Alba de Céspedes din nou în limba română: redescoperirea unei scriitoare și a unei luptătoare

În numărul 4 din aprilie 2019 al revistei noastre, Iulia Cosma publica un interesant articol dedicat unei scriitoare italo-cubaneze pe nedrept uitate, Alba de Céspedes, unde se făcea istoricul traducerilor apărute în limba română înainte și după comunism cu pertinente observații referitoare la intervențiile cenzurii comuniste. Articolul se termina cu îndemnul de a o readuce în atenția publicului românesc prin noi traduceri. Iată că acum editura Humanitas răspunde acestei invitații lansând la salonul de carte Gaudemus din acest decembrie romanul Caietul interzis (Quaderno proibito) – publicat mai întâi în limba română în 1969, adică la șaptesprezece ani de la apariția sa în Italia, sub titlul greșit de Caietul proscris, în traducerea discutabilă a unui neitalienist, Aurel Lambrino. Noua traducere este semnată de excelenta italienistă Gabriela Lungu.
Eclipsa acestei scriitoare în ultimele decenii nu este specifică doar României, conul de umbră în care a intrat datorându-se unor superficiale judecăți venite din partea criticii care o vreme a catalogat proza ei ca fiind sentimentală și feminină, ambele cu conotații negative. Nimic mai greșit! Interesant este că în Italia dezinteresul s-a manifestat tocmai în perioada în care începea și creștea revoluția feministă care a schimbat semnificativ percepția și rolul femeii în societatea italiană. Revenirea ei recentă în atenția editurilor  străine (iar de aici și a editurii Humanitas, grație flerului incredibilei editoare care este Denisa Comănescu) nu se datorează, pe cât s-ar crede, remarcabilei ediții Mondadori (în splendida colecție I Meridiani) din 2011, îngrijită de Marina Zancan; ea se datorează, pe de o parte, hărniciei „studiilor de gen” (gender studies), devenită o adevărată disciplină în sânul criticii literare, care aduce în prim plan imaginea și rolul femeii în literatură, deci și autoare pe nedrept marginalizate, pe de altă parte fericitei întâmplări că misterioasa și faimoasa autoare Elena Ferrante, tradusă și publicată pe tot mapamondul, a declarat că unul dintre modelele sale este tocmai Alba de Céspedes. Fapt este că după această declarație, începând din anul 2019 felurite edituri străine au solicitat editurii Mondadori drepturile de traducere și publicare, iar din 2022 editura Mondadori însăși a reluat publicarea romanelor ei în colecția sa cea mai populară, „Oscar Mondadori”.
Dar cine a fost Alba de Céspedes? S-a născut în 1911, la Roma, dintr-o mamă italiană, Laura Bertini Alessandri, și un tată cubanez, Carlos Manuel de Céspedes y de Quesada, care la vremea respectivă era ambasadorul Cubei în Italia, iar în 1934 avea să devină președintele Cubei. Desele deplasări ale familiei fac ca fetița să primească o educație privată, axată cu precădere pe studiile umanistice. De mică vorbește perfect trei limbi, italiana, spaniola și franceza, și se simte aparținând deopotrivă Cubei (unde bunicul său, Carlos Manuel de Céspedes del Castillo, numit de cubanezi „Părintele Patriei”, fusese primul președinte al Republicii Cuba, decretase eliberarea sclavilor și începuse lupta de eliberare de sub spanioli, luptă în care a fost și ucis), Italiei (unde va trăi și activa în perioada cea mai fertilă a creației sale) și Franței, unde își va petrece ultima perioadă a vieții și-și va scrie în franceză ultimele volume. Începe să scrie de mică, iar îndemnurile tatălui care i-a insuflat încrederea în propria judecată, sentimentul de libertate și independență și curajul implicării, o ajută să-și fixeze de la început traseul: „Am vrut dintotdeauna să scriu, visul meu era să scriu, să devin ziaristă și scriitoare”. Și așa a fost.
