55 de ani de la premiera unui documentar liric controversat: „La rabbia” lui Pasolini

În ce constă succesul lumii după război și în perioada de după război? În normalitate. În starea de normalitate nu mai priveşti înlăuntrul tău. Totul înlăuntru tău ţi se prezintă ca normal, lipsit de excitaţia şi emoţia anilor stării de urgenţă. Omul tinde să adoarmă în propria-i normalitate, uită să mai reflecteze, pierde obişnuinţa de a se judeca pe sine, nu se mai întreabă cine e. Şi atunci, cei care creează în mod artificial starea de urgenţă sunt poeţii, poeţii, aceşti eterni indignaţi, aceşti campioni ai turbării intelectuale, ai furiei filosofice. 
                                                                                                                             (Pier Paolo Pasolini)

Nu disperăm niciodată fără un pic de speranță.
                                                                                                                             (Pier Paolo Pasolini)

Filmul, produs de Gastone Ferranti în 1963, cuprinde două părți, propriu-zis două documentare comentate, primul aparținând lui Pier Paolo Pasolini, al doilea lui Giovannino Guareschi. Ceea ce le leagă e întrebarea incitantă pe care, la începutul deceniului 6 al secolului trecut, producătorul o pune realizatorilor: „De ce lumea noastră e plină de nemulțumire, de furie, de angoasă, de teama de război, de război?” Cei mai în vârstă dintre noi își amintesc de jurnalele de actualități de altădată ce precedau filmul propriu-zis, jurnale dispărute odată cu televiziunea devenită fenomen de masă. Inițial, Gastone Ferranti intenționase să-și valorifice arhiva de jurnale de actualități, propunându-i lui Pier Paolo Pasolini, pe atunci tânăr romancier și cineast debutant, să realizeze un film de montaj plecând de la imaginile acestor jurnale, memorie de celuloid a unei istorii recente. Socotind însă filmul lui Pasolini de orientare prea pronunțat marxistă, producătorul apelează la scriitorul și cineastul Guareschi, autorul, printre altele, al comediei Don Camillo, să realizeze un film similar care să răspundă la aceeași întrebare de mai sus, dar din perspectiva dreptei politice italiene. La rabbia va fi format, așadar, din două filme antagoniste precedate acum, pe o muzică de dans zgomotoasă, de sloganul publicitar: „două doctrine, două ideologii opuse ce răspund unei dramatice interogații!” Dat fiind că partea a doua, filmul lui Guareschi, n-a fost realizat independent, ci pe post de replică, compensatoriu, Pasolini, pus de-acum în fața unui fait accompli, în dezacord cu finalitatea comercială a procedeului, își reneagă filmul prezentat în acest mod și își justifică atitudinea în „Il Giorno“ din 13 aprilie 1963, referindu-se la partea a doua a „dipticului” semnată de Giovannino Guareschi: „Dacă Eichmann s-ar ridica din mormânt și ar face un film, ar face un film de genul acesta. Printr-o persoană interpusă, Eichmann chiar a făcut acest film. Credeam că voi avea un interlocutor cu care să fie posibil măcar un schimb de idei opuse și nu unul care să se afle de-a dreptul într-un stadiu prelogic. Nu-i numai un film conservator și reacționar, e mai rău. E în el ura împotriva americanilor și procesul de la Nüremberg descris ca o răzbunare, se vorbește de John Kennedy și nu o vedem decât pe soția sa, ca și când el n-ar exista. E apoi în film ura față de negri, mai lipsește să se spună că toți trebuie puși la zid. O fată albă dă o floare unui negru și, imediat, comentatorul o acoperă de insulte pentru asta. Mai e acolo un imn trupelor de parașutiști, un anticomunism care nu-i nici măcar cel al MSI, ci un anticomunism al anilor ’30. E tot tacâmul: rasismul, pericolul galben și procedeul tipic al oratorilor fasciști: acumularea de date și fapte nedemonstrabile. Măcar formal, așadar, retrăgându-mi semnătura, voi încerca să nu-mi dau contribuția la eventualul succes al unui film făcut și de Guareschi. Nu vreau să colaborez nici măcar ca antagonist la absorbția acestor idei monstruoase de către tinerii lipsiți de apărare în fața unei asemenea demagogii”.
Cu toată pornirea pasională a lui Pasolini, filmul său și al lui Guareschi, văzute azi, în ciuda pozițiilor de plecare declarativ opuse, au și puncte de convergență privind în special dezumanizarea și alienarea lumii moderne. Din perspectiva timpului, pare chiar că amândouă devin tot mai pregnant profetice, deși în sens negativ. Ceea ce le separă însă categoric e superioritatea intelectuală și poetică a filmului lui Pasolini care ambiționează a fi nu doar un simplu documentar de „atracții”, de actualități jurnaliere ce iau, mai degrabă pesimist, pulsul unei „mondo cane” avant la lettre, comentat cu vervă ironică și glumeață din of de autor, ci un poem cinematografic în care „forma e structură, dar și fapt de stil”, iar montajul ideilor, scrupul de unitate stilistică.
Ca multe alte creaţii ale lui Pasolini, La rabbia (Furia, Turbarea) este un film atipic, dificil de încadrat într-o specie cinematografică. Un poem cinematografic sui-generis, operă jurnalistică, eseu, „recviem“ profan – toate la un loc, fără precedent şi fără ulterioare modele, colaj şi montaj de jurnale de actualităţi cinematografice ale perioadei 1953-1963, comentate de poet din off prin vocile lui Georgio Bassani şi Renato Guttuso, pe răscolitorul Adaggio al lui Albinoni, un lot (ales ca parti-pris ideologic de stânga) de efemeride evenimenţiale ale unor momente istorice majore din perioada postbelică: alegerile prezidenţiale americane, ceremonia de încoronare a reginei Elisabeta a Marii Britanii, începutul dezgheţului războiului rece, psihoza şi angoasa experienţelor nucleare, războiul din Algeria, emanciparea din colonialism a ţărilor africane care, sub proaspăta euforie de moment a libertăţii, buñuelienei „fantome a libertății“, nu pot prevedea încă parcursul iniţiatic plin de suferinţe al construirii unor state independente în care cei mai slabi să nu mai fie ignoraţi, striviţi sau zdrobiţi. De altfel, confratern cu lumea rurală şi lumea a treia, cu lumpenproletariatul terrei – încă neuniformizat şi neaplatizat de societatea de consum incipientă – cineastul devine vocea justiţiară a acelor „uomini di colore” pe care Europa trebuie de-acum să-i accepte în mentalul ei şi să-i respecte. Războiul din Suez, „Contrarevoluţia“ din Ungaria, Războiul din Algeria, Cuba, cu mitul ei revoluţionar şi cu martirii ei (vezi laitmotivul „morire a Cuba”), moartea papei şi alegerea noului papă în persoana lui Giovanni XXIII „con il suo dolce e misterioso sorriso di tartaruga pare aver capito di dover essere il pastore dei miserabili”, de care poetul leagă o simpatie nedisimulată şi înaripate speranţe, în fine, frumuseţea care n-ar trebui să mai fie doar bun sau doar monopol al celor bogaţi, ci al tuturor celor situaţi dincoace de zidul subzistenţei, al tuturor dezmoşteniţilor vieţii aşa cum se reflectă ea, ca act de reparaţie morală, în utopia propagandistică a Ţării Sovietelor, chiar dacă încă insuficient emancipată de stalinismul cultural, totul culminând cu secvenţele finale apoteotice ale zborului lui Titov în cosmos, fiul cerului ce ia-n stăpânire, cu ochii unei alte lumi, lumea veche a luptei de clasă, a rasismului, „acest cancer moral al lumii moderne”, ca şi a injustiţiei sociale. 
În tot acest montaj hugolian și godardian avant la lettre al istoriei plin de zgomot și furie, de violenţă, agonie şi moarte, obsesia thanatică fiind o constantă a poeticii pasoliniene (vezi, cu deosebire, imaginile repetitive de o stranie fascinaţie a ororii acelor ciuperci ale morţii care sunt testele nucleare, ale clădirilor spulberate şi manechinelor mutilate), moartea lui Marylin Monroe devine o tulburătoare elegie (în sensul francezei complainte), a morţii frumuseţii în neprihănirea ei neştiutoare de lume, „pulbere de aur”, „porumbiţă de aur”, înger arătător de drum în pofida fatalităţii răului, eternei cruzimi mercantile a lumii:

