Trei proze de Umberto Saba. Traducere inedită

Publicăm alte trei proze din ciclul Şapte nuvele (1912-1913) de Umberto Saba, în traducerea Doinei Condrea Derer.

Numerele de loto  

După patru ani de căsnicie, în familia lui Giuseppe Lara viaţa încă se derula destul de bine, pentru ca fisurile timpului scurs să nu se facă deloc simţite. Familia nu era excesiv de numeroasă iar tatăl, un bărbat de nici treizeci de ani, o întreţinea cum putea, cu o mică rentă şi cu recenzii sau articole scrise pentru un mare cotidian ori pentru reviste cu profil filosofic. Ca toţi bărbaţii din generaţia lui, ce putea fi considerată de-a dreptul abstinentă, se însurase de tânăr şi datorită firii lui dădea dovadă de o seriozitate aproape tragică, fără nici o înclinaţie spre cea mai mică formă de libertinaj. Fusese o căsătorie din dragoste între un bărbat talentat, cu aspiraţii nu tocmai comune, şi o fată frumoasă, suficient de inteligentă ca să-l cinstească după merit şi destul de blândă ca să suporte, la început chiar cu entuziasm, apoi cu o răbdare caritabilă, bine disimulată, multele defecte şi egoismul, inerente la unul cu un temperament ca al lui. „Unde-i mult soare şi umbra-i mai deasă” era maxima pe care biata femeie o găsise subliniată într-un cărţoi al lui Giuseppe; adaptată propriei situaţii, voia să spună că un mare gânditor nu e obligat să fie în acelaşi timp şi un excelent tată de familie. N-am putea spune însă dacă ea ar fi preferat să-i ierte bărbatului lipsa unei gândiri filosofice sau a simţului practic; nu se înfiripase niciodată îndoiala în sufletul tinerei mai mult decât îndrăgostită de Giuseppe şi, ca atâtea alte femei, dornică să remedieze hibele bărbatului cu resursele instinctului.
Suferea mai ales din cauza sărăciei. Câştigul lui Giuseppe consta dintr-un credit de demult, încasat anevoie, în mari răstimpuri şi din plăţile literare de asemenea trudnice şi lente. Dar era o chestiune despre care soţia nu prea-i vorbea. Ce rost avea să-l mai amărască din moment ce el, de la sine, se străduia cât putea să facă progrese, chiar şi financiar? Nevoile filosofului erau modeste iar gusturile lui de o sobrietate exemplară: la masă spunea că pentru papilele lui gustative, nefalsificate, nici o delicatesă nu era de preferat unei simple farfurii cu fasole verde, condimentată cu ulei extrafin de măsline; iar dacă vara i se întâmpla să intre într-un bar după o răcoritoare de doi bani, îl ruga pe chelner să-i toarne mai puţin sirop. Cum să realizeze că alţii sufereau pentru lipsa unor lucruri de care el unul nu avea nevoie? Aşa se face că lui Giuseppe îi plăcea atât de mult fasolea încât singurul lux făcut la zile mari era să cumpere una de o calitate specială şi – zicea el – deosebit de aromată, ca apoi să nu mai contenească lăudându-i savoarea, deşi femeia ar fi preferat un hartan de pui, iar copiii o cutie cu nuga. Lidia nu era excesiv de cochetă şi pretindea foarte puţin pentru graţioasa-i făptură, dar dacă e să spunem adevărul, i-ar fi plăcut să facă o figură mai bună în prezenţa prietenelor şi a colegelor de şcoală, măritate cu bărbaţi ce nu-i ajungeau lui Giuseppe nici la degetul mic, dar care, cu toatele, aveau un zâmbet compătimitor când o întâlneau fără cercei în urechi şi fără colier la gâtul ei frumos. Nu că i-ar fi purtat ranchiună bărbatului ei, dar nu putea să uite că într-o zi, ieşind după cumpărăturile zilnice (în dimineaţa aceea el încasase toate cele trei sute de lire ce i se cuveneau pentru o traducere interminabilă din germană), se oprise în faţa vitrinei uneia din prăvăliile cu podoabe făcute pentru femeile dornice să facă figură bună, dar nu pot să cheltuiască prea mult şi unde, printre alte bagatele aranjate ca să le ia ochii trecătoarelor, trona o pereche de cercei din coral, cu preţul trecut pe un cartonaş de alături: zece lire şi cincizeci de centime. Sărmanei îi rămăsese inima la ei de când trecea pe acolo, în drum spre piaţă, iar acum când bărbatul ei încasase atâţia bani, s-a mai oprit o dată ca să vadă de mai erau acolo ori o altă femeie, mai norocoasă, îi luase.
- Uite, îi zise lui Giuseppe arătându-i din ochi şi cu degetul, ce zici, arată rău cerceii ăştia?
Giuseppe aruncă o privire distrată, după care spune că nu, dimpotrivă, erau frumoși și îi plăceau mult.
- Nu-i aşa? zise Lidia încurajată, parcă ar fi două picături de sânge.
- Exact, confirmă Giuseppe făcând câțiva pași pentru a-și continua liniştit drumul.
