Cărticica lui Galilei care a schimbat imaginea lumii, în sfârșit și în românește

În colecția „Biblioteca Italiană” a editurii Humanitas a apărut foarte de curând, pentru prima dată în limba română, Sidereus nuncius, adică Anunțul stelar – micul volum publicat de Galileo Galilei în 1610 care a schimbat nu numai imaginea pe care oamenii o aveau, de milenii, despre univers, ci și modul de a-l privi și cerceta. Inițiativa și traducerea îi aparțin profesorului fizician, specialist în istoria științei și încercat traducător, Gheorghe Stratan. Ca toate volumele din colecție, și acesta este precedat de o amplă cronologie a vieții și activității autorului și de o prefață scrisă de un expert italian în domeniu. În cazul de față prefața, semnată de un renumit cunoscător al textelor fundamentale ale începuturilor științei moderne și îndeosebi al celor galileiene, profesorul Franco Giudice de la Universitatea din Bergamo, oferă o explicitare a conținutului lucrării precum și o prețioasă interpretare a contextului istoric, a ambianței și circumstanțelor scrierii ei și, mai ales, a vastelor ei consecințe. În plus față de structura obișnuită a volumelor colecției, acesta conține, în chip de postfață, un studiu complex și complet despre felul în care „un instrument poate schimba lumea și ne poate obliga să ne revizuim poziția pe care o ocupăm în univers”, adică despre contribuția lui Galilei la tehnica cercetării astronomice, la felul în care el a perfecționat și folosit telescopul. Postfața și notele, generoase și amănunțite, sunt datorate unei excepționale personalități științifice, William Shea, pentru mulți ani Președintele Uniunii Internaționale de Istoria și Filozofia științei, ilustru specialist în Galilei, și colaboratoarei sale, cercetătoarea Tiziana Bascelli, preluate din ediția Sidereus Nuncius apărută în SUA (Watson Publishing International LLC) în 2009.

Publicat la opt ani de la precedentul volum galileian apărut în colecția „Biblioteca Italiană”, anume Scrisorile copernicane, volumul de față constituie, se poate spune, premiza și explicația aceluia: scrisorile așa-numite copernicane, redactate între 1613 și 1615 și adresate mai multor autorități ale vremii, pregăteau lupta pe care marele savant avea să o poarte cu cei care îi imputau adevărurile științifice, revelate tocmai în Sidereus nuncius, ca vini morale cu relevanță penală. Pentru a înțelege revoluția produsă în epocă de volumul de care vorbim aici și de efectele ei imediate, merită citate cuvintele renumitului specialist Giorgio Stabile, prefațatorul celuilalt volum: „Nefasta împreunare dintre puterea religioasă şi cea politică îşi arogase dreptul de a decide ceea ce nu putea în fapt decide, anume falsitatea în materie de credinţă a ceea ce un om de ştiinţă gândeşte, raţional şi coerent, că este adevărat în materie de natură. Învinovăţind moral o convingere privitoare la adevărul unei descoperiri ştiinţifice şi al unor date verificate ştiinţific, se interzicea totodată, de frică, folosirea lor, dar şi consecinţele lor posibile şi mai ales implicaţiile lor religioase şi politice. Iar în încercarea sa extremă de a evita acele posibile implicaţii, Inchiziţia a decis să-i interzică lui Galilei de a mai crede în acele date”. Dar ce anume descoperise și afirmase Galilei ca să stârnească o asemenea reacție din partea supremelor autorități ale vremii? Anunțul stelar ne lămurește pe deplin.

În anul 1609 Galilei intră în posesia unei lunete, instrument de curând inventat în Olanda și care, la vremea aceea începea să circule prin Europa; o perfecționează folosindu-se de măiestria sticlarilor de la Murano și – ceea ce nu dăduse prin cap nimănui până atunci – o îndreaptă spre cer. Urmează luni întregi de observații astronomice, de înregistrări minuțioase, în desene, a imaginilor observate, și de treptate și uluitoarele descoperiri. Când acestea devin limpezi, Galilei se grăbește să le facă publice în opusculul Sidereus nuncius, scris în limba latină, care apare chiar în anul următor, 1610. Graba ținea de fervoarea cercetărilor astronomice din Europa acelei perioade, deci și de dorința de a nu pierde primatul descoperirilor, iar limba latină, comună tuturor învățaților vremii, putea să le garanteze o răspândire imediată și vastă. Ceea ce chiar se întâmplă. Pentru a realiza impactul produs de micuța carte trebuie să ne amintim că în acel moment reprezentarea universului era încă cea aristotelico-ptolemaică, sau, în alt registru, a lui Dante.

Descoperirile, descrise pas cu pas în micul volum, cu strictețea și limpezimea unui manual de fizică – stil încă necunoscut în acea vreme – și efectele lor de amploare, neînfățișate, dar conștientizate de Galilei, sunt, în mare, următoarele: descrierea suprafeței lunare, care dovedea că satelitul Pământului, deci virtual și alte corpuri cerești, sunt alcătuite întocmai ca planeta noastră – ceea ce însemna că „cea de a cincea esență” ce alcătuia cerurile în sistemul aristotelico-ptolemaic era o închipuire, că aștrii erau asemeni Pământului și, invers, că Pământul nu era o excepție cosmică; descoperirea celor patru sateliți ai lui Jupiter – descoperire închinată de Galilei familiei de Medici, cârmuitorii Florenței și sprijinitorii săi în acel moment – dovedea că nu toate corpurile cerești se învârt în jurul Pământului, centru absolut al mișcărilor cerești în sistemul aristotelico-ptolemaic. Prin urmare sistemul însuși, adică imaginea și concepția despre univers a momentului, avea hibe majore. În plus, faptul că un instrument, în speță telescopul, amplifica semnificativ vederea umană, era dovada incontestabilă că omul nu ieșise perfect din mâinile Creatorului, ci eventual perfectibil grație inteligenței și strădaniilor proprii. Iar mai presus de toate, descoperirile descrise în carte dovedeau concret, nu ipotetic, că certitudini milenare ale omenirii cu privire la lumea înconjurătoare pot fi false și că, de atunci încolo, afirmațiile referitoare la natură nu mai puteau pleca de la o viziune globală filozofico-religioasă asupra lumii ci doar de la observații concrete, parțiale și treptate. Micuța carte întemeia, așadar, știința modernă și metoda ei de investigare, demolând sistemul secular de cunoaștere a naturii, și totodată lega indisolubil cunoașterea științifică de progresul tehnic. Iar încheierea micului tratat prin referirea explicită la sistemul copernican, mai potrivit decât cel precedent cu descoperirile exacte descrise în el, avea să deschidă definitiv cutia Pandorei: decăderea Pământului, prin urmare și a omului, din centrul universului și din poziția lor privilegiată în procesul Creațiunii și în ochii Creatorului. Consecințele descoperirilor descrise în micul opuscul aveau, prin urmare, de ce să sperie toți gânditorii și toate instituțiile credincioase unui statu quo al cunoașterii.

Cred că cele de mai sus explică îndeajuns importanța acestei cărticele (47 de pagini) la vremea respectivă. Faptul că ea apare acum și în românește nu trebuie însă înțeles numai prin prisma datoriei istorice față de fundamentele modernității, ci ea e în măsură să ne dea de gândit și să ne pună în alertă în legătură cu repercusiunile vaste și imprevizibile pe care le pot avea oricând, azi și în viitor, descoperirile științifice.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 1, ianuarie 2019, anul IX)