Despre cum se aude Devastopoli în limba începuturilor. George Popescu, Ultima strigare de scrib

Există volume de poezie care se citesc ca niște cărți testamentare, chiar dacă autorul lor nu anunță explicit un sfârșit, ci mai degrabă o ultimă veghe asupra lumii. Ultima strigare de scrib a lui George Popescu (prefață de Geo Vasile, Editura Tracus Arte, 2024) este o astfel de carte: densă, gravă, deschisă simultan spre memorie și sfârșit, spre intimitate și istorie, spre prietenia culturală și spre exilul interior. Faptul că autorul este un italienist rafinat și traducător  de prim-plan, care a circulat îndelung prin literatura italiană, de la ermetici la postbelici (Ungaretti, Montale, Quasimodo, Mario Luzi etc.), nu e o notă de subsol biografică, ci un principiu de funcționare al poemelor sale. Acest lucru se simte în fibra versurilor prin precizia sintaxei, sobrietatea imaginii, intertextualitatea subtilă. Biografia sa literară confirmă continuitatea acestei duble vocații (poet/critic – italienist/ traducător) și o așază în proximitatea unei tradiții românești a „poeților care traduc”, în care translarea îmbogățește instrumentarul liric.
Titlul, în sine un poem, este o formulă cu trei nuclee semantice: „Ultima” activează registrul escatologic și retorica anunțului: ultima chemare înainte de închidere, ultima replică înainte de tăcere. Totodată „ultima strigare” trimite și la strigarea peste sat, un obicei comunitar de vestire. Așadar, nu e doar testament, ci și convocare publică, chemare la luciditate. „Strigarea” suplinește „strigătul”, nu expresia brută a durerii, ci actul de a o rosti. E un gest performativ. În poezie, a striga înseamnă a produce realitate verbală, a numi sfârșitul ca să poți contabiliza ce rămâne. Scribul, mesagerul vechilor scriptoria, nu inventează lumea, ci îi transcrie semnele. În ecuația volumului, el este funcționarul limbii începuturilor, însă „ultima strigare” îl pune în fața pustiului. Avem, astfel, paradoxul unei ultime chemări emise de o voce arhaică, ultimatumul trecutului către prezent.
Sintagma întreagă decupează o dramaturgie a scrisului: nu „ultimul poem”, ci „ultima chemare a celui care scrie pentru alții”. E o etică a responsabilității textuale: înainte ca litera să se stingă, scribul își sună comunitatea. Subtitlul, Un tainic eres al vieții pe pământ, îl complexifică: „eres” trimite la credință populară, superstiție, tainic, ascuns/inițiatic. Viața, prinsă între geneză și sfârșit, e văzută ca un rit învelit în credințe fragile, iar  poezia îl deconspiră fără să-l profaneze.
Volumul are o arhitectură în trei trepte, care îl transformă într-un itinerar poetic: de la confruntarea cu Apocalipsa, prin asumarea thanatică a „ultimei strigări”, până la epifaniile prieteniei și ale dialogului cultural.
Prima treaptă, Poetul în fața Apocalipsei, cuprinde poeme de veghe, de insomnie, de interogație etică și de reflecție civică (Aici nu se doarme, Cui prodest, Ultima chemare, Final testamentar, Sicriul e gol, Nemo est, Senilitatea umbrei, Nu știu, nu văd nu aud ), unde poetul articulează tensiunea dintre geneză și sfârșit, dintre memorie și ruină. Ultima strigare de scrib, nucleul volumului, în care se accentuează dimensiunea thanatică și testamentară (Pe un fir de ceață, Ratarea poemului, Poem despre și cu Marin Sorescu, Cântec de trecut muntele), este  partea cea mai „programatică”, legată direct de titlu, în care scribul-poet își asumă ultima mărturie. Epifanii pentru un amic aproape-departe este o treaptă  mai intimă, cosmopolită și intertextuală, închinată prieteniei și dialogului cultural (Sunt la Rio și nu văd râul, Tu nu te arătaseși, Pisica Beatrice și alte noi vise). Aici se văd cel mai limpede deschiderile lui George Popescu ca italienist și traducător, dar și ca poet în dialog cu ceilalți.