În 1935, adică la 24 de ani, publică primul său volum de povestiri, L’anima degli altri (Sufletul celorlalți), urmat de poezii – pe care nu va înceta să le scrie întreaga viață. 1938 este anul marii ei lansări: îi apare primul roman Nessuno torna indietro (Nimeni nu se întoarce înapoi) care va deveni îndată un best seller italian și internațional, va fi tradus în varii limbi (inclusiv în română) și publicat în 33 de țări (incluzând Statele Unite, Japonia și Cuba). În Italia romanul primește importantul premiu literar Viareggio, care însă nu îi este acordat, fiind considerat de cenzura regimului, antifascist. De altminteri regimul interzice chiar republicarea romanului, însă abilitatea editorului Arnoldo Mondadori, mare prieten și sprijinitor al scriitoarei, reușește să ocolească interdicția. Regimul fusese scandalizat de roman deoarece propunea, prin destinul personajelor sale feminine, un model de femeie independentă, liberă cugetătoare, care își făurește propria cale, adică opusul idealului fascist al femeii mame, protectoare a căminului și supusă bărbatului. Grație aceluiași Arnoldo Mondadori, cenzura nu intervine în text, dar va interveni în filmul făcut după carte în 1943. Oricum, de aici a început perioada persecuțiilor: de șaptesprezece ori este chemată la comisie, iar casa îi este permanent supravegheată – este momentul (vreau să spun, momentul în care ne aflăm noi azi, în care scriu aceste rânduri) să amintesc cât de asemănătoare sunt între ele, cu privire la libertățile individului, dictaturile aparent opuse. După armistițiul din 8 septembrie 1943, după care Italia va deveni teatrul unui dublu război, Alba de Céspedes colaborează cu pasiune cu primul post de radio liber de după război, Radio Bari, la emisiunea „Italia Combatte”, sprijinind activ mișcarea de rezistență și intrând în dialog cu ascultătorii sub pseudonimul Clorinda – vestita războinică din poemul tassian Ierusalimul eliberat. Decisa angajare politică a Clorindei se continuă pe măsură ce războiul se îndreaptă spre sfârșit: în 1944 înființează și conduce revista „Mercurio”, lunar dedicat politicii, artelor și științelor, care va apărea între 1 septembrie 1944 și 1 iunie 1948, la care colaborează literați tineri, angajați moral în lupta împotriva fascismului și a războiului, precum Corrado Alvaro, Natalia Ginzburg, Libero de Libero, Mario Luzi, Alberto Moravia, Aldo Palazzeschi, și în care apar traduceri din autori străini de talia lui  Ernest Hemingway, Franz Kafka, Jean-Paul Sartre, Oscar Wilde e Virginia Woolf. Între timp însă Alba publicase culegerea de povestiri Fuga (1940) și romanul Dalla parte di lei (1949) – titlu al cărui sens mai exact ar fi Din punctul ei de vedere – unde, pe fondul rezistenței, reapare tematica feminină, a îngrădirilor de care femeia are parte, și a independenței la care aspiră și de care este în stare. Această tematică o va readuce și la jurnalism când, între 1952 și 1960, va colabora la săptămânalul „Epoca” unde va conduce succesiv două rubrici Dalla parte di lei și Diario di una scrittrice (Jurnalul unei scriitoare). Totodată însă scrie, drept care îi vor apărea, în următoarea succesiune, romanele: Quaderno proibito (Caietul interzis) în 1952, Prima e dopo (Înainte și după) în 1955, Il rimorso (Remușcarea) în 1963, și volumul de povestiri Invito a pranzo (Invitație la prânz) din 1955. Toate scrierile ei italiene au apărut la editura Mondadori. În anii ’50 și ’60 călătorește des, pentru ca în 1967 să se mute definitiv la Paris. Aici mișcările studențești din 1968 o înflăcărează, înflăcărare din care ia naștere în 1970 volumul de poezii scrise în limba franceză Chansons des filles de mai (Cântecele fetelor din mai), având în centru din nou femeile. În 1973 i se publică romanul, scris tot în franceză, Sans autre lieu que la nuit, care în Italia va apărea trei ani mai târziu, în traducerea autoarei, cu titlul Nel buio della notte (În întunericul nopții) –  roman experimental, în rezonanță cu dezbaterea din acei ani referitoare la noul roman, care inflama cultura franceză. Alba de Céspedes se stinge din viață la Paris, în 1998, pe când lucra cu pasiune la ultimul său roman intitulat Con grande amore (Din mare iubire) dedicat Revoluției Cubane și lui Fidel Castro, considerat de ea continuatorul idealului de libertate și independență promovat de bunicul său. Să nu fie deci de mirare dacă în Cuba Alba de Céspedes este privită ca un erou național, că a primit post mortem cea mai înaltă distincție a statului cuban, că o stradă din Havana îi poartă numele și că, iar în colaborare cu Italia, a instituit în 2002 „Premiul literar Alba de Céspedes”.

