Forma pedepsei și imposibilitatea purificării

În peisajul traducerilor literare românești, rareori întâlnim gesturi de o asemenea anvergură și consecvență cum este cel al reputatului italienist Laszlo Alexandru, care și-a asumat notabilul proiect de a aduce în limba română, în traducere integrală, cele cincisprezece volume din ciclul pirandellian Nuvele pentru un an. Este un demers care depășește simpla traducere și intră în zona unui act de misiune culturală, prin care literatura universală se îmbogățește în spațiul românesc printr-o lucrare de referință. Exeget al culturii italiene prin vocație, Laszlo Alexandru se impune, totodată, ca un fin interpret al dialogului dintre cele două spații, capabil să transmită nuanțele delicate ale limbii și imaginarului italofon. În fața acestei opere, complexă, stratificată, cu o varietate de registre și tonalități, traducătorul nu se lasă copleșit, ci își asumă provocarea cu o rigoare filologică impecabilă și o sensibilitate literară autentică.
A traduce Nuvele pentru un an înseamnă a face vizibilă o întreagă lume, de la nuanțele dialectale și umorul amar, până la tensiunile psihologice și adâncimea filosofică a scriiturii lui Luigi Pirandello. Este o lucrare titanică, desfășurată pe parcursul a mai mulți ani, care ne conferă acces deplin la una dintre capodoperele prozei italiene moderne. Să nu uităm că Luigi Pirandello, unul dintre marii scriitori ai modernității europene, laureat al Nobelului pentru Literatură în 1934, a fost distins pentru „curajul și ingeniozitatea cu care a reînnoit arta dramaturgiei și a narațiunii”. În această lumină, demersul nu este doar o realizare lingvistică remarcabilă, ci și o contribuție de patrimoniu cultural, prin care literatura noastră se conectează direct la una dintre operele canonice ale literaturii universale.
Prin volumul al 13-lea, Candelora (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2025), ce reunește douăzeci și una de nuvele, intrăm într-o etapă nouă a ciclului, care se deschise cu cea care, prin numele eroinei, dă identitate întregii cărți. După ce am prezentat, cu alte prilejuri, diferite volume din ciclul pirandellian tradus de Laszlo Alexandru, revin acum asupra seriei, oprindu-mă la cel amintit, care se deschide, evident, spre alte configurații. 
Scriitorul italian s-a impus în literatura modernă printr-o explorare profundă a fragilității eului și a complexității condiției umane, situându-și operele la granița dintre realismul tradițional și modernismul psihologic. Nuvela care deschide volumul, Candelora, exemplifică aceste teme, oferind o incursiune dureroasă în sufletul unei femei prinse între rușine, revoltă și aspirația la mântuire. Centrul narativ îl constituie acest personaj eponim, aflat între sărăcia demnă a trecutului și opulența umilitoare a prezentului. Acceptând protecția financiară a unui baron, ea traversează o criză identitară profundă, care o desparte de sinele autentic. Autorul construiește astfel o figură feminină tragică, simbol al conflictului interior dintre ființa adevărată și imaginea impusă de presiunile sociale și morale. Candelora, femeia adulterină, este prizoniera propriului trup, redus la un obiect al dorinței masculine, și a unui rol conjugal compromis de realitățile dure ale epocii. Moartea acesteia devine un act suprem de revoltă, o încercare disperată de purificare ce implică distrugerea de sine. Simbolistica este subtilă, dar puternică. Sticluța de iod, folosită pentru a-și lua viața, devine metafora unei purificări imposibile: substanța antiseptică ce ar trebui să vindece se transformă ironic într-un agent al stingerii. Imaginea finală a trupului inert, cu petele galbene și hainele dezordonate, accentuează grotescul și imposibilitatea de a șterge rușinea chiar și prin moarte.
Numele Candelora, cu referință religioasă, este încărcat de ironie amară. Loretta, soția artistului, nu poate aspira la o reînnoire morală, pentru că, în ochii soțului, ea este marcata irevocabil de trădare. Pirandello construiește prin acest nume un contrast între idealul purității și realitatea degradării, între forma sacră și experiența profană a căderii.
Rigurosul traducător a redat echilibrul dintre duritatea realității și lirismul ascuns în zbuciumul personajelor. A păstrat nuanțele contradictorii ale iubirii mutilate, ale iubirii ce-și pierde puritatea fără a deveni plată sau banală.
A doua nuvelă a volumului, Domnul de pe navă, concentrează teme complexe legate de societate, tradiție și condiția umană. Acțiunea, plasată în Sicilia începutului de secol XX, în jurul sărbătorii tradiționale a sacrificării porcului și a procesiunii religioase în cinstea Domnului Corabiei, reflectă un spațiu cultural încărcat de semnificații simbolice și tensiuni sociale, care merită o lectură atât literară, cât și antropologică. Naratorul devine martor și comentator al unei dispute aparent banale, dar tensionate social și moral: dialogul cu domnul Lavaccara, figura stăpânului local, despre inteligența porcului său. Această dispută devine o scenă în care sunt puse în oglindă egoismul, lăudăroșenia și puterea socială ale acestui personaj ce întruchipează autoritatea opresivă a stăpânului de sat, un „porc-stăpân” caricaturizat. Ironia naratorului, prin care pune sub semnul întrebării „inteligența” animalului și implicit a stăpânul său, accentuează falia dintre individ și colectivitate, dintre marginal și hegemonic.
