Șamanismul înainte și după Mircea Eliade

Un paradox al culturii române contemporane constă în faptul că, deși o disciplină precum istoria religiilor îi datorează enorm autorului român Mircea Eliade, ea este încă, în țara lui de origine, slab reprezentată din punct de vedere academic-universitar. E drept că la București există, ca institut de cercetare în subordinea Academiei Române, un Institut de Istorie a Religiilor, fondat în 2008 prin implicarea decisivă a lui Andrei Pleșu [1], același care, în 1990, crease în subordinea Ministerului Culturii Institutul de Studii Orientale „Sergiu Al-George”, transferat la începutul anilor 2000 în subordinea Primăriei generale a capitalei, ulterior redus la o secție a Bibliotecii metropolitane (!) – deși ar fi urmat să treacă în jurisdicția Academiei –, iar în cele din urmă trecut… în neființă. În ce privește universitățile din România, istoria religiilor și studiile religioase de tip laic (adică nesubordonate celor teologice), sunt mai degrabă un soi de rarități exotice [2]. Într-o situație mai bună se află disciplinele din zona științelor demo-etno-antropologice (sociologie, etnologie, antropologie), cu tradiții și reprezentanți importanți în spațiul românesc (cum ar fi Andrei Oișteanu, de pildă), asupra cărora nu putem zăbovi aici.
În România – dar și în sistemele universitare și de cercetare din alte țări europene – istoria religiilor este cel mult un fel de rudă săracă a antropologiei. Ea, disciplina de care numele lui Mircea Eliade e indisolubil legat peste tot în lume, are în continuare dificultăți în a-și croi un drum sigur în mediul universitar românesc, cu toate că există un număr suficient de specialiști români în diferite tradiții religioase, care ar putea ocupa catedre de istoria religiilor, dacă acestea… ar exista. De ce ele nu există și nu sunt înființate, ține mai puțin de cererea „pieței” și mai mult de neajunsurile politicii și legislației României postdecembriste. (E suficient să ne amintim de situația incertă în care se află ICR-ul din 2012 încoace). Pe de altă parte, nu putem ignora o anumită tendință „literaturocentrică” a culturii române, care, cumulată cu realitatea celor cincizeci de ani de comunism – în timpul cărora (inclusiv după iluzoria „deschidere” din 1967) doar puține opere ale lui Mircea Eliade au ajuns să fie publicate, depășind diferitele filtre ale cenzurii de regim –, explică de ce în România, bunăoară, spre diferență de restul lumii, scriitorul Eliade este mult mai cunoscut decât istoricul religiilor Eliade.
Dacă am început prin acest preambul, este și pentru că autorul italian la a cărui lucrare ne vom referi în cele ce urmează, Giovanni Casadio – specialist în religiile Greciei antice și în gnosticism, profesor timp de mulți ani la Universitatea din Salerno –, a susținut de câteva decenii, cu însuflețită perseveranță, (re)lansarea istoriei religiilor inclusiv în patria lui Eliade. Eforturile sale au și fost recompensate prin Ordinul Meritul cultural în grad de Comandor (categoria F – „Promovarea culturii”) conferit de Președintele României, Traian Băsescu, în 2006, cu prilejul Conferinței EASR de la București din acel an, „în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia deosebită în domeniul istoriei religiilor și promovarea operei știinţifice și literare a lui Mircea Eliade” [3].
Profesorului italian, începând cu 2001, i-au apărut în spațiul românesc mai multe publicații în diferite limbi, inițial asupra lui Ioan Petru Culianu, apoi mai ales asupra lui Mircea Eliade, sub forma unor contribuții în volume colective sau articole în periodice. Mai mult, el este cunoscut deja cititorilor editurii Cartex, ca autor al unei acute introduceri la volumul din seria de autor Mircea Eliade, La țigănci. Nuvele fantastice, apărut în 2022. Dar Șamanismul înainte și după Mircea Eliade (ediție îngrijită și prefață de Gabriel Badea, traducere de Catrinel Popa, postfață de Alessandro Testa, Editura Cartex 2000, București, 2025), lucrare publicată în Italia în urmă cu unsprezece ani (Lo sciamanesimo. Prima e dopo Mircea Eliade, Il Calamo, Roma, 2014), este prima sa carte tradusă în România. Ea a fost precedată, în 2009, de un alt volum în limba română asupra lui Eliade semnat de un istoric al religiilor italian: anume monografia lui Natale Spineto Mircea Eliade storico delle religioni. Con la corrispondenza inedita Mircea Eliade – Károly Kerényi (Morcelliana, Brescia, 2006)[4].