Sunt abordate numeroase registre și dimensiuni: existențială, apocaliptică, ca, de exemplu, în  Aici nu se doarme, dimensiunea civică și satirică din Cui prodest, lirismul intim-memorialistic din O zi fără calendar, O bătrânețe prea timpurie,  memoria culturală și filonul literar românesc, resimțite în  Pe strada F. Aderca sau tonul elegiac, între pierdere și supraviețuire, din Nu pot nu pot nu poți. Escatologicele Ultima chemare și Final testamentar se leagă organic de titlul Ultima strigare de scrib.
Volumul configurează o poetică a resturilor luminoase: fragmente de mit, relicve de frumusețe, o memorie care nu încetează să recunoască formele chiar și după cădere. Geneza recitită dinspre sfârșit, creație în contralumină: „Nu plec, / rămân pe stânca primită în dar / într-o sfântă dimineață cu dinți albi”, în poemul Aici nu se doarme. Și, tot aici, Apocalipsa domestică, sfârșitul insinuat în obiecte, gesturi mărunte: „Aici nu se doarme – aici se spulberă / toată agoniseala unei vieți de-acum / într-un lung concediu fără plată.”  Scrierea ca muncă de os, de rezistență: „Spre vale un ulm nelumit rezistă / unei furtuni de poveste: aici nu se doarme – rodește chinul / unei zări cu arțag”.
Aceste versuri mirabile arată cum G. Popescu transformă insomniacul poet într-o figură colectivă: vegherea nu e doar personală, ci o veghe a limbajului, a memoriei și a speranțelor. Tensiunea dintre luciditate și deznădejde se concretizează în imagini de rezistență, „un ulm nelumit”, și în gesturi inutile, dar tandre, „un șir nesfârșit de speranțe haine își curăță solzii cu o grijă maternă și vană”.
Pe lângă imaginarul mitico-apocaliptic, volumul aduce și accente satiric-reflexive. În poemul Cui prodest, vocea lirică ironizează vanitatea puterii și impostura: „Nu înțelepții ci proștii fac istoria – / asta scrisese un conațional guru / pe la Paris cu decenii în urmă…”. Versurile devin un comentariu acut la adresa prezentului, în care „analfabeți aghiotanți ai Puterii” joacă „la țintar destinul lumii”. Atacul direct, aproape pamfletar, arată că G. Popescu nu rămâne doar poetul metafizic al Genezei și al Apocalipsei, ci și un scrib lucid al cetății, conștient de derapajele politice și morale ale lumii contemporane. Imaginea „drafturilor prin locații pompoase / pe care le uită prin chefuri cu fițe” completează tabloul unei realități corupte, unde puterea se risipește în fast gol și meschinării. Aici, „ultima strigare” devine și un avertisment civic, un act de demascare.
Un alt plan al volumului este timpul suspendat, „ziua fără calendar”, unde existența nu se măsoară prin date, ci prin fragmente de memorie și tandrețe. În poemul O zi fără calendar, timpul devine spațiu al pierderii și regăsirii: „Și atunci ne-a răvășit dimineața aceea / hulpavă cu dinți generoși: / îți amintești? – mi-am pierdut numele / în gângăveala gârliei natale.”
Versurile articulează un raport intim cu timpul, unul care se rupe de măsurători obiective și se înscrie în fluxul afectiv. Pierderea numelui în „gângăveala gârliei natale” este metafora unei întoarceri la originar, la spațiul unde identitatea devine vulnerabilă, dar și fertilă pentru reînnoire. Poemul continuă cu o dublă tensiune: între deznădejde și speranță fără hotar, între tandrețe și vis învechit: „Ne-am regăsit abia târziu / înfometați de vechi tandreți / pe margini prea firave cu arabescuri / țesute de un aed hoinar.” Aici, figura „aedului hoinar” trimite direct la rolul poetului: călător între timpuri, păstrător de fragmente lirice, scrib al tandreței rătăcite. Final testamentar este un text bilanțier, de meditație și testament poetic: „Ceea ce las în urmă e un biet cerc / în care e primejdios de intrat...”. Totodată, e bilanțul întregii vieți poetice: „Am pus pe foc toate arhivele / în care atâtea proiecte ambițioase cândva / s-au veștejit în van.” Și mai departe: „În rest, am închis toate ușile și am pecetluit / în tăceri ursite taine gravide de atâtea păcătuiri.” În Ultima chemare, poetul invocă un spațiu de neant: „Caută-mă unde nu mă vei găsi / unde nu voi fi niciodată / în acel niciunde și nicăieri.”
