„Carstul meu” de Scipio Slataper: un roman central-european

În acest număr propunem publicului şi editorilor din România un nume al literaturii italiene mai puţin cunoscut şi netradus la noi: Scipio Slataper, prozator, critic literar și publicist,  născut în 14 iulie 1888 în Triestul Austro-Ungar. Îşi petrece copilăria în oraşul natal, de unde pleacă la vârsta de 15 ani, când, în urma unei crize nervoase, este obligat să-şi întrerupă studiile şi să petreacă o lungă perioadă de recuperare în regiunea carstică. Această etapă din viață îi inspiră romanul Carstul meu, fragment de autobiografie spirituală, dar şi document al unei generaţii artistice şi intelectuale, al crizei care anunţa războiul. Încă din timpul liceului, începe să frecventeze cercurile iredentiste triestine. În 1905 apar, în cotidianul socialist „Il Lavoratore”, primele sale articole cu caracter literar şi politic. Este începutul unei activităţi publicistice care devine tot mai intensă. După terminarea liceului, în 1908, Slataper pleacă la Florenţa, unde se înscrie la Facultatea de Litere. Aici intră în legătură cu grupul intelectual al revistei „La Voce”, înfiinţată în 1908 de Giovanni Papini, principala revistă de cultură din ajunul Primului Război Mondial. Începe colaborarea la această revistă în 1909, când apare prima dintre cele cinci faimoase Lettere triestine. După obţinerea licenţei, în decembrie 1912, cu un studiu despre Ibsen, pleacă la Hamburg şi predă limba italiană. Revenit în Italia după doi ani, se înrolează ca voluntar şi este trimis pe front, unde moare în primele lupte, în Podgora, pe 3 decembrie 1915.

Carstul meu (Il mio Carso)

În 1911, când scrie Il mio Carso, scriitorul împlineşte 23 de ani. Volumul, apărut în 1912 şi reeditat de trei ori în doar patru ani, are un succes răsunător în epocă, fiind considerat un moment distinct în evoluţia prozei triestine. Apreciată de către istoricii literari drept o carte excentrică, fără echivalent în literatura italiană, Carstul meu este dificil de definit sub aspectul apartenenţei la un gen: „jurnal liric”, „roman psihologic”, „autobiografie”, „Bildungsroman”, „roman al unei epoci” sunt doar câteva din clasificările utilizate pentru ea.
Mărturie a unei generaţii prinse în tumultuoasa istorie a începutului de veac, acest text nonconformist confirmă vocaţia novatoare a Triestului prin unul din cei mai reprezentativi scriitori ai săi. În acelaşi timp, implicarea lui Slataper în evoluţia revistei „La Voce”din Florenţa, principala revistă de cultură din Italia începutului de secol XX, promotoare a modernismului, se va repercuta şi asupra acestui prim titlu al său.

Structurat în trei segmente de întinderi diferite, Carstul meu rescrie etapele formării personalităţii protagonistului-narator. Din punct de vedere tematic şi stilistic, textul se naşte din tensiunea generată de o dublă „chemare”, antipodică: a Carstului – ţinut sălbatic şi stâncos de lângă Trieste, întruchipare a naturii înseşi – şi a oraşului, puternică emblemă a civilizaţiei. Titlul original, Il mio Carso e la mia città, păstrează explicit această polaritate care marchează scurta, dar intensa biografie a lui Slataper. Pentru el, Carstul reprezintă vitalitatea frustă, instinctivitatea, fondul „barbar”, spontaneitatea, libertatea – valori pe care tânărul autor le clamează nu de puţine ori într-un veritabil stil nietzschean. Spaţiu real, de o vigoare dezlănţuită, Carstul este nu mai puţin şi o geografie interioară, un topos mitizat. El are pentru Slataper o funcţie compensatorie, terapeutică. Reîntors acasă, la origini, după o suită de experienţe dramatice, acesta se raportează la Carst ca la un ideal etic, ca la o sursă de adevăr
Scrise sub semnul unei netrucate, spontane sincerităţi, paginile dedicate Carstului aduc implicit un elogiu formelor primare, pure, anarhice ale vieţii, echivalent al copilăriei şi tinereţii: „Mă cunoşteau pământul pe care dormeam în nopţile adânci şi cerul întins răsunând de strigătul meu victorios, când, învolburându-mă cu torenţii sau prăvălindu-mă din vârful muntelui, năvalnic ca o lunecare de pământ, îmi stăvileam elanul ca să prind din zbor o mică albăstrea”. În numele libertăţii, natura este celebrată extatic, într-un timbru cu accente neoromantice: „Natură, îţi mulţumesc. Tu m-ai făcut liber şi-ţi mulţumesc. Natură, eşti dreaptă de când te ştii, şi-ţi mulţumesc că mi‑ai dat viaţă. Sunt cu totul al tău, divină şi bună natură”.
Această simplitate de fond intră însă în contrast cu exigenţele civilizaţiei citadine, căreia – nou Zarathustra – tânărul vrea să-i infuzeze vitalitatea frustă a Carstului. Şi totuşi, Trieste se dovedeşte a fi mult mai mult decât o convenţie, decât ipocrizie şi normă burgheză. Pentru Slataper, el reprezintă o altă matrice: un spaţiu plural, al întâlnirii şi confruntării dintre culturi, unde autorul încearcă să-şi definească rădăcinile italo-slovene. „E mai bine să mărturisesc că vă sunt frate, chiar dacă uneori vă privesc confuz şi distant şi mă simt intimidat de cultura voastră. Poate că mi-e teamă de voi şi atunci mă gândesc la consolarea naturii, la mult râvnita libertate.” Sunt cuvintele unui scriitor descins dintr-o mamă italiană şi un tată slav, care simte Triestul ca pe un „creuzet de neamuri”, loc al descoperirii celuilalt, cu un amestec de fascinaţie şi nelinişte.
Explicaţia acestei tensiuni identitare este sugestivă: „Mă gândesc la îndepărtatele mele origini necunoscute, la înaintaşii mei care arau câmpul, la străbunicul care a trăit la Trieste în vremea când acesta devenea porto-franco; la casa în care m-am născut şi unde trăieşte, înăsprită de durere, bunica”.
„Ne vom supune legii noastre. Vom călători nesiguri şi nostalgici, împinşi de dulcile amintiri pe care nu le vom simţi niciunde ca fiind ale noastre. De unde venim? Patria e departe şi cuibul părăsit. Dar, cuprinşi de dragoste, ne vom întoarce acasă, în Trieste, şi de aici vom începe.” Persistă în acest ataşament faţă de multietnicitatea oraşului, faţă de capacitatea culturilor sale de a intra în dialog, un reflex al umanismului de fond al lui Slataper italianul, natură mediteraneeană, solară. Aceasta îşi găseşte complementul în tumultul neoromantic al supraomului; ambii constituie versanţi ai unui spirit care îşi caută unitatea şi echilibrul.
Pe de altă parte, Trieste, marele port al Imperiului Habsburgic, degajă forţă civilizatoare, opulenţă, pragmatism, atribute pe care Slataper le înregistrează şi le aprobă, pledând implicit pentru valorile unei societăţi moderne, industrializate. Mitul muncii ordonate, eficiente, al unei discipline – garant al bunăstării sunt doar câteva din atributele lumii citadine pe care tânărul încearcă să o interiorizeze cu acelaşi patos: „Şi marile noastre vapoare ridică ancora spre Salonic şi Bombay. Iar mâine locomotivele vor zgudui podul de fier de peste Vltava şi se vor arunca asupra Elbei în Germania”. Devenit el însuşi protagonist al multor pagini, datorită unui destin istoric sinuos şi controversat, Trieste e glorificat ca sursă a energiilor combative, a militantismului ardent al locuitorilor săi.

Între cei doi poli exteriori (Carst – Trieste) şi, deopotrivă, ai propriei sensibilităţi îşi construieşte Slataper edificiul romanesc, cu aceeaşi propensiune – stilistică, de această dată – spre totalitate. Deşi aparent eclectic, alcătuit din fragmente de jurnal, pagini introspective, descrieri, pasaje lirice, evocative, secvenţe narative, reflecţii politice sau morale, Carstul meu îşi regăseşte unitatea de fond datorită viziunii integratoare asupra omului pe care o afirmă autorul, în dorinţa de a-şi epuiza propriul mesaj. Şi, în ultimă instanţă, propria experienţă existenţială, atât de intens consumată.
Dispunerea cronologică a evenimentelor şi notaţiilor este perturbată insistent, uneori cu deliberată ostentaţie. Naratorul acumulează, juxtapune episoadele, trecând imprevizibil dintr-un loc în altul sau de la o epocă la alta, abandonează o tramă epică pentru a deschide spontan o alta şi a se reîntoarce la prima, după criteriile unei tehnici ce nu cunoaşte altă coerenţă decât cea paratactică.
În opinia celor mai avizaţi exegeţi ai săi, Slataper reuşeşte în Carstul meu performanţa de a contrapune, prin viziune şi stil, unei solarităţi reflexive, lucide fantasmele distructive ale propriului inconştient. Din această perspectivă, cartea apare mai mult ca un „câmp de luptă”, un teatru al confruntării între două exigenţe antagonice, de intensităţi egale, fără ca una să o poată învinge pe cealaltă.
Ca tip de soluţie romanescă ce reuşeşte ca, pe o structură de jurnal, să aglutineze cele mai diverse forme de expresie literară, Carstul meu poate fi citit într‑o fertilă corespondenţă cu alte romane central-europene din prima jumătate a secolului XX. În ce priveşte capacitatea de a restitui atmosfera specifică disoluţiei unei lumi şi naşterii alteia, cu toate repercusiunile asupra generaţiei tinere, volumul lui Slataper îşi găseşte numeroase similarităţi de fond cu suita prozelor agonicului în Europa Centrală.

Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 4, aprilie 2024, anul XIV)