Semnalări editoriale: „Isus între tâlhari” de Grigore Arbore

Cartea Isus între tâlhari regrupează în două secțiuni o serie de studii dedicate unora dintre aspectele artei și culturii europene pentru care am manifestat interes în ultimele trei decenii. Unul dintre teritoriile artistice pe care le-am frecventat cu precădere până în anii ’80 ai secolului trecut a fost acela al artei Renașterii italiene. Prin multitudinea spectaculoasă a realizărilor sale ea a a exercitat asupra mea o firească atracție magnetică, cu atât mai mult cu cât în multe din operele sale am reîntâlnit impulsurile creatoare, împinse peste veacuri, ale antichității, impulsuri cărora le erau dedicate lecțiile extraordinarilor maeștri care mi-au orientat formația în anii de studiu din cadrul facultăților de istorie de la universitățile de la Cluj și Bucuresti. Mă limitez să citez aici numele lui Hadrian Daicovicu, Kurt Horedt, Francisc Pall, Virgil Vătășianu, al docților eleganți Virgil Condurachi și Dionisie Pippidi. Exigențele acestora și mai apoi acelea derivate din intensa colaborare avută timp de câțiva ani cu profesorul Dinu C. Giurescu, titularul catedrei de Istoria culturii și civilizației europene de pe lângă Secția de istoria și teoria artei a ex-Institului de arte plastice „Nicolae Grigorescu”, mi-au întărit convingerea că meseria de critic al artei sau de istoric al artei, în care mă exersam de timpuriu, cu nonșalanța juvenilă a ignorantului titrat, în paginile revistelor literare și nu numai, nu se poate practica, în mod serios, fără o abordare filologică, contextualizantă, a fenomenelor examinate.  În cei câțiva ani de activitate didactică și cercetare desfășurate pe lângă Scuola Normale Superiore di Pisa, unde am ajuns după mari osteneli și lungi hărțuieli, fiind “preluat” ulterior de Accademia Nazionale dei Lincei, am putut aprofunda  unele problematici “de interfață”, aflate la hotarul dintre istoria criticii, teoria artei și arhitecturii și istoria social-politică. Probabil în acei ani, în timpul lungilor discuții avute cu profesoara Paola Barocchi – căreia istoria criticii de artă îi datorează opere fundamentale – și cu neuitatul Eugenio Garin, am ajuns la concluzia că soliditatea argumentării textelor trebuie să prevaleze în orice condiții, în pofida oricărei tentații de improvizare. Pentru înțelegerea sensului operei de artă este indispensabilă relevarea raportului ei real cu o umanitate de care nu poate fi desprinsă fără a se risca, pentru a folosi o expresie acreditată în 1948 de Hans Sedlmayr, „pierderea centrului” („Verlust der Mitte”).
În anii la care mă refer mai sus m-am familiarizat cu unele din problematicile artistice din vremurile Renașterii și cu altele privind curentele înnoitoare din arta europeană de la începutul secolului al XX-lea. Studiul acestor problematici nu le-am abandonat pe parcurs dar după 1980 interesele mele s-au orientat prioritar către fenomene artistice înscrise în arcul temporal când în arta europeană a dominat stilistica înnoitoare a barocului și a revenit în actualitate clasicismul. Două sunt personalitățile culturale care au contribuit la această schimbare de direcție a intereselor mele culturale. Prima este Giulio Carlo Argan, personaj carismatic al istoriei și teoriei artei. În vara anului 1980, în împrejurări destul de complicate pentru cine scrie, a făcut tot posibilul pentru a mă aduce la Roma pentru o mai lungă perioadă, în scopul participării la un program de cercetare dedicat influenței barocului roman asupra artei europene. În acea ocazie s-au pus bazele viitoarei mele cărți despre Bernini și stilistica barocului (1984) și s-au configurat viitoare obiective de studiu. Unele elaborări s-au agregat în Arta monarhiilor absolute (1996), lucrare a cărei redactare a durat mai mulți ani și a cărei apariție a fost stimulată cu prietenie binevoitoare de către Claudio Magris. Altele au apărut, în limba italiană, în diferite publicații sau au fost incluse în materialele unor congrese ce au, de regulă, timpi biblici pentru publicarea comunicărilor. Indicații privind eventualele faze de redactare și locul și data apariției studiilor din acest volum se regăsesc de altfel  în Addenda. Eugenio Battisti a fost cealaltă personalitate care a contribuit la reorientarea mea către studiul problematicilor artistice și culturale din Europa Centrală și de Răsărit ale secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea.  În 1987, an care pentru mine nu a însemnat doar schimbarea reședinței, mi-a atras atenția că cineva „venit din afară”, indiferent de gradul de familiaritate  cu problematicile artei italiene și în special cu acelea ale Renașterii, riscă să ramână marginalizat în lumea științifică din  peninsulă deoarece – expresis verbis – „intră pe un teren de vânătoare plin cu ochitori experimentați”. Fiind convins de exactitatea conținutului mesajului său, mi-am îndreptat cu precădere atenția spre subiecte care pentru cadrele didactice și cercetătorii italo-centrici prezentau un interes limitat.          