Din lumea antică şi din lumea viitoare
nu a rămas decât frumuseţea.
Şi tu,
sărmană surioară mezină,
care alergi
în spatele fraţilor tăi mai mari,
care râzi şi plângi cu ei,
imitându-i,
tu, cea mai tânără
dintre surioare,
îţi porţi frumuseţea cu umilitate,
şi sufletul tău, 
suflet de fată de oameni simpli,
sufletul tău n-a ştiut niciodată
că ar avea-o,
altfel, aceasta frumuseţe
nici n-ar fi existat.
Lumea te-a învăţat că o ai,
şi aşa frumuseţea ta a devenit a lumii.
Din teribila lume antică
şi din teribila lume viitoare,
nu a rămas decât frumuseţea,
şi tu, tu ai purtat-o
ca pe un surâs supus.
Supunerea
pretinde să înghiţi prea multe lacrimi,
dăruirea către ceilalţi,
prea multe priviri fericite
care-ţi cer parcă îndurarea lor!
Astfel,
tu ai luat cu tine frumuseţea ta,
ai dispărut
ca o pulbere de aur...
Din proasta lume antică
şi din crâncena lume viitoare
a rămas o frumuseţe
căreia nu-i e ruşine
să evoce sânişorii ei 
de surioară,
un pântecel
atât de uşor dezgolit,
că pentru asta era acolo frumuseţea,
aceeaşi frumuseţe pe care o au dulcile
fete ale lumii tale,
fetele de negustori,
învingătoare
ale concursurilor de frumuseţe
de la Miami sau Londra.
Dispari
ca o porumbiţă de aur…
Lumea te-a învăţat că o ai
frumuseţea
şi astfel nu a mai fost frumuseţe.
Dar tu continuai
să fii un copil
prost precum antichitatea,
crud precum viitorul,
şi între tine şi frumuseţea ta
posedată de putere
se infiltra toată stupiditatea
şi cruzimea prezentului
pe care tu o porţi întotdeauna înlăuntru
ca un surâs printre lacrimi,
impudică prin pasivitate,
indecentă prin supunere.
Dispari
ca o albă porumbiţă de aur...
Frumuseţea ta, 
supravieţuitoare a lumii antice,
pretinsă de lumea de mâine,
posedată de lumea de azi,
devine un rău de moarte.
În prezent, fraţii mai mari
se întorc în sfârşit,
îşi opresc pentru o clipă
jocurile lor blestemate,
ies din inexorabila lor distracţie,
şi se întreabă:
„E posibil ca Marilyn,
micuţa Marilyn,
să ne fi arătat drumul?'”
În prezent, tu nu mai contezi deloc, 
sărmană copilă,
cu surâsul tău
tu eşti prima care 
ai trecut dincolo de porţile lumii
abandonată
destinului tău de moarte...

Dan Sebastian Buciumeanu
(nr. 6, iunie 2018, anul VIII)