La 110 ani de la naşterea lui Mircea Eliade, romanul „Huliganii” tradus în Italia

Cu prilejul aniversării a 110 ani de la naşterea lui Mircea Eliade, la ediţia din mai 2017 a Târgului Internaţional de Carte de la Torino, va fi lansată traducerea în limba italiană a volumului Huliganii, cu titlul Gli Huligani (Jaca Book, Milano, 2016, 448 pag.), o carte ce aduce în fața publicului italian o imagine mai puțin cunoscută a lui Eliade. Prefața volumului este semnată de Roberto Scagno, profesor, exeget și editor a două dintre cele mai substanțiale volume de studii dedicate operei lui Mircea Eliade: Mircea Eliade e l'Italia (1986, împreună cu Marin Mincu) și Confronto con Mircea Eliade: archetipi mitici e identità storica (1998, împreună cu Paola Pisi și Luciano Arcella).
Se cuvine menționat și efortul traducătoarei Cristina Fantechi, care a reușit să redea cu brio nu doar o versiune excelentă în limba italiană, ci și să transpună în idiomul curent un text de acum optzeci de ani, atunci când existau alte uzanțe lingvistice, în care, pentru a da două exemple, cuvinte aparent eterne precum iubire și moarte aveau alte sensuri decât cele din eonul nostru postmodern.

Subiectul modern și fuga lui de in-autentic

Romanul face parte din ciclul realist al scrierilor lui Eliade, fiind al doilea volum dintr-o proiectată trilogie, ce începe cu Întoarcerea din rai (1934) și urma să se încheie cu Ștefania, fără însă ca acest ultim volum să fie definitivat [1]. Ne aflăm în fața unui roman despre tinerețe ca vârstă spirituală (actualizarea unei potențe metafizice a tinereții), deturnată de la bazele ei pur biologice, acolo unde este supusă comandamentelor speciei. Idealurile personajelor sunt argumentate fără ezitări, fără dileme, fără paradoxuri, fără ironie; saltul acesta peste interogația dialectică aparține însă unor conștiințe lucide, ce depășesc cu mult nivelul revoltei oedipiene, aflată în vogă în perioada publicării romanului. Bântuiți de obsesia ratării, a sufocării în conformism și confort, protagoniștii romanului aleg căi lăturalnice, nu au nici un fel de ezitare în a îmbrățișa partea de umbră existentă în personalitatea fiecăruia (cea refulată, negată, contestată). De ce procedează așa, care sunt temeiurile acțiunilor lor? Dialogurile din carte sunt adesea fascinante, încă actuale acum la mai mult de optzeci de ani de la publicarea primei ediții a romanului. Una dintre multele variante de răspuns ar fi: întrucât sunt oameni aflați în realizarea unui proiect existențial, fundamentat doar pe ceea ce este original și autentic în personalitatea umană, fără a mai ține cont de barierele morale, cele care nivelează conștiința individuală, pretinzând (în mod fals) că ar ocroti-o și i-ar oferi mijloacele favorabile dezvoltării armonioase. Armonie în raport cu ce? Personajele se confruntă cu dimensiunea in-autenticului răspândită în toate planurile vieții: injustiție socială (tineri talentați osândiți în posturi de slugi, aneantizați în viața de provincie); veșnica inadecvare dintre limbaj și realitate; cultul aparenței și al falsității în raporturile dintre oameni; fragilitatea legăturilor dintre senzație și expresie, dintre sentiment și comunicare. Este adevărat că barierele morale asigură coeziunea corpului social, evitând căderea în anomie, însă optica huliganilor se concentrează pe zona de frontieră dintre moral și imoral, acolo unde se naște, de fapt, subiectivitatea modernă. În studiile sale, Sorin Alexandrescu a demonstrat că în cadrul modernismului literar se constituie o aripă ce își asumă rolul de conștiință etică a modernității, atacând normativitatea liberal-estetică, autori ca Mircea Eliade și Emil Cioran fiind profund interesați de problemele societății, de mișcările subtile din arierplanul istoric, căutând în mod febril soluții novatoare pentru criza modernistă a spiritului: „Eliade vrea o «revoluție creștină» și Cioran o «schimbare la față» a României, ambele derivate din primatul spiritului asupra politicului și economicului”[2].  Ceea ce este moral din punct de vedere politic și economic, în același timp poate fi un păcat în sens spiritual. Oare aici să se situeze originea suspiciunii huliganilor față de cadrele predeterminate ale existenței, în această dominație, ostilă pentru unii, blândă pentru alții, a politicului și economicului față de toate planurile vieții? Câteva decenii mai târziu, Eliade reamintea argumentul principal al cărții: „Consideram că acești tineri erau huligani (rusă-răzvrătiți, n.tr.) în adevăratul sens al cuvântului, tineri care pregătesc o revoluție spirituală, culturală și, dacă nu «politică», cel puțin reală, concretă”[3].
Eroii romanului încearcă să surprindă manifestările inautenticului în cele mai diferite ipostaze: de la golurile din comunicare (când sufletele nu se mai ating), la estetizarea și idealizarea raporturilor dintre sexe (sub forma amorului de tip romantic). Oare Eliade ne propune înlocuirea moralei creștine (identificarea răului cu viciul, cu păcatul, cu neasemănarea omului cu divinul sau Christos), cu o alta (să spunem modernă), în care răul este inautenticul, cel ce răpește fiecărui om fărâma sa de originalitate, transformându-l în simplu figurant pe o scenă lipsită de orice importanță, de orice legătură cu fundamentele ființei? Într-unul din pasajele cheie ale cărții, unul dintre personaje (Petru Anicet, poate un alter-ego al autorului), ne transmite motivația ce a stat probabil la baza acestei cărți: „necesitatea de a reprezenta drama umană a ereticilor fără nici o alegorie, nici o apologie”[4]. Pentru Anicet, doar muzica și acest tip uman obsedat de libertate au un caracter real, sunt singurele certitudini ale dimensiunii autenticului, cea către care aspiră. Rezultatul proiectului va fi însă unul dezastruos, deși revelațiile avute de-a lungul evoluției sale sunt impresionante (cum ar fi cea că femeile sunt total și organic deosebite, o pagină de mare profunzime, expresia unei adevărate conștiințe moderne eliberată de chingile erosului îmbibat de egoism și superficialitate). Meritul incontestabil al cărții rămâne acela de a reliefa manifestările inautenticului în oglinzile deformante ale realității, anticipând astfel apariția literaturii existențialiste. 

Două sisteme etice ale huliganilor

În Prefața volumului, Roberto Scagno nuanțează percepția criticii literare românești, ce a remarcat gidismul celor două romane (Întoarcerea din rai și Huliganii); însă în timp ce critica scriitorului francez este îndreptată împotriva educației de tip puritan, în cazul literaturii eliadiene ni se prezintă un cadru al burgheziei bucureștene aflată „sub steagul acelei «ușurătăți a ființei», din cauza apatiei și al abuliei morale căzând în amoralitate”[5]. Într-adevăr, afirmația potrivit căreia Anicet și Pleșa ar fi imoraliști în sensul celui reprezentat în Falsificatorii de bani, romanul lui Andrè Gide, constituie o interpretare superficială. Cei doi protagoniști imaginați de Eliade nu sunt cinici și vânători de suflete, așa cum sunt Robert de Passavant sau Strovilhou. Deși amândoi sunt reprezentanți ai tipului uman huliganic, Petru Anicet și Alexandru Pleșa se despart într-o privință fundamentală: primul propune o etică de tip individualist, în care centrul de greutate să fie situat în energia și gândirea individuală, construită pe baza raporturilor directe cu ceilalți, însă ignorând raporturile abstracte, mediate de diferite instituții, cum ar fi cele politice, economice sau comunicaționale: „Eu sunt un om viu, nu pot gândi decât pe realitatea din jurul meu. Milioanele tale [de oameni] aparțin geografiei, istoriei sau sociologiei – nu aparțin realității... De aceea n-am nici o încredere în politică, nici măcar în politica voastră. Nu mă interesează decât morala, reglementarea relațiilor dintre oamenii vii, dintre oamenii care au între ei relații concrete, experimentale”[6]. În schimb, Alexandru Pleșa susține o etică de tip colectivist, în care individul poate ajunge la afirmarea deplină a potențialităților sale doar în cadrul unui destin colectiv, descris într-o pagină premonitorie[7], care anticipează hecatomba celui de-al doilea război mondial, cea care a trimis în neant milioane de vieți tinere. Ipoteza lui Pleșa, aproape absurdă pentru etica postmodernă, privește moartea colectivă ca una inconștientă în raport cu cea individuală, fiind ontologic diferită față de moartea burgheză, moartea prin boală sau bătrânețe. Din punct de vedere istoric, secolul al XX-lea a fost secolul maselor, așa încât putem spune că balanța istoriei a înclinat către varianta propusă de acest personaj. El nu afirmă că ar fi una dezirabilă, însă este calitativ diferită față de moartea burgheză, în care voința individuală sau colectivă nu joacă nici un rol.

Huliganul ca un câmp de luptă între Sine și Supraeu

Profeția sumbră a lui Pleșa poate fi așezată într-un context istorico-politic, ținând cont că anunță apariția totalitarismului și masificării omului. Este adevărat că romanul a fost publicat în 1935, într-o perioadă de criză a democrațiilor europene amenințate dinspre cele două extreme politice, fascistă și comunistă. Moshe Idel a remarcat totuși că nici o poziție politică nu este implicată aici, de dreapta sau de stânga[8], așa încât Pleșa nici măcar nu invocă alibiuri politice pentru a-și disimula o posibilă dorință de dominare a celorlalți. S-a invocat amoralitatea personajelor principale, cum ar fi Petru Anicet și Alexandru Pleșa, trecându-se cu vederea că cei doi nu comit acte gratuite [9] lăsându-se dominați de o instinctualitate primară, de o violență pre-reflexivă, înscrisă în tiparele speciei. În schimb, amoralitatea lor este o transformare în act a unor îndelungi meditații interioare; o tehnică de investigare a Sinelui, sufocat de caracterul uniformizant și aseptizant al conformismului social. Da, Sinele[10] individual poate fi vampirizat de Supraeul colectiv, aceasta este una dintre tezele romanului, iar aici văd un dezacord major cu unul dintre principiile majore ale fascismului (suprimarea conștiinței individuale, supunerea individului, cu trup, suflet și voință, în fața unui ideal colectiv, abstract, supra-individual). Ipoteza lor este că Sinele, acea fărâmă de individualitate ce rezistă cu obstinație modelelor psihologice (rolurilor) impuse de societate, trebuie sporită prin acte gratuite, care să violenteze principiile de structurare a societății (norme etice, tabuuri sexuale, principii morale etc). Privitor la raporturile dintre Sine și Self, iată cum sunt definite de către George Herbert Mead: „Când cineva stă jos pentru a se gândi la ceva anume [...] se vede pe sine din punctul de vedere al unui individ sau altul din grup. Aceste persoane, considerate împreună, îi conferă un anumit Eu (Self)”[11].  În tipologia lui Mead, I (eu) constituie aspectul temporal al lui me (mine): „eul (I) este răspunsul organismului față de atitudinile celorlalți ; «minele» reprezintă ansamblul organizat al atitudinilor celorlalți pe care cineva și-l asumă. Atitudinile altora constituie «minele» organizat, și apoi cineva reacționează față de acest ansamblu, ca un Eu (I)”[12].

Disoluția modernistă a eului (moi/me)

Amoralismul huliganilor poate fi înțeles ca reprezentare a disoluției moderniste a eului (moi/ me), proces remarcat de Sorin Alexandrescu în volumul său Privind înapoi, modernitatea. Distingând doi poli ai subiectivității, Eu (Je/ I) – „Subiect al reflecției, al voinței de a fi”, și – eu (moi/ me) – „obiectul său «ireal» și totuși indestructibil, imposibil de «resorbit» într-un sine esențial”[13], putem observa că anti-eroii moderniști practică un cult al Eului printr-un proces de dez-obiectivizare a eului (moi/me), înnăbușirea reflexelor sociale, practicarea actelor gratuite, amplificarea experiențelor și a trăirilor cât mai lucide, refuzul sentimentalismului, truismelor, locurilor comune, fraudei, ironiei, pedanteriei ș.a.m.d. Disoluția acestui eu (moi) poate fi constatată și în prezent, poate și mai pregnant decât în cazul huliganilor eliadești.
Actele lor au însă finalități tragice pentru oamenii din jur: părăsită fără remușcări de Alexandru Pleșa, fosta sa iubită Viorica se sinucide; mama lui Petru Anicet, dezonorată după ce fiul său fusese demascat ca autor moral al furtului bijuteriilor din casa familiei Lecca, alege să se spânzure. Căutarea lor ar putea fi și o încercare de a distinge între ceea ce este autentic și ceea ce este fals, prefabricat, prevenit în personalitatea lor.   
Huliganii eliadești încearcă să trăiască pe cont propriu, punând anumite distanțe între ei și ceilalți, în special exemplele negative prezente în roman, cei ce se complac în ratare, trăind din inerție și conformism: Anton Dumitrașcu, scriitorul de provincie, veșnic debutant lipsit de talent, dar manifestându-și superioritatea față de o soție excesiv de docilă și supusă; Irina Pleșa, alternând momentele de misticism catolic cu cele de libertinaj sexual, vag îndrăgostită de Dinu Pașalega, un tip lipsit de sensibilitate; Mitică Gheorghiu, un personaj vulgar și brutal, pretinzând că este îndrăgostit de o tânără atrăgătoare, Marcella Streinu, pe care în final o și violează, doar pentru a se arăta dezamăgit de superficialitatea așa-zisului său amor (inconsistența obiectului dorit). Acestor inutile complicații amoroase, în fapt prelungiri indefinite ale unor aventuri adolescentine, huliganii romanului le opun soluții diferite: Pleșa optează pentru castitate și indiferență pentru solicitările femininului, găsind un debușeu în acțiunea politică, în solidaritatea cu ceilalți; Anicet încearcă o izolare deplină în universul muzicii, din care evadează doar pentru a comite acte care combină imoralitatea și necesitatea: solicită bani Norei, o tânără ce se prostituează, pe care o tratează cu asprime; îi cere adolescentei Anișoara, eleva sa de pian, să fure bijuterii din casa părinților, amăgind-o că o va cere în căsătorie.
Deși afirmă în mod just că „gidismul romanului nu se poate susține”, I. P. Culianu concluzionează că „«Huliganii» lui Eliade și ai «generației» sale sunt nici mai mult nici mai puțin decât niște iresponsabili”[14]. În mod paradoxal, Culianu pare astfel un spirit conservator în comparație cu tânărul Eliade, din perioada scrierii romanului. Nu se poate face literatură realistă prezentând doar tipuri umane responsabile, întrucât un asemenea procedeu ar însemna, de fapt, o parcelare a realității; astfel, prin includerea tipului uman al huliganilor sau ereticilor, Eliade a extins în mod semnificativ secțiunea decupajului din realitate, precum și magnitudinea ideilor dezbătute în carte.
Volumul are un puternic fond etic, înregistrând nașterea unei subiectivități moderne, ce își definește identitatea proprie prin opoziție față de tot ceea ce este inautentic în lumea non-Eului. Cu alte cuvinte, cunoscut fiind caracterul eroziv al modernității, nu ar mai fi vorba de o etică de tip dualist, întemeiată pe opoziția bine/rău, ci una aparent amorală, în care libertatea devine valoarea cardinală, chiar dacă ar fi asociată viciului, în anumite cazuri. Nu amoralitatea actului gratuit este cea care contează, ci trăirea lui cât mai lucidă, dincolo de pasiuni și interese, individuale sau de grup. Anti-eroii romanului experimentează caracterul fragmentar și discontinuu al Eului modern, natura sa accidentală și relativă, dependentă de fluxul temporal în care este înscris.