Dar femeia nu se urnea din loc.
- Zece lire şi cincizeci de centime, poate îi lasă şi mai ieftin, adăugă timid, fără să privească spre bărbatul ei care, de altfel, n-ar fi putut să o audă pentru că era deja departe.
Nu i-a purtat ranchiună, asta nu; prea era convinsă că omului acela nici prin gând nu-i putea trece că există pe lume femei capabile să tremure pentru o bijuterie, dar, cu toată bunăvoinţa, nu a putut să uite că se oprise degeaba în faţa perechii de cercei. Viaţa lor conjugală trudnică și nu prea veselă ar fi putut să continue la fel cine ştie cât, dacă un eveniment neaşteptat – o ciudată coincidenţă între un vis al Lidiei şi extragerea la loto – nu ar fi grăbit criza, scoţând la lumină neînţelegerea. Tânăra visase că defuncta ei mamă şedea lângă ea pe marginea patului şi-i vorbea cam aşa:
- Ce poţi să faci, fata mea! Sigur, bărbatul tău e un om de treabă şi mi-e martor Dumnezeu că mi-a fost drag şi că am fost cum nu se poate mai mulţumită în ziua când v-aţi luat! Dar văd că în felul acesta nu vă mai descurcaţi; sunteţi mult prea săraci, iar lumea mult prea rea.
După care îi oferea, ca pe vremuri, o priză de tabac pe care Lidia, ca şi altădată, o accepta din politeţe prefăcându-se că o mirosea ca apoi, pe ascuns, să o arunce. Observând vicleşugul, bătrâna continua cu un zâmbet resemnat, reprobator:
- Nu-i frumos, fata mea, să-ţi minţi mama pentru o priză de tabac. Nu era mai bine să mărturiseşti că nu o vrei? Dar nu mă supăr, dimpotrivă, vreau să-ţi dau un sfat, deşi ştiu că bărbatul tău nu m-a aprobat niciodată. De ce să nu jucaţi şi voi din când în când la loto? Rişti atât de puţin, iar puţinul acela, ţi-o spun din experienţă, îl recâştigi de fiecare dată, cel puţin ca speranţă. Ba chiar, uite: ţin să-ţi dau eu trei numere cu siguranţă câştigătoare săptămâna asta. Azi e joi: mai ai timp trei zile ca să joci.
La acest punct, Lidia avea impresia că buna ei mamă i se pleca la ureche, ca şi cum s-ar fi temut că o aud și alţii, ca să-i spună încet, dar atât de răspicat încât vocea repercutată cu putere o trezise:
- 3, 16, 48.
Totul se derulase cu atâta claritate încât avea impresia că se petrecea ziua în amiaza mare și nu în vis, aşa că, trezindu-se, era uşor emoţionată, aproape recunoscătoare. De aceea s-a simţit datoare să-i relateze astea lui Giuseppe în timp ce-şi beau împreună cu copiii obişnuita ceaşcă de cafea cu lapte. Giuseppe ascultă, zâmbi, și apoi îi spuse:
- Până una alta, azi nu e joi, ci abia marţi; nu văd de ce mama ta nu ar trebui să ştie zilele săptămânii, dacă ştie numerele.
Uşor fâstâcită, Lidia îi replică:
- Ce, strică încercarea? Ne putem permite să dăm două lire; gândeşte-te numai câte lucruri frumoase și folositoare am putea cumpăra cu atâţia bani, dacă ar ieşi lozul.
- Prostii! spuse Giuseppe.
- Nu te zori, de ce prostii? Oare nu ies câştigătoare săptămână de săptămână lozuri de trei, ba chiar şi de patru numere? De ce n-am avea şi noi noroc, măcar la loto?
Giuseppe încruntă din sprâncene.
- Găseşti că suntem aşa de nefericiţi fără loto?
- N-am vrut să spun asta. Vreau să zic că nu ne-ar prinde rău câteva mii de lire câştigate fără atâta trudă.
- Ţi-am explicat deja acum câteva zile, adăugă iritat Giuseppe, că jocul de loto e o afacere speculativă dezavantajoasă pentru că nu există o proporţie justă între risc şi câştig. Altceva e, de pildă, ruleta, unde riscul şi câştigul sunt aproape egale. Înţeleg să rişti acolo, dar nu la loto.
- Dar visul?
- Lasă visele în pace: nici tu nu crezi. Frumos sfat ţi-ar fi mai dat mama ta! Dacă ţii să-ţi mai explic o dată, cu calculul probabilităţii în faţă, ce capcană e jocul la loto, sunt gata să o fac. Este pur şi simplu o chestiune de matematică.
- Nu pricep matematica, adaugă Lidia, care pălise ușor. Am avut un vis; se făcea că mama mea venise să-mi dea trei numere, iar eu una le-aş fi jucat la loto. Dar dacă nu vrei, dacă zici că greşesc…
- Sigur că nu vreau, sigur că greşeşti.
Ajunşi la acest punct, îi explică soţiei cum nu se poate mai clar şi mai simplu calculul pe care se bazează jocul de loto. Cum Lidia își terminase cafeaua cu lapte, îl asculta privindu-l în ochi, cu braţele petrecute după gâtul lui.
- Acum te-ai convins? încheie Giuseppe.
- Sunt mai mult decât convinsă! Dar să schimbăm vorba.
- Chiar de-ar ieşi numerele la loto, ai fi convinsă că ai procedat bine nejucându-le?
Lidia tăcu o clipă, apoi dădu din cap aