Moarte, înviere, nemurire. „Corpul de curcubeu” și împrejurimi

În diferite proze fantastice ale lui Mircea Eliade, eroul protagonist este un personaj care, într-un anumit moment al vieții sale, dispare. Această dispariție, care are loc din motive care se clarifică (cel puțin în parte) în decursul lecturii și mai ales al relecturii textului, este echivalentă – din punct de vedere uman-relațional, dar și spiritual-metafizic – unei „morți”.
E ceea ce se întâmplă, de pildă, în nuvela Secretul doctorului Honigberger, în care dispariția doctorului Zerlendi oglindește biografia „ocultă” a unui alt doctor din trecut, Johann Martin Honigberger. În jurul existenței istorice a acestuia din urmă se deapănă, în nuvelă, o biografie romanțată, scrisă de personajul literar Zerlendi și rescrisă – adică rezumată – de personajul-narator; astfel, aflăm că doctorul Zerlendi, nemaifiind interesat să ducă la bun sfârșit lucrarea biografică, se consacră mai degrabă unor practici yoga secrete, hotărând în cele din urmă să pornească spre „Tărâmul nevăzut” (Shambhala) evocat în tradițiile indo-tibetane, făcându-se nevăzut față de semenii săi. Dispariția sa, văzută într-un prim moment ca o probabilă moarte a unui individ pur și simplu „volatilizat”, al cărui corp nu a fost găsit, și care nu lăsase nici un mesaj celor din „posteritate” (cu excepția mesajului secret, adresat celui care ar fi fost, la rându-i, în măsură să-i înțeleagă opus-ul și să cunoască limbile pe care el le studiase), nu se reduce, totuși, la o banală absență. De fapt, dispărutul Zerlendi rămâne viu și spiritualmente activ, interacționând – dintr-o altă dimensiune spațio-temporală – cu persoanele „în carne și oase” care trăiesc în continuare în (fosta?) locuință, ba mai mult, este un agent decisiv în transformarea existențelor acestora.
La o evoluție similară asistăm în cazul dispariției, în romanul Nouăsprezece trandafiri, a scriitorului amnezic Adrian Dumitru Pandele (A.D.P.), ca și în cel – fie și pe un alt nivel – al tinerei boieroaice ucise în timpul răscoalelor țărănești din 1907, în romanul Domnișoara Christina: lipsită de o moarte naturală, strigoaica Christina revine în mod regulat să-i deranjeze, tulbure, chinuiască pe trăitorii „normali”.
Cu alte cuvinte, în aceste narațiuni eliadiene, protagonistul pierit – oficial mort sau nu – revine, interferând cu viețile „supraviețuitorilor”, pentru a-i pune la încercare, pentru a-i îndruma sau chiar pentru a-i „mântui”.
Ei bine, nu e oare ceea ce fac și sfinții și sfintele, maeștrii și maestrele, din Orient sau din Occident, față de discipolii, învățăceii sau urmașii lor devotați?

De această chestiune, pornind de la cazul particular al dispariției trupului unui maestru tibetan, decedat în 1998, s-a ocupat cercetătorul american Francis V. Tiso, în volumul său Rainbow Body and the Resurrection. Spiritual Attainment, the Dissolution of the Material Body, and the Case of Khenpo A Chö, (North Atlantic Books, Berkeley, 2016, pp. 408), a cărei ediție în limba franceză a fost de curând tipărită. Este cel de-al doilea volum al lui Tiso asupra buddhismului tibetan, după monografia Liberation in One Lifetime: Biographies and Teachings of Milarepa (2010; 20142).
Ediția publicată acum la Bruxelles nu e o simplă traducere in toto a celei originale americane. În vederea realizării versiunii franceze, autorul a revenit asupra textului, elaborându-l; pe de o parte, l-a condensat – numărul de pagini, în noua ediție franco-belgiană, fiind cu circa o sută treizeci mai puțin față de cel al ediției în limba engleză – iar pe de alta, a scos în evidență două capitole, respectiv cel de-al patrulea (Le soutra de Jésus: L’Église d’Orient en Chine) și cel de-al șaselea (La vie de Garab Dorjé: Un point de bascule dans l’histoire du dzogchen), care, în prima ediție a cărții, erau secțiuni în interiorul unor capitole mai ample. În rest, cele cinci capitole ale ediției americane (plus introducerea autorului și aparatele critice: note, bibliografie și indici de locuri și de nume) se regăsesc, cu aceleași titluri, în ediția europeană, care mai cuprinde prefața lui Philippe Cornu, profesor de istoria religiilor și buddhism la Universitatea catolică din Louvain, în Belgia.
Cartea are ca punct de plecare – și de revenire frecventă –  experiența „corpului de curcubeu”, în sine intrigantă și puțin cunoscută publicului general, așa cum observă profesorul Cornu în prefața sa. Această circulație restrânsă se datorează, pe de o parte, caracteristicilor buddhismului dzogchen, ale cărui rădăcini se află, atât în unele școli Bönpo, adică în interiorul religiei autohtone, pre-buddhiste (adică „păgâne”) – ce a supraviețuit până azi campaniilor de „evanghelizare” buddhistă în spațiul cultural tibetan, incluzând Tibetul istoric propriu-zis și regiuni din interiorul și din afara teritoriului actualei Republici Populare Chineze –, cât și în învățăturile școlii Nyingma, o comunitate mai degrabă de nișă. Aceasta din urmă, așa cum indică numele ei („școala bătrânilor”), este depozitara „străvechilor învățături” legate de prima difuziune a buddhismului în Tibet (secolul al VIII-lea), de transpunerea scriiturilor buddhiste din sanscrită în tibetană și de practicile ezoterice asociate tradiției „textelor-comoară” (terma), îngropate pentru a fi ulterior, în epoci și circumstanțe potrivite, descoperite și folosite. Pe de altă parte, pe cât de adevărat este că în mai multe limbi occidentale exista deja o anumită literatură asupra subiectului ales de Tiso, e la fel de adevărat că autorul american – care, printre altele, o discută punctual de-a lungul lucrării și o precizează în utila bibliografie finală – îl tratează, așa cum vom vedea mai departe, în mod diferit și original [1].
Încurajat de părintele său spiritual, călugărul benedictin David Steindl-Rast, figură emblematică a dialogului, dintr-o perspectivă holistică, între religii, ca și între spiritualitatea și științele de azi, Francis Tiso călătorește, în vara anului 2000, în Tibetul oriental, pentru a face cercetări asupra lui khenpo A chö [2], al cărui trup se „volatilizase” în chip miraculos, la o săptămână în urma morții, în august 1998. Expediția se desfășoară, preponderent, sub forma unei cercetări de teren de tip antropologic, cu interviuri, note de jurnal și dialoguri participate, favorizate de prezența unui tibetolog-interpret, Douglas Duckworth. Părți din această cercetare de teren sunt reproduse întocmai în cartea pe care o discutăm, și care poate fi citită inclusiv ca un document care depune mărturie asupra „smereniei” antropologice a autorului, care a efectuat și alte cercetări similare, înainte și după acel an, în spațiul indo-tibeto-himalayan (India, Nepal, China). Desigur, în contextul specific buddhisto-himalayan, cercetarea lui Tiso este cea a unui „extern”, cum sesizează prof. Cornu în prefața sa, acolo unde, întrebându-se „Pourquoi une telle enquête?”, el observă că experiența „corpului de curcubeu” luată în considerare, pe cât de rară și extraordinară (vizând nu numai cazuri de corpuri care s-au destrămat, postum, în lumină, ci și cele de corpuri mult micșorate, stafidite), este un fenomen care a fost observat și de terți, adică de externi, fiind însoțit de manifestări – lumină, arome, sunete – percepute de diferiți martori. În plus, continuă profesorul belgian, atingând astfel un nod crucial tratat de Tiso în cartea sa, „le christianisme lui-même s’est édifié à la suite d’un événement extraordinaire, celui de la résurrection du Christ qui ne laissa pas non plus de corps physique à sa mort”. Pe această similitudine, despre care se grăbește să scrie că „n’a pas échappé à la perspicacité du frère David et de Francis Tiso”, este construită, de fapt, schelăria comparativă și trans-disciplinară a lucrării. Fără îndoială, alăturarea doctrinei creștine a învierii trupurilor și cea dzogchen a „corpului de curcubeu” ca semn particular de elecțiune spirituală, constituie un subiect evident și longeviv de interes filosofic. În legătură cu asta, autorul pomenește, în paginile inițiale ale volumului, simpatica butada italiană „Che fine ha fatto?” (cu sensul de: „Pe unde o fi ajuns?”, cu sens ironic), de fapt un fir roșu al cercetării asupra lui khenpo A chö.  
Volumul nu e o simplă biografie a unui yoghin din secolul trecut (îi este dedicat primul capitol, „Viața și moartea lui khenpo A chö. Cercetare asupra unui fenomen paranormal post-mortem în Tibet”), dar nici reevocarea unei expediții antropologice, eventual integrată de o reflecție metafizică asupra „obștescului sfârșit” și al destinației finale rezervate individului care moare (sau dispare), conform uneia sau alteia dintre religii. Tiso merge mai departe. O face în adâncime, pe verticală, intrând în mădularele tradiției dzogchen, „obligând” cititorul profan să se inițieze în doctrinele și mai ales în practicile meditative ale școlii (capitolul al doilea, asupra evoluțiilor recente în dzogchen, și al cincilea, asupra vechiului dzogchen), dar și pe orizontală, căci acele insight-uri sunt însoțite, în interiorul capitolelor menționate, și mai mult încă în celelalte, cu abordare mai marcat interdisciplinară, de acurate și sugestive incursiuni în istoria religioasă a Asiei, în general, și a Asiei centrale, în particular, inclusiv la lumina celor mai recente și fiabile informații istorice, arheologice, filologice. Confruntarea cu creștinismul (mai ales cel răsăritean), cu gnosticismul, cu maniheismul și chiar cu tradiția musulmană, în capitolele al treilea, al patrulea și al șaselea (dedicate răspândirii și impactului creștinismului în diferite contexte orientale, din Egipt până în China) ale cărții, aduce cu sine o mai bună cunoaștere asupra confluențelor, influențelor reciproce și evoluțiilor acestor doctrine și practici religioase în acea enormă placă turnantă numită Asia centrală, „periferică” în raport cu marile Imperii din Răsărit (India, China, Tibet) sau din Apus, dar centrală într-o perspectivă mai amplă, să-i spunem euro-afro-asiatică.
Din acest punct de vedere, volumul pe care ni-l propune părintele Francis Tiso reprezintă un foarte bun instrument istorico-religios de apropiere și de aprofundare, ca și o cheie de lectură foarte originală, a unor fenomene complexe, îndepărtate în timp și spațiu, dar interconectate, și care, tocmai datorită acestor însușiri ale lor, își păstrează atractivitatea atât pentru cercetările „interne” cât și pentru cele „externe” (sau mixte).
Din aceste și din alte motive – asupra cărora nu ne putem opri în acest spațiu restrâns – este de sperat ca volumul să fie tradus și în alte limbi.

Horia Corneliu Cicortaş
(nr. 7-8, iulie/august 2024, anul XIV)

NOTE

[1] Pentru a ne limita la un singur exemplu, există un volum al maestrului dzogchen Chögyal Namkhai Norbu – de la care autorul amintește, printre altele, de a fi primit învățături specifice privind realizarea „stării naturale de contemplare” – asupra subiectului. Este vorba de Rainbow Body. The Lide and Realization of a Tibetan Yogin, Togden Ugyen Tendzin (tradus și editat de A. Clemente), publicat în 2012de aceeași editură North Atlantic Books, la care avea să apară și prima ediție a cărții pe care o discutăm: este relatarea vieții unchiului lui Norbu, cu detalii referitoare la mediul său familial, etc., dar lipsit de informații tehnice și foarte îndepărtat ca metodă de abordarea istorico-filologică și comparativă, a lui Francis Tiso.
[2] Titlul de khenpo este oarecum echivalent, în școlile Nyingma, Sakya și Kagyu, celui de geshe în ordinul Gelugpa, și necesită o perioadă prelungită (de la nouă la șaisprezece ani) de studii intense ale teoriei și ale practicii unei anumite școli.