La fel ca în cazul acestei din urmă lucrări, cartea lui Casadio conține o interesantă secțiune epistolară, nemenționată în titlu, aflată în legătură cu opera eliadiană care constituie pârghia cercetării sale, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, publicată în franceză în 1951 și tradusă în 1954 în italiană [5]. Ea alcătuiește două din cele cinci Apendice ale volumului publicat de editura Cartex. Primul dintre acestea constă într-un schimb epistolar de două scrisori din 1968 dintre Mircea Eliade și antropologul elvețian Michel Pernet, care colaborase la realizarea ediției a doua a Șamanismului. Al doilea document epistolar, mult mai consistent, cuprinde douăzeci și patru de scrisori către Eliade ale lui Julius Evola (din 1930 până în 1962), prezența lor aici fiind justificată de faptul că douăzeci și două din acestea – situate între prima și ultima scrisoare a seriei – acoperă perioada anilor 1951-1955, având legătură strânsă cu apariția monografiei despre șamanism, mai întâi în Franța și apoi în traducerea italiană realizată de însuși Evola (dar sub pseudonim, cf. nota 5). Din același Apendice nr. 3, fiind în legătură tot cu „dosarul” Șamanismului, mai fac parte alte scrisori din anii 1951-52 către Eliade, anume una a lui Geo Widengren (1907-1996), orientalist și istoric al religiilor suedez, două ale renumitului indolog Louis Renou (1896-1966) și una a lui Carl Gustav Jung. Cel de-al doilea Apendice al cărții conține o recenzie din 1952 a lui Evola apărută în cotidianul „Roma” din Napoli, intitulată Supraomul primitiv și „experiența extatică”. În fine, Apendicele nr. 4 reproduce un interviu al lui Gabriel Badea cu autorul, publicat în 2022 în revista de față, iar cel de-al cincilea conține lista publicațiilor lui Giovanni Casadio. Față de ediția italiană, în care, cu excepția textului propriu-zis al lui Casadio și a recenziei lui Evola, documentele epistolare au fost publicate în original, adică în limba franceză, în ediția Cartex toate aceste texte sunt traduse în limba română.
Cât despre structura volumului, acesta se deschide cu o Prefață și o Notă asupra ediției semnate de Gabriel Badea, urmate de cele trei capitole ale ediției italiene originale din 2014 (dedicate respectiv istoriei șamanismului înainte, în timpul și după Mircea Eliade), la care se adaugă un studiu al lui Casadio în care acesta a revenit cu o actualizare asupra chestiunii, concentrându-se mai ales asupra „dosarului” antropologic al șamanismului, publicat într-un volum colectiv în 2017: Șamanul disecat de către șamanologi: antropologi, filologi, arheologi, istorici ai religiilor și alți savanți în ofensivă [6]. În fine, după cele cinci apendice menționate, un alt text care nu făcea parte din ediția italiană din 2014, apărut inițial ca recenzie a ei, sub semnătura lui Alessandro Testa (profesor universitar la Praga) a fost inclus acum ca o utilă și stimulantă postfață: „Ipsi sunt multi […] Et faciunt magnum strepitum”: Istorici ai religiilor, etnologi și șamani în Șamanismul înainte și după Mircea Eliade de Giovanni Casadio. Aceste două noi contribuții, incluse în Șamanismul înainte și după Mircea Eliade, oferă cititorului român ocazia de a-și face o idee mai precisă a contextului – italian și internațional – în care s-a născut cartea. Un context dominat atât de popularitatea crescândă a (neo)șamanismelor de diferite orientări, cât și de întețirea dezbaterii „șamanologice” din ultimele decenii, cu un alai consistent de noi abordări și polemici care se ciocnesc, inevitabil, cu monografia din 1951 a lui Eliade (precedată de studiul Le problème du chamanisme, apărut în 1946, în „Revue de l’histoire des religions”), prima operă monografică în case șamanismul e abordat din perspectiva istoriei religiilor.