Pe fundalul acestei dispute, ritualul sacrificării porcului și procesiunea Domnului de pe navă oferă o scenă în care sacrul și profanul se împletesc într-un mod complex și grotesc. Dubla fațetă a sărbătorii evocă contradicțiile societății siciliene de la acea vreme, în care ritualul și credința servesc nu doar un scop spiritual, ci și unul social, de menținere a ordinii și a identității comunitare.
Camera în așteptare evidențiază iluzia așteptării, negarea durerii și explorează cu o sensibilitate profundă și o luciditate amară tema pierderii, povestind istoria unei familii care se agață disperat de iluzia revenirii unui tânăr dispărut în război. Punctul central al narațiunii este figura lui Cesarino, fiul și fratele dispărut în Tripolitania, a cărui cameră este păstrată în ordine perfectă, devenind simbolul palpabil al unei vieți suspendate în timp. Grija meticuloasă cu care familia păstrează această cameră vetustă devine un ritual, un gest de rezistență. Camera nu este doar un spațiu fizic, ci un „loc mental”, o închisoare dulce-amăruie, unde se neagă ireversibilitatea morții. Nuvela devine astfel o metaforă puternică, un loc simbolic unde doliul este negat, timpul se oprește și realitatea se distorsionează pentru a permite speranței să supraviețuiască. Este o artă să transmiți durerea subtilă, starea de suspendare a timpului, însă Laszlo Alexandru reușește să traducă și aceste pulsații.
Prin reinterpretarea legendei lui Romolo, Pirandello subliniază natura ambivalentă a istoriei. Povestea tradițională este doar o versiune posibilă a ceea ce s-a întâmplat, o narațiune contingentă, nu un adevăr absolut. În acestă nuvelă, Romolo nu este alăptat de lupoaică, nu are frate, totuși rămâne întemeietorul unui oraș în formare, un simbol al posibilităților neîncheiate și al devenirii. Totodată, se pune în discuție și relația invers proporțională dintre civilizație și religie. Pe măsură ce societatea progresează, omul devine tot mai slab în simțirea religioasă, iar legendele mitice, care odinioară dădeau sens existenței și comunității, dispar în favoarea unei istorii „oficiale”, rigide și dogmatice. Aceasta, în opinia lui Pirandello, constituie o pierdere majoră, deoarece fixarea trecutului în date imobile ucide imaginația și libertatea de a interpreta evenimentele istorice.
Figura văduvei tinere se conturează în Trandafirul ca un simbol al purității fragile, aruncată într-un cadru provincial dominat de instincte grosolane și de vulgaritate socială. Contrastul dintre inocența ei și bestialitatea mediului devine centrul tensiunii narative, pe fundalul căruia se desprinde un personaj masculin, contemplativ, „exilat interior”, singurul capabil să înțeleagă frumusețea spirituală a eroinei. Roza, accesoriu al grației feminine, se transformă într-un obiect ambiguu: semn al inocenței, dar și al dorinței colective. Gestul refuzului, salvează iubirea tocmai prin renunțare, protejând-o de degradare.
Personajul Matteo Sinagra, din Pe cont propriu,  „mort voluntar”, își planifică sfârșitul, mergând spre cimitir cu ironie și seninătate. Tragedia prăbușirii se convertește într-un act de libertate, iar moartea devine experiență estetică. În Realitatea din vis Pirandello zugrăvește portretul unei femei rănite de propria educație și de neputința soțului de a o înțelege, care, într-un vis ce amestecă atracția și spaima, descoperă cum pudicitatea  se preschimbă în dorință, iar dorința în povara unei culpe imaginare.
În iluzia că are multe de spus, Moma, personajul feminin din Am atâtea lucruri să-ți spun, descoperă că viața i-a fost trăită prin alții, iar singurătatea nu face decât să-i dezvăluie cât de puțin i-a aparținut cu adevărat. O altă nuvelă în care destinul personajelor se frânge într-un joc de iubiri încrucișate și interdicții, unde pasiunea e sacrificată pe altarul idealurilor deșarte, este cea în care  protagonista, Domnișoara, incapabilă să iasă din încorsetarea în care se află, ajunge să accepte un mariaj lipsit de iubire.
Răscolitoarea La carriola (În două labe) înfățișează, printr-o structură circulară și prin vocea unui avocat nevrotic, drama omului scindat între „forma” impusă de convențiile sociale și dorința de autenticitate, tensiune simbolizată de privirea câinelui care devine oglinda conștiinței și a super-eului, fără a oferi însă vreo eliberare, ci doar confirmarea unei neliniști iremediabile. Dacă le punem în dialog,  Candelora semnifică ritul exterior, comunitar, prin care se caută luminarea și un nou început, iar La carriola, ritul interior, individual, un gest ascuns care nu aduce o purificare reală, ci doar o clipă de „sfidare” a morții. Astfel, legătura simbolică este că ambele texte vorbesc despre nevoia de eliberare dintr-o condiție de constrângere: în primul dintre ele, eliberarea e proiectată pe plan cosmic și religios, prin lumina sărbătorii; în cel de-al doilea, eliberarea e minimală, grotescă, redusă la o joacă ascunsă, dar cu aceeași intensitate a dorinței de a rupe lanțurile închisorii convențiilor.
Și în acest volum, Laszlo Alexandru devine un partener al scriitorului, care reconstituie nu doar povestea, ci și vibrația umană și filosofică a fiecărui text, făcând ca vocea lui Luigi Pirandello să sune autentic și viu și în limba noastră.
În fața unei asemenea opere, cronicarul literar nu poate decât să salute cu admirație perseverența, seriozitatea și respectul pentru literatură ale traducătorului, care a transformat o datorie filologică într-un dar cultural pentru cititorii români.

Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 9, septembrie 2025, anul XV)