Oboseala amintirii adaugă un registru foarte subtil, al memoriei șubrede, al timpului care alunecă între veghe și vis, între „buimăceala unei dimineți fără vârstă” și „șipotul unei ploi ce astupa vederea”. Avem aici dimensiunea fragilității conștiinței și întrebarea „Acela să fi fost semnul fatic al unei schimbări fără întoarcere?”. Registrul thanatic, unde moartea apare ironică și amânată: „M-a uitat moartea – zice / sorbind scârbit din paharul ciobit”, iar vocea poetului intră într-un dialog cu sfârșitul, cu timpul risipit și cu temerile înfrânte. Această poezie a memoriei fragile configurează nu nostalgia, ci neputința de a păstra viu ceea ce timpul ofilește: „Dintr-un ungher uitat mă privește / cu ochi de copil o amintire obosită”.
În Sicriul e gol, apare viziunea sumbră a unei lumi goale de sens: „Cine să strige? sicriul e gol / memoria o târfă / pe strada vremelniciei la numărul treisprezece.” Aceste texte confirmă dimensiunea escatologică a volumului: o poezie a sfârșitului și a golului, dar și a lucidității.
Cartea se deschide și spre memoria literaturii prin dialogurile cu F. Aderca, Giacomo Leopardi, Marin Sorescu sau Marco Lucchesi. Volumul devine și un omagiu intertextual, într-o dublă filiație culturală. Piesa de rezistență care leagă perfect destinul lui George Popescu de italienistică este MOREMO. O orație cu Giacomo Leopardi: „Tu erai un purtător de lumină, / fie și bântuită de chinuri tencuite / în insuportabile suferințe trupești. / Eu pliveam durerile altora: ale mele / abia dacă spuzeau pe marginile unui destin norocos.” Sau „știu, am știut mereu, dragul meu Giacomino, / vom muri pe un drum pe care / neștiutori și lacomi ne-am strecurat…”.
Memoria culturală este surprinsă în Pe strada F. Aderca, iar trecutul e privit cu ironie și tandrețe, între provincia natală și marile figuri interbelice. Iar în Poem despre și cu Marin Sorescu, autorul aduce un omagiu cu accente de confesiune unui alt mare oltean,: „Nu merită, nu merită, nu se merită, / Ai grijă de tine, nu-i nimic mai prețios decât Viața!” Sorescu apare ca un spirit solidar, cel care știe „despre ființa / ce se zbate înăuntrul cuvintelor”.
Și poemul Per Marco Lucchesi, din Epifanii pentru un amic aproape-departe, surprinde dimensiunea prieteniei culturale și deschide volumul către un orizont european, confirmând că poezia sa nu se consumă provincial, ci se hrănește din dialogul transnațional. George Popescu, ca profesor de literatură comparată și traducător, și-a asumat rolul de „punte” între literaturi. Relația cu academicianul brazilian de origine italiană, președintele Academiei Braziliene de Litere, poet, eseist, traducător la rândul său, face parte din această vocație de racordare a spațiul românesc la marele spațiu latinofon.
Întregul volum, una dintre cele mai consistente apariții ale anului poetic trecut, se citește ca o carte a trecerii, dar și a rezistenței prin scris. Poetul se definește drept „scrib”, nu pentru a minimaliza actul poetic, ci pentru a-l aduce în zona unei misiuni de însemnare, de păstrare a urmelor. „Ultima strigare” nu este un final, ci un act de continuitate, o chemare, un mod de a fixa în poezie fragmentele unei vieți. George Popescu este un autor responsabil, conștient că poezia nu mai poate salva lumea, dar o poate măcar mărturisi între geneză și Devastopoli, între intimitate și istorie, între Oltenia natală și Leopardi.

Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 9, septembrie 2025, anul XV)