În 2004, în prefața sa la noua ediție americană a Șamanismului, indianista și istorica religiilor Wendy Doniger reitera ideea de bază a savantului român: șamanul, departe de a fi un nebun sau un șarlatan („as other scholars had regarded him”), sau de a reprezenta un fenomen exclusiv siberian sau arctic, este un individ înzestrat cu posibilitatea de a intra în transă pentru a călători în lumea zeilor și a animalelor, de unde aduce cu sine o cunoaștere utilă întregului trib [7].
Într-adevăr, Eliade definește șamanismul ca tehnică arhaică a extazului, iar șamanul ca fiind personajul dominant, „marele maestru al extazului”, peste tot acolo unde „experiența extatică este considerată experiența religioasă prin excelență” (Le chamanisme, ed. 1968, p. 22). La rândul său, în cartea sa, analizând istoric, filologic și hermeneutic principalele contribuții la studierea șamanismului, atât înaintea lui Eliade, cât mai ales după cruciala sa operă din 1951, Giovanni Casadio se raliază, substanțial, nucleului interpretării eliadiene (respingând aspectele sale care nu stau în picioare, cum ar fi conexiunea șamanului cu Ființa Supremă celestă), conform căreia fenomenul șamanic implică inițierea șamanului, transa extatică, călătoria în alte dimensiuni ale realității (cer, infern etc.) și interacțiunea cu diferite tipuri de spirite, în vederea unui folos nu numai personal, ci și social. Pe aceeași linie – ca să ne limităm în acest spațiu restrâns la un singur exemplu, menționat de autor la începutul capitolului trei, dedicat receptării critice a Șamanismului lui Eliade) – se află istoricul religiilor suedez Åke Hultkrantz (1920-2006), unul dintre cei mai importanți experți mondiali ai șamanismului, pentru care elementele constitutive ale faptului șamanic sunt: „1) lumea supranaturală, cu trei planuri, locuită de spirite; 2) șamanul ca instanță rituală (medic, ghicitor, agent psihopomp, maestru-vânător și sacerdot sacrificial, reprezentant al unui grup de indivizi umani; 3) prezența spiritelor auxiliare care îl inspiră; 4) experiența extatică a șamanului ce poate îmbrăca forma transei sau a posedării, cel puțin în cazul anumitor popoare din Siberia” [8].
Meritul principal al lui Giovanni Casadio, atât în textul din 2014, cât și în cel din 2017, este acela de a lămuri convergențele, divergențele și nuanțele de detaliu în abordările cercetătorilor care s-au dedicat subiectului șamanismului. Evident, subiectul este complex, iar bibliografia aferentă, judicios discutată de autorul italian, în continuă evoluție [9]. În concluzie, Șamanismul înainte și după Mircea Eliade oferă publicului românesc o lucrare plăcută la lectură, clară în expunere și bogată în informațiile necesare unor aprofundări tematice, atât pe versantul „șamanologiei”, cât și pe cel operei lui Mircea Eliade ca istoric al religiilor și îndeosebi ca autor al faimoasei monografii din 1951, „which remains one of his most interesting, important, and influentional books” [10].

Horia Corneliu Cicortaş
(nr. 10, octombrie 2025, anul XV)

NOTE

[1] La originea Institutului de Istorie a Religiilor se află, în principal, activitatea Asociației Române de Istoria Religiilor (RAHR), creată în 1997, membră din 2001 în EASR (European Association for the Study of Religions) și din 2005 a IAHR (International Association for the History of Religions). Primul director al IIR, din 2008 în 2020, a fost Andrei Pleșu. Directorul actual, fondator al RAHR, este cercetătorul Eugen Ciurtin. Dintre publicațiile RAHR merită menționate periodicele Archævs. Studies in the History of Religions și Stvdia Asiatica.
[2] Printre excepțiile lăudabile, semnalăm în primul rând existența programului de master în „Studii Religioase – Texte și Tradiții” la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, și a recent-creatului master în „Istoria Religiilor – religie și politică”, cu predare în limba engleză, de la Universitatea din Târgu Mureș. Lor li se adaugă programe de studii religioase sau de mediere interculturală și interreligioasă (în limbile română, maghiară sau germană) în cadrul mai multor facultăți teologice din țară.
[3] Conform Decretului prezidențial nr. 1086 din 5 sept. 2006, cu acel prilej și cu aceeași motivare au mai primit decorații alți doi savanți italieni: Gherardo Gnoli (1937-2012), iranist și istoric al religiilor, precum și Giulia Sfameni Gasparro, profesoară de istoria religiilor la Universitatea din Messina, timp de mulți ani președinte a Societății Italiene de Istoria Religiilor (SISR), funcție ocupată în momentul de față de Giovanni Casadio.
[4] N. Spineto, Mircea Eliade istoric al religiilor. Cu o corespondență inedită Mircea Eliade – Károly Kerényi, traducere de Șerban Stati și Magdalena Ionescu, controlul științific al traducerii Radu Bercea și Florin Țurcanu, Curtea Veche, București, 2009. Această lucrare conține o primă parte biografică, urmată de discutarea abordării metodologice (partea a doua, care se dedică mai ales raportului cu Raffaele Pettazzoni și, respectiv, a gânditorilor „tradiționaliști”) și a conceptelor cheie în istoria religiilor așa cum a fost practicată de Eliade (partea a treia). Printre altele, Spineto a publicat corespondența celor doi savanți: M. Eliade - R. Pettazzoni, L’histoire des religions a-t-elle un sens? Correspondance 1926-1959, édition originale par Natale Spineto, préface de Michel Meslin, Cerf, Paris, 1994. Natale Spineto este profesor de istoria religiilor la Universitatea din Torino.
[5] M. Eliade, Le chamanisme et les techiniques archaïques de l’extase, Payot, Paris, 1954 (ediția a doua, „revue et augmenté”, Payot, 1968). Id., Lo sciamanismo e le tecniche arcaiche dell’estasi, trad. Carlo d’Altavilla [=Julius Evola], Bocca, Milano, 1954; republicată în 1974 (cu retipăriri ulterioare) pe baza ediției a doua de editura Mediterranee din Roma, cu specificarea: „traduzione di Julius Evola, riveduta e aggiornata da Franco Pintore”.
[6] G. Casadio, Lo sciamano smembrato dagli sciamanologi: antropologi, filologi, archeologi, storici delle religioni e altri accademici all’attacco, in A. Barbieri (ed.), Eroi dell’estasi. Lo sciamanesimo come artefatto culturale e sinopia letteraria, Fiorini, Verona, 2017, pp. 1-29. De remarcat, în titlul italian, folosirea ironică a adjectivului „dezmembrat”, ce face trimitere la o „performanță” specifică a șamanului: dezmembrarea ritualică și apoi reintegrarea propriului trup.
[7] W. Doniger, Foreword to the 2004 Edition, in M. Eliade, Shamanism. Archaic Techniques of Ecstasy, trad. W.R. Trask, Princeton University Press, Princeton - Oxford, 2004,p. xiv.
[8] Sintetizat în Casadio, Șamanismul înainte și după Mircea Eliade, pp. 95-96. 
[9] Pentru a rămâne în spațiul cultural suedez, lingvistul și istoricul religiilor Håkan Rydving, profesor la universitatea din orașul norvegian Bergen, a publicat în 2011 un articol (nemenționat de Casadio, care citează însă, în textul din 2017, două volume ale lui Ryding asupra tradițiilor religioase ale populațiilor Sami), în care pune în discuție termenii înșiși de „șaman” și „șamanism”, ca să nu mai vorbim de elementul „extatic” al lui Eliade („un concept très problematique”). În ce privește spațiul italian, pe lângă lucrările citate de G. Casadio, care merg până la 2015 inclusiv, semnalăm aici volumul lui Sergio Botta (specialist în religii americane și profesor la Universitatea Sapienza din Roma),  Dagli sciamani allo sciamanesimo, Carocci, Roma, 2018.
[10] W. Doniger, op. cit., p. XIII.