Prima secţiune: Certitudinea metodei şi simbolul
                 
Teme privind lectura iconografică și semnificația culturală a unora dintre operele fundamentale ale picturii Renașterii italiene sunt abordate în textele din prima secțiune a acestei cărți unde pare în afara contextului studiul intitulat Repere sinaite în cristalizarea tipurilor iconografice.   Explorând în urmă cu un deceniu unele din muzeele, colecțiile, lăcașele de cult și instituțiile deținătoare de opere de artă religioasă din epoca primelor contacte ale longobarzilor cu Imperiul Roman de Răsărit am avut posibilitatea de a examina în amănunt  patru icoane antice aduse în Rusia, spre mijlocul secolului al XIX-lea,  de la mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai (ulterior intrate în patrimoniul Muzeului de Artă Occidentală Bogdan și Varvara Khanenko din Kiev), de arhimandritul Porfirij Uspenskij. Trei dintre ele am reușit să le punem la dispoziția vizitatorilor și cercetătorilor în expoziția Il futuro dei Longobardi (Brescia, Monastero di Santa Giulia, 18 iunie – 19 noiembrie 2000), coordonată de Carlo Bertelli, eminent istoric al artei medievale. Pentru Bertelli, ca și pentru mine, problemele de interpretare a efectelor pe termen lung a iconografiei ce stătea la baza operelor aduse de Porfirij Uspenskij în Rusia  în patrimoniul Muzeului de Artă mergeau cu mult  dincolo de interesul nostru imediat, legat de contextualizarea culturală a „romanizării creștine” a longobarzilor:  priveau însăși geneza și evoluția unor tipuri iconografice cultivate și acum, în special în spațiul ortodoxiei, și care și-au pus amprenta și asupra unor opere de referință din istoria artei occidentale. Nu pot să nu fac în aceste rânduri o comparație între sculptura în bronz, din 1455, al lui Donatello, aflată în catedrală din Siena, reprezentându-l pe Sfântul Ioan Botezătorul, și imaginea Sfântului Ioan Botezătorul din una din icoanele aflate la Kiev. Nu sunt identificate cu claritate sursele directe ce au inspirat extraordinara operă a maestrului florentin. Oricum,  dialogul  între Antichitate – întruchipată de formulările artistice ale creștinismului primitiv – și Renaștere este perfect ilustrat de asemănările stilistice între icoana de la Kiev și opera lui Donatello.
Singurul text din carte apărut cândva (1978) în limba română, într-o formă apropiată de aceea publicată acum este cel intitulat Giovanni Bellini sau despre umanizarea sacrului. Nu am insistat asupra raporturilor picturii lui Giovanni Bellini – și în general a picturii venețiene – cu pictura lui Antonello da Messina; la ele însă am făcut referirile de rigoare  și in studiul central al cărții de față, Isus între tâlhari.  În el  „Răstignirea” de la Muzeul Brukenthal este considerată nodul central al raporturilor stilistice între pictura maeștrilor activi în Italia de Sud și Italia Centrală și experiențele maeștrilor „nordici”, filtrate, în drumul lor spre orașele din Italia de sud, în deceniile centrale ale secolului al XV-lea, atât de artiștii activi în mediile urbane de pe coastele regatului aragonez – aflat în acea vreme în momentul maximei expansiuni – cât și de cei activi în mediile urbane din sudul regatului francez.  

