facilitată de Hadulinde Birk, partenera lui Dieter Schlesak, cea care a realizat, ca redactor, traducător și responsabil pentru literatura franceză și română a editurii S. Fischer din Frankfurt, publicarea anumitor lucrări ale lui Emil Cioran.

O identitate națională vie și negată

Din 1969 până în 1970 trei scrisori scurte semnate de Emil Cioran către Hadulinde Birk, apoi corespondența cu Dieter Schlesak. Scurta corespondență, atent îngrijită de către Antonio Di Gennaro – cel care a dorit insistent publicarea, aducând un alt element crucial pentru cunoașterea lui Cioran – a fost publicată în Italia sub titlul E. Cioran, Un alt adevăr (Mimesis, 2016). În Prefața sa, Di Gennaro amintește că înțelegerea lui Emil Cioran trece prin ceea ce el a declarat despre nulla valacco, neantul valah. Această carte ne oferă o punte utilă pentru a trece peste abisul ce poate fi pentru noi neantul valah, deoarece corespondența dintre Cioran și Schlesak nu face abstracție de această identitate națională simțită și negată, gândită și refuzată, retezată, dar pătrunzând gândirea și opera. Pe acest fond se desfășoară dialogul dintre cei doi autori și, astfel, cu toate că acesta nu este scopul principal, publicarea corespondenței este o contribuție importantă pentru cititorii operei lui Dieter Schlesak, și nu mai puțin pentru cei pasionați de Emil Cioran.
Cioran se definește ca un intelectual fără patrie, dar exilul caracterizează și, prin declarația sa des repetată, scriitura și viața lui Dieter Schlesak, astfel încât, cu o mare incisivitate, cartea lui, Transsylwanien (literalmente Transilvagabondare) apare în Italia cu titlul L’uomo senza radici (Omul fără rădăcini). Exhaustive, pentru ambii autori și nu numai pentru Cioran, sunt cuvintele lui Antonio Di Gennaro, care scrie: „Scrisorile adunate în această corespondență, dincolo de problemele individuale tratate en passant(exilul, criza Occidentului, portretul lui Benjamin Fondane), mărturisesc despre profunda legătură emoțională (și intelectuală) cu rădăcinile proprii: patria-mamă România și, în general, cultura est-europeană. O legătură care se accentuează de-a lungul timpului, devenind din ce în ce mai mult, memorie și regret, datorie și nostalgie (dor) față de o lume primitivă, rurală, ancestrală, iremediabil pierdută, nepătată de ʻprogres“ʼ și ʻcivilizațieʼ – incurabile simptome ale décadence, după Cioran – ci însă făcută din inocență, aderare spontană la dimensiunea curată și ʻsălbaticăʼ a naturii și bìos-ului. Sentimentul de singurătate și de înstrăinare trăit în Occident, ne-integrarea în raport cu conformismul și omogenizantele norme sociale impuse de frenetica, artificiala și alienanta lume burgheză (cursa consumului, graba anxioasă, lipsa de timp, bunăstarea afișată/simulată), implică la Cioran și Schlesak căutarea calmă, sau poate recuperarea și re-evaluarea, în schimb, a unui alt adevăr, misterios, sacru și inviolabil, care favorizează interioritatea subiectului și umanitatea omului”.
În scrisoarea din 29 decembrie 1969, de la Paris, către Hadulinde Birk, Cioran menționează paradisul copilăriei, spunând cu nonșalanță că „în Balcani nu ne-am născut nepedepsiți”. Dar, în scrisoarea către Schlesak din 24 septembrie 1970, din nou de la Paris, discursul devine manifest. Cioran se confruntă cu Schlesak la nivel uman și literar, neezitând să spună: „Ceea ce m-a frapat în timpul întâlnirii noastre de la Paris a fost de a vedea în ce măsură dumneavoastră ați fost marcat de mediul valah în care ați trăit”. În aceeași scrisoare se distinge supărarea profundă din cauza acelei lipse de timp, care pare să-i bântuie pe cei născuți în Occident, astfel încât să caracterizeze tipul uman occidental – și cei pasionați de Schlesak știu că, în lecturile sale publice de poezie adesea citea poemul său intitulat Cronocrația! – într-un climax ascendent, care culmina prin: „Nu știu, dar cred că în Est există mai multă substanță spirituală decât în Occident”.

Niciodată occidentali

Raționamentul devine clar în scrisoarea din 9 septembrie 1972. De la Paris Cioran îi scrie lui Schlesak: „Dumneavoastră nu veți putea fi niciodată un occidental”! Tot aici compară dor și saudade, spunând despre Schlesak și sine însuși că ar fi «noii evrei», prin această condiție de  permanent exil ce îi caracterizează. Nu mai puțin importante, nu mai puțin puternice, sunt considerațiile lui Schlesak din 2 octombrie 1980, de la Pieve, mărturisindu-i lui Cioran: „Foarte des acum mă găsesc din nou în Transilvania, cufundat în copilărie, în țara de basm numită România (doar așa poate fi o țară de basm!)”. De asemenea, în 1980, în 9 noiembrie, tot de la Pieve, Schlesak conchide: „Certitudinea că doar intelectul duce la disperare” și: „Dar substanța este românească, un dar pe care l-am adus cu mine, adevăratul pământ”.
Este un pământ, la Schlesak, profund marcat în ființa lui de cele două abisuri ale secolului al XX-lea, dictaturile nazistă și comunistă, astfel încât să nu permită pacte cu diavolul, compromisuri cu ceea ce astăzi am numi „politic corect”, așa încât, încă din 1972, în scrisoarea din 8 decembrie de la Paris, Cioran l-a întrebat despre cartea Politische Schule der Träume. Die rumänische Oneiriker-Gruppe: „Cum a fost întâmpinată ultima carte? Trebuie să fi dezamăgit pe toată lumea, mai ales «emigranții»”.
Aproape un prematur rămas-bun din partea lui Cioran este cel din 12 aprilie 1981, când scrie de la Paris: „Ce noutăți aș putea să vă ofer, cu excepția faptului că, între timp, am devenit bătrân?”, urmat de obișnuita referință la rădăcinile comune: „Așa cum cobor dintr-un popor fatalist, sunt pregătit pentru orice resemnare”.
În volum, corespondenței îi urmează eseul lui Schlesak intitulat Emil Cioran come scrittore epistolare. Il suo rapporto con gli ebrei attraverso le lettere inedite (Emil Cioran ca autor epistolar. Relația lui cu evreii prin scrisori idedite). Despre Cioran spune că „se simțea ca un străin: niciunde acasă, complet în exil” și că „foarte rar folosea cuvinte românești, iar aceasta numai atunci când emoțiile îl copleșeau pe neașteptate”. În principal, după cum sugerează și titlul, analiza lui Schlesak aduce la lumină un subiect controversat și mult timp ignorat, relația lui Cioran cu evreii, și dezvăluie detalii despre prietenia lui cu Benjamin Fondane, ucis la Auschwitz. Emblematic este argumentul că Cioran nu putea „trece prin fața numărului 6 din rue Rollin, la Paris, unde a trăit Fondane, fără a simți o strângere de inimă”.
Scriitura lui Dieter Schlesak, întotdeauna implicată emoțional, chiar și în raționalitatea sa extremă, prin acest eseu încheie în mod magistral un parcurs cu adevărat semnificativ, nu doar despre Cioran, ci și despre tragediile secolului trecut.

Vivetta Valacca
Traducere de Gabriel Badea
(nr. 6, iunie 2017, anul VII)