Să revenim însă la proza ei și îndeosebi la volumul lansat de editura Humanitas. Proza Albei de Céspedes are în centrul ei femeia, plasată îndeobște în cadrul ei familiar, unde i se consumă frustrările, i se ratează visele, i se deviază speranțele. Nu e vorba de feminism, înțeles în latura lui demascatoare și militantă. E vorba mai degrabă de pătrundere în intimitatea protagonistelor, în frământările lor cotidiene. Sunt persoane care, în genere, nu au nimic excepțional în ele și în viața lor, dar în jurul lor ființează o familie, o societate care, analizată nu ca de o socioloagă, ci ca de o ființă care o locuiește, care o trăiește dinăuntru, oferă o imagine fină și precisă a lumii acelei vremi,  italiene și nu numai.
Scriitoarea începe să lucreze la Caietul interzis în perioada 1948-1951, când trăiește fie în America, urmându-și soțul, fie în Cuba, unde își vizitează mama. Romanul va apărea în 1952, publicat și el tot la Mondadori. El închipuie un jurnal personal, ținut timp de jumătate de an (între 26 noiembrie 1950 și 27 mai 1951), pe ascuns, de protagonistă, Valeria, o femeie de 43 de ani. Valeria este căsătorită, are doi copii mari, un băiat și o fată, foarte diferiți între ei (nu întâmplător la această scriitoare, fata este cea care se emancipează, construindu-și cu libertate și tenacitate un drum propriu), un bărbat muncitor și tandru, în fapt un frustrat și un nerealizat. E o căsnicie pașnică și aparent fericită, ca atâtea altele, într-un apartament modest din Roma, o căsnicie care trebuie să se chivernisească cu banii niciodată suficienți, trebuie să se adapteze schimbărilor inerente maturizării copiilor, unde femeia, în afară de munca de la birou, trebuie să ducă și întreaga povară a treburilor casnice. Trăirile pe care Valeria le încredințează jurnalului s-ar putea numi criza femeii la 40 de ani, adică par să fie cele scontate la vârsta și în ambientul social, mic burghez, în care viețuiește protagonista. Dar tocmai prin aceasta ele sunt oglinda cea mai limpede a condiției femeii în Italia anilor ’50: a confruntării ei cu generația părinților și a copiilor săi, cu alte categorii sociale și situații economice, a frustrărilor ei, a viselor ei retezate din scurt. Este radiografia unei societăți unde aparatul Röntgen nu se află în afara trupului ci înăuntrul lui, în mintea și sufletul protagonistei.  
Numai că romanul nu este doar un jurnal ci un jurnal interzis. Ori întreg miezul și marea originalitate a romanului stă – după părerea mea – în acest adjectiv. Jurnalul debutează cu impulsiva cumpărare de către Valeria a unui caiet cu coperți negre de la tutungerie (Alba de Céspedes își ținea și ea jurnalele în caiete cu coperți negre) pe care îl menește pe loc să devină un jurnal intim, așadar ascuns de ochii familiei, și începe îndată să-și consemneze gândurile. Numai că, vrând să-i încredințeze caietului confesiunile sale cele mai personale, intime și autentice, protagonista trebuie să se asigure că jurnalul nu poate cădea în mâinile familiei: prin urmare scrie pe ascuns, îl pitește necontenit în tot felul de locuri absurde ale casei, și, mult mai important, trăiește necontenit vinovăția de a ascunde ceva de oamenii cei mai apropiați ei. Acest sentiment obsesiv de vinovăție e compensat însă de influența uluitoare pe care caietul îl are asupra Valeriei: căci scriindu-și continuu confesiunile, ea își dă seama că scrisul în sine o obligă să se analizeze, să se judece, să se privească necontenit din afară și dinăuntru, să-și dea seama cum se vede ea pe sine și cum o văd ceilalți, să observe că în adâncul ei gândește într-un fel, dar că în societate și în familie se comportă mult mai aproape de convențiile în care a fost crescută și în care trăiește. Caietul înseamnă continua confruntare între eul ei profund, plin de incertitudini, de temeri și insatisfacții, și convențiile venite din educație, din societate, din viață, cărora cel mai adesea li se conformează cu un soi de ranchiună. Exercițiul scrierii în caietul cu coperți negre se dovedește a fi, așadar, agentul tulburător, destabilizator, al vieții protagonistei, cel care o îndeamnă să aleagă în vreme ce ea tinde să renunțe, să se resemneze. Deznodământul îl las cititorilor. Dar lecția subliminală pe care romanul ne-o transmite, anume puterea scrisului de a ne răscoli și transforma, punându-ne dinainte o oglindă nemăgulitoare, este, cred, mesajul autentic pe care vrea să ni-l comunice autoarea.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 12, decembrie 2024, anul XIV)