„Tu exişti și te-am citit”. Franco Manzoni, Soglie. Recensioni formato francobollo (2012–2024)

Într-o epocă în care poezia este adesea împinsă la marginea discursului cultural, Soglie de Franco Manzoni se prezintă ca un atlas necesar, o constelație de micro-revelații critice adunate cu răbdare și fidelitate pe parcursul a peste un deceniu de militantism. Publicată în 2025 de editura I Quaderni del Bardo, lucrarea reunește recenziile poetice apărute în la Lettura din Corriere della Sera, între 2012 și 2024: un corpus care, prin forma sa compactă și aparent efemeră a „formatului timbru”, devine instrument de orientare și mărturie.
Structura cărții este în sine un gest critic, iar recenzentul nu cedează nici verticalității monografiei, nici îmbrățișării antologiei. Alege în schimb să locuiască pragul, spațiul scurt, lateral, unde intuiția poate fulgera fără împovărări teoretice. Fiecare notă este o lovitură de daltă – precisă, atentă, lirică. Fiecare autor evocat – cunoscut sau marginal – este încastrat într-un peisaj mai larg, ca figură activă a prezentului literar. Și tocmai în această acumulare de voci se conturează peisajul.
Să citim câteva voci: Silvia Venuti, cu La visione assorta, ne oferă versuri ca adieri, între veghe și vis, pe urmele lui Ungaretti. Giuseppe Langella compune în La bottega dei cammei un catalog epigramatic al femininului, de la Homer până în zilele noastre. Annalisa Macchia evocă în Interporto est copilăria și pierderea într-un peisaj în transformare, în timp ce Carmelo Pistillo se mișcă între existență și viziune în intensul său Le due versioni del cielo. Elena Salibra, cu Nordiche, evocă lumina extremă și acel dincolo care se îngheață în memorie. Pasquale Di Palmo, în Trittico del distacco, reflectă asupra suferinței și inevitabilului, cu accente sbarbariene. Sonia Lambertini, cu Danzeranno gli insetti, trasează un realism metafizic al sfârșitului. Lidia Sella, în Strano virus il pensiero, scrie aforisme lirice în dialog cu Bruno și Lucrețiu. Și în cele din urmă Guido Zavanone, care în impunătorul Lo sciame delle parole condensează peste o jumătate de secol de cercetare, până în punctul în care chiar și rugăciunea se dizolvă în tăcere.
Fiecare voce recenzată este situată nu doar în timp, ci și într-un sistem – cel editorial. Manzoni trasează inconștient o hartă a editurilor care au susținut, cu norocuri alternante, poezia italiană în ultimul deceniu: Interlinea, Aragno, Moretti & Vitali, Marco Saya, La Vita Felice, LietoColle, Puntoacapo – fiecare apare ca o insulă activă, un laborator de cercetare și rezistență. Gestul critic al lui Manzoni nu este niciodată decorativ. Este un act de încredere în poezie. „Timbrul” devine aici nu o limitare, ci un simbol: este măsura atenției, a detaliului, a grijii. Recenziile sale nu încearcă să explice, ci să dezvăluie. În acest sens, Soglie este o carte care ar trebui citită ca o hartă, orientându-ne între coordonate, nume, legende și granițe, în căutarea nu a totalității, ci a trecerii.
Micro-recenziile lui Franco Manzoni dobândesc un nou statut: nu mai sunt doar gesturi critice săptămânale, ci o adevărată cartografie literară. Rezultatul este un dicționar liric miniatural, o colecție de voci care ne redă, în fragmente luminoase, starea poeziei contemporane din Italia. Există ceva profund etic în această constanță, în alegerea lui Manzoni de a scrie în fiecare săptămână o notă scurtă, autonomă, lucidă, despre un autor adesea necunoscut publicului larg. Acest exercițiu de apropiere este ceea ce face din Soglie un document prețios. Un prag care rămâne deschis. Și poate că cea mai importantă lecție a cărții este chiar aceasta: că poezia nu are nevoie de clamori, ci de prezență. De o voce care să spună, scurt și cu precizie: „tu exiști și te-am citit”.

Eliza Macadan
(nr. 9, septembrie 2025, anul XV)