Un personaj fără limite. În Franţa, despre „Jurnalul lui Dracula” de Marin Mincu

Încă o carte despre Dracula? Da, este Journal de Dracula de Marin Mincu (traducere în franceză, cuvânt-înainte și note de Dominique Ilea, editura Xenia, Sion, Elveţia, 2018). Însă de data aceasta nu mai e vorba nici de-a întreține mitul vampirului, nici de-a pica în clișeele turistice, ci de-a contura, dincolo de fațada romanescă, personalitatea unui om ieșit din comun, ce sărind peste hotarele cumpănirii și-a lăsat adânc amprenta în istoria României. Întrebuințând procedeul pseudo-manuscrisului regăsit „într-o casetă de fier”, Marin Mincu (1944-2009), romancier, critic, profesor, care se dă drept un simplu „curator” al scrierilor lui Dracula (Vlad al III-lea, zis Țepeș), a întocmit Jurnalul lui Dracula cu pricina, ce se desfășoară între 2 februarie 1463 și 28 august 1464. Cât pe ce să-l iei de bun, atât de tare insistă autorul asupra „autenticității manuscrisului” compus dintr-o sumedenie de fragmente, uneori datate, adeseori scurte, cărora pretinde că s-a mărginit să le adauge titluri tematice înlesnind sintetizarea amintirilor și cugetărilor lui Dracula (de genul „amenințare”, „minciuni”, „scrisoare către Pius al II-lea”, „terapie”, „singurătate”, „cruzime”...).

Această construcție literară nu-i o simplă fantezie gratuită ori estetică. Ea permite o reconstituire treptată, din mici tușe, a complexității personajului: temperamentul său de războinic nemilos și crud, care l-a amenințat și pe Mahomed al II-lea Cuceritorul, orgoliul lui rănit de trădarea „prietenului” său, Matei Corvin, rege al Ungariei, care l-a ținut închis la Buda, într-un beci jilav mișunând de șobolani, un orgoliu ce l-a împins să-și făurească el însuși legenda de monstru bântuind memoria tuturora: „[...] voi face în așa fel ca oroarea și monstruozitatea să le ațâțe și mai tare închipuirea. Toți vor lua parte, vrând-nevrând, la jocul meu și se vor întrece în actul de răspândire a legendelor mele. Legende calomnioase, e drept. Voi fi un erou negativ; dar ce are a face? Nimic nu rezistă cât negativul, ba mai mult: numai din negativ poate rămâne vreo urmă; din ceea ce e abject, urât, infam, diabolic”.

Vlad al III-lea Țepeș n-a fost doar un domnitor bătăios și influent (care, în treacăt fie spus, și-a strămutat capitala de la Târgoviște la București), ci și un gânditor și un cărturar rafinat. Referirile la filosofii și scriitorii antici (precum Platon, Homer sau Ovidiu, firește – cel care a scris versuri „în limba getă”) ori din epoci mai apropiate (precum Dante și Marsilio Ficino), până și niște „faceri cu ochiul” (prin anacronisme intenționate, subliniate de traducătoare) la autori ca Lautréamont ori Bram Stoker, dau o dimensiune erudită spiritului lui Dracula, dar și întregului roman, dimensiune nedezmințită de numeroasele pomeniri ale vestitei balade populare Miorița, unde „eroul [...] trece peste orice limită și peste granița trupească ce-i este dată; spațiul lui de referință se dilată aici până ce devine cosmic”. Frumoasă pildă a unei gândiri sincere, profunde, întăritoare, oglindind deopotrivă fragilitatea și ambiguitatea ființei omenești: „... mă mișc indecis între Orient și Occident... De aici mi se trage vitalitatea...”.

În singurătatea captivității sale, protagonistul tinde să amestece visul cu realitatea, trecutul cu prezentul (ba chiar și cu viitorul), istoria colectivă cu cea personală, și să-și clădească o lume cu totul aparte: „... limita nu există: e doar o confirmare a lașității și a neputinței insului în raport cu sine...”. Cum atât de bine spune Dominique Ilea în prefața ei: „Ca scut împotriva decăderii și a nebuniei ce-l pândesc, în singurătatea-i, pe un deținut urât, temut dar și respectat, hai să fim nebuni: scrisul e, aproape de fiece dată, o tentativă de revanșă, uneori și o victorie. Scrisul mai e și un exorcism la toate nivelurile, îngăduindu-ți să evacuezi culpabilități reale odată cu cele fictive, să eschivezi temerile și suferințele [...]”. Dracula cel creat de Marin Mincu devine propriul său romancier, strunindu-și prin scris fantasmele cele mai ascunse.




Jean-Pierre Longre
(nr. 9, septembrie 2018, anul VIII)



Cronica a apărut pe 5 iunie 2018 pe situl Livres Rhône Roumanie – Recension des publications franco-roumaines

Jean-Pierre Longre este conferențiar de literatură franceză și francofonă contemporană la Universitatea „Jean Moulin” (Lyon-3), autorul unor studii despre Raymond Queneau (Raymond Queneau en scènes, Presses Universitaires de Limoges, 2005), Francis Ponge, Jean Tardieu etc., al studiului La nouvelle francophone en Belgique et en Suisse (CEDIC, Centre Jean Prévost, Lyon, 2004), colaborator la diverse reviste. Cercetătorul Jean-Pierre Longre excelează în domeniul literaturii române de expresie franceză și în traducere franceză. Fondator și președinte al Asociației Rhône-Roumanie, de două decenii semnalează și recenzează neobosit majoritatea cărților de autori români traduse în Franța, de autori români scriind în franceză sau de autori francezi scriind despre România. Volumul Une belle voyageuse. Regard sur la littérature française d’origine roumaine (Editura Calliopées, Paris, 2013) – relatând și al său coup de foudre din 1990 pentru ospitaliera și francofila Românie, ca invitat al unei prietene născute în Transilvania – cuprinde, mai ales, texte despre: Panait Istrati, Emil Cioran; avangardă (Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Gherasim Luca); teatru (I. L. Caragiale, Matei Vișniec); poeți de expresie franceză sau traduși (Basarab Nicolescu, Letiția Ilea, Horia Bădescu, Linda Maria Baros, Sanda Stolojan, Magda Cârneci; Lucian Blaga, Teodor Mazilu, Ioan Es. Pop); romancieri de expresie franceză sau traduși (Petru Dumitriu, Dumitru Țepeneag, Thomas Pavel, Virgil Tănase, Oana Orlea; Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Florina Iliș, Radu Țuculescu); autori de cărți despre România (Lucian Boia, Catherine Durandin).