Un caz editorial: André Stern, „Nu am mers niciodată la şcoală”

„Învăţătura trebuie să fie uneori un drum; întotdeauna un orizont”. (Nicolae Iorga)

Pe coperta cărţii Nu am mers niciodată la şcoală - povestea unei copilării fericite, autorul ei a scris: „Aceasta este povestea lui André Stern care de mic a învăţat noţiuni, tehnici şi arte prin intermediul jocului, şi-a cultivat pasiunile în deplină libertate şi spontaneitate, a trăit bogăţia unei educaţii lipsite de reguli şi constrângeri. Şi nu a mers niciodată la şcoală”. O mărturie originală şi instructivă, o reflecţie despre alternativele posibile la traseele educative instituţionale.

Acesta pare visul oricărui copil: să nu meargă la şcoală. Să se trezească dimineaţa şi să decidă pe moment ce i-ar place să facă: să picteze, să cânte la un instrument, să se plimbe, să citească sau să construiască un obiect. Dar mai ales să se joace şi să înveţe jucându-se.

Pentru André Stern, născut în 1971, astăzi căsătorit, tatăl unui băieţel, muzician, compozitor, creator de instrumente cu corzi, conferenţiar, jurnalist şi scriitor, acest vis se transformase în realitate. Datorită tatălui său, Arno Stern, renumit cercetător în tainele educaţiei, pedagog, şi mamei, Michèle, educatoare. Un experiment pe care un tată a dorit să îl aplice pe fiul său astăzi a devenit un adevărat caz editorial în Germania şi în Franţa, unde a ajuns la a şasea ediţie. Cartea a apărut anul acesta şi în italiană, urmând a fi publicată în alte zece ţări.

Să chiuleşti de la şcoală pentru a fi fericit? Nici vorbă. Mai degrabă o invitaţie dezinteresată de a privi educarea copilului dintr-o altă perspectivă, punându-l pe el în centrul tuturor lucrurilor, respectându-i predispoziţiile spontane pentru anumite activităţi şi ritmul natural de creştere.

Cartea lui Stern nu urmăreşte abolirea şcolii. Ceea ce tatăl lui a experimentat pe el nu poate fi considerată o metodă general valabilă, deoarece depinde de calităţile subiectului. Trebuie să fie bine înţelese caracterul şi aptitudinile sale pentru a-i putea propune un traseu educativ just. Este interesantă, o provocare, găsirea unui „peisaj” mult mai bogat, alcătuit din descoperiri, învăţăminte intelectuale, dar şi manuale, experimente care să se bucure în primul rând de faptul că micul individ nu este în concurenţă decât cu sine însuşi; la sfârşitul drumului nu îl aşteaptă nicio notă, un premiu sau vreo excursie, ci doar satisfacţia reuşitei în lupta cu îndoielile pe care el însuşi şi le generează. În Franţa, o alegere de acest gen este posibilă pentru că şcoala nu e obligatorie şi, deci, fiecare părinte poate oferi un itinerariu educativ alternativ şi total independent.

Dar, concret, ce făcea micul André toată ziua în loc să meargă la şcoală? „Învăţam. Mult mai mult şi mult mai temeinic decât dacă aş fi fost la şcoală. Învăţam să prelucrez cuprul şi fierul şi implicit toate noţiunile de chimie şi geometrie. Pictam şi îmi construiam singur trenuleţe descoperind pas cu pas mecanica. Cântam la chitară şi învăţam de la un artizan cum să o construiesc. În alte zile citeam, ore întregi fără să obosesc, dar nu cărţi pentru copii, ci operele întregi ale Contesei de Ségur, trecând prin cele ale lui Proust sau Camus. Apoi, învăţam limbi străine şi matematică. Dar făceam totul în mod spontan, fără a fi obligat să trec de la o materie la alta ca la şcoală”.

Lui André, încă de mic, îi place să scrie şi visează să devină jurnalist. Publică şi xeroxează un ziar pentru rude şi prieteni, „Information familiale”, redactat cu ajutorul mamei şi al surorii Eleonore. În câteva zile, creează şi un supliment la ziar, despre motoare, „Gazette d'échappement”. Astfel învaţă să scrie bine şi fără greşeli.

Bine, un copil dotat cu multe pasiuni, cuminte, dar nu risca oare să crească singur, fără prieteni? Dimpotrivă, André are amici de orice vârstă şi pregătire de la care, cu multă curiozitate, învaţă cât mai multe lucruri.

Care este secretul? Ce înseamnă până la urmă să excluzi şcoala din procesul de formare a unui individ? Secretul se ascunde în suscitarea unui anumit tip de entuziasm. Neurologul german Gerald Huther a demonstrat în studiile sale cât de important este acest sentiment în educaţie. Un copil mic simte interes şi entuziasm pentru un lucru între 20 şi 50 de ori pe zi. Acest fenomen obligă neuronii să intre în acţiune creând noi contacte şi consolidându-le pe cele deja existente.
Entuziasmul este îngrăşământul natural al creierului. Adulţii simt senzaţia de entuziasm doar de 2-3 ori pe an. Suntem mult mai lenţi faţă de fiii noştri. Trebuie să creăm condiţiile pentru a exploata entuziasmul copiilor fără a-i convinge să stea doar în băncile şcolii. Este o nouă formă de „ecologie a copilăriei şi educaţiei”.

Cu siguranţă limita şcolii este aceea de a oferi un parcurs de studiu care trebuie să funcţioneze cu toată lumea, incapabil de a lua în considerare şi a valoriza diferenţele. Aceasta nu înseamnă că trebuie să refuzăm şcoala, ci că trebuie să căutăm şi să găsim noi drumuri de creştere, în stare să recunoască şi să dezvolte particularităţile fiecăruia.

Trebuie să avem încredere în potenţialul copiilor. Să nu uităm că încă din primii ani de viaţă pentru un copil e mult mai uşor să înveţe cum se pilotează un jet decât cum se pronunţă cuvintele în limba maternă. Uitaţi-vă cu câtă uşurinţă un copil de 6 ani manevrează un telefon mobil de ultimă generaţie sau un computer.

Ar fi bine să ne punem cu metodă, nu haotic sau întâmplător, la dispoziţia geniului propriu al fiului nostru (de la latinul „genialis”, referitor la naştere), şi să nu uităm cum scria pedagogul Arno Stern că „lumea e vastă şi plină de promisiuni”.

O carte, o experienţă care nu îşi propune să creeze prozeliţi, ci să-l provoace pe cititor la un moment de reflecţie; într-o epocă a fast food-ului ideologic, a formulelor de viaţă „vândute la cheie”, a amestecului ideal „studii-meserie-pensie” cu asigurare inclusă, tot mai puţin viabil. De la libertatea catalogului la democraţia cu efect trompe-l'oeil.



Raluca Niţă
(nr. 9, septembrie 2014, anul IV)