Gabriel Badea
(nr. 4, aprilie 2017, anul VII)

NOTE

1. Unele fragmente au fost publicate în cadrul volumului Mircea Eliade – Viață nouă, Ed. Jurnalul literar, București, 1999.
2. Alexandrescu, Sorin – Modernism şi anti-modernism. Din nou, cazul românesc în Modernism şi antimodernism (coord. Sorin Antohi), Ed. Cuvântul, Bucureşti, 2008, p.142.
3. Eliade, Mircea – Încercarea labirintului (convorbiri cu Claude-Henri Rocquet), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 65.
4. Eliade, Mircea – Huliganii, Ed. Humanitas, București, 2003, p. 184. Petru Anicet aspiră să scrie o simfonie a Ereticilor, „așa cum există una a păstorilor, a iubirii, a tristeții, a eroilor. Să pot traduce firea lor, drama lor umană – fără nici o alegorie, fără nici o apologie. Există eretici, după cum există oameni blonzi sau miopi. Să arăt organicitatea universului lor. Eretici iubind, eretici triști, eretici murind”.
5. Scagno, Roberto – Prefazione, în Eliade, Mircea – Hooligans, Jaca Book, Milano, 2016, p. 3: „sotto l'insegna della «leggerezza dell'essere», declinata dall'apatia e dall'abulia morale all'amoralità”.
6. Eliade, Mircea – Huliganii..., p. 298.
7. Ibidem, p. 300.
8. Idel, Moshe – Mircea Eliade. De la magie la mit, Ed. Polirom, Iași, 2014, p. 129.
9. Gide, André – Le Prométhée mal enchainé, în Romans, récits et soties, Gallimard, Paris, 1958, p. 305: „Une action gratuite! J'ai longtemps pensé que c'était là ce qui distinguait l'homme des animaux: une action gratuite. J'appelais l'homme: l'animal capable d'une action gratuite. […] L'acte désintéressé; né de soi; l'acte aussi sans but; donc sans maître; l'acte libre, l'Acte autochtone”. [„O acțiune gratuită! De mult timp m-am gândit că asta era ceea ce distingea omul de animale: o acțiune gratuită. Numeam omul: animalul capabil de o acțiune gratuită. […] Actul dezinteresat; născut din sine; deasemeni actul fără scop; deci fără maestru; actul liber, Actul autohton”.]
10. Folosesc denominația „Sine” nu în sensul freudian (id/Es – „Polul pulsional al personalității; conținuturile sale, expresii psihice ale pulsiunilor, sunt inconștiente: unele moștenite și înnăscute, altele refulate și dobândite”, în Laplanche, Jean; Pontalis, J. B. – Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 402), ci ca parte integrantă din Eu (Je/I), constituită ca o contrapondere sau un răspuns adus non-Eului (exterioritatea), dar care poate ajunge în raporturi de solidaritate/ identificare cu Celălalt, în anumite condiții.
11. Mead, George Herbert – Mind, Self&Society, The University of Chicago Press, Chicago/ London, 2015, p. 176: „When one sits down to think anythingout [...] he sees himself from the point of view of one individual or another in the group. These individuals, related all together, give him a certain self”.
12. Ibidem, p. 175: „The «I» is the response of the organism to the attitudes of the others; the «me» is the organized set of attitudes of others which one himself assumes. The attitudes of the others constitute the organized «me», and then one reacts toward that as an «I»”. 
13. Alexandrescu, Sorin – Privind înapoi, modernitatea, Ed. Univers, Bucureşti, 1999, p.  335.
14. Culianu, Ioan Petru – Mircea Eliade, Ed. Nemira, București, 1995, p. 231.