Secţiunea a doua: Umbre din secolul Luminilor

La prima vedere nu face corp comun cu restul textelor din secțiunea a doua a cărții studiul intitulat Ținuturile din jurul Mării Negre și cartografia folosită de navigatorii venețieni până la începutul secolului al XVIII-lea. Aparent cartografia nu are prea multe legături cu arta. Personal însă consider, împreună cu alți autori, că elaborările cartografice plăsmuiesc în imaginarul indivizilor o concepție despre spațiu, ele „naturalizând” – precum scria J. B. Harley – valori culturale derivate din observații fizice. În obiectul-hartă coabitează adeseori două modalități de comunicare a spațiului: una geometrică și alta artistică. A doua îndeamnă la o percepție imediată a locurilor, în aspectul lor precis localizabil, pe baza unei reprezentări sintetice, transformabilă într-un posibil topos al imaginarului individual; prima stimulează supozițiile și îndeamnă a le confrunta cu o realitate vizuală de verificat direct, prin călătorie. Considerațiile prezentate aici într-o formă ultra-simplificată, justifică, după opinia mea, prezența într-o carte de studii de istoria artei și colecționismului a unei text încadrabil în rândul contribuțiilor la istoria cartografiei.
Am încercat, pe cât mi-a fost posibil, ca în unele din textele din volum să sugerez indirect  modernitatea și actualitatea artei creatorului a cărui operă a fost examinată. În unele cazuri nereușita acestei operații se datorează obiectivelor limitate ale investigației. În studiul privind reprezentarea arhitecturilor în operele lui Piero della Francesca, spre exemplu, nu am putut, dat fiind constrângerile impuse de temă, să mă refer în mod explicit la impactul acestora asupra operelor altor artiști.  Mă limitez să spun că puritatea volumetrică și claritatea perspectivală a multor opere de seamă în arhitectură și pictură au avut un punct de referință, din vremurile Renașterii și până în zilele noastre, în arhitecturile pictate de Piero. Scenografia perspectivală realizată de Vincenzo Scamozzi pentru scena Teatrului Olimpic de la Vicenza pare o preluare a faimoasei reprezentări  din tabloul convențional denumit Oraș ideal (Urbino, Galleria Nazionale delle Marche), atribuit de mulți cercetători lui Piero sau școlii sale, de alții lui Leon Battista Alberti sau lui Lucian Laurana, acesta din urmă ispirat oricum de operele aceluiași Piero. Scenografia urbană a unora dintre tablourile „metafizice ale lui Giorgio De Chirico își are și ea originile în arta lui Piero. Studiul Johann Bernhard Fischer von Erlach și eternizarea gloriei imperiale ar fi putut și el să deschidă o fereastră asupra “viitorului” operei arhitectului austriac. Obiectivele mele erau însă mai limitate. Sugestii provenite din primul și al doilea proiect al lui Fischer pentru Schloss Schönbrunn se regăsesc, pentru a face un singur exemplu, în monumentalul proiect al lui Otto Wagner, rămas în stadiul de schiță, pentru citadela „Artibus”. Ideile lui Otto Wagner depre reprezentativitatea monumentală, reflectată și înscrisă în imaginea orașului, idei conectate la activitatea de proiectare desfășurată cu două secole înaintea sa de Johann Bernhard Fischer von Erlach, au avut, la rândul lor, efecte, asupra arhitecturii europene: este suficient a ne gândi la unele arhitecturi exponențiale construite în perioada interbelică în Uniunea Sovietică. Prelungirea unui studiu dincolo de aparentele sale hotare firești rezervă mereu surprize….

În general în textele reunite în această carte am încercat să evit capcanele șuetei culturale, atât de dragă multor critici de artă, de pe diverse meridiane. La un tip de șuetă m-am referit totuși: aceea descrisă de Watteau în tablourile sale. Vremea bârfei cotidiene, a evaziunii și epatării aristocratic-burgheze din tablourile sale nu este încă apusă. Anumite categorii social-culturale din România de astăzi o traversează cu plăcere și în multiple cazuri cu veselie sadică, în vreme ce economia țării se prăbușește și relațiile umane se degradează. Încă nedezmeticită din amețelile post revoluționare, societatea noastră și-a construit la iuțeală un Ancien Régime al ei, în numele noului firește, în timp ce oligarhiile politice și bodygarzii intelectuali ai noilor Regi Soare se complac în interminabile dezbateri despre sexul îngerilor în ipotetice Cythere euro-dâmbovițene. Cu voia Dumneavoastră îi voi transmite maestrului Watteau, când voi avea ocazia să-l întâlnesc în Câmpiile Elizee, grațiosul salut al lectorilor acestei cărți: nu mulți, dar cu siguranță interesați de unele păreri, sper fundamentate, despre opere de artă mai puțin efemere decât viața unei singure persoane.


Grigore Arbore
(nr. 3, martie 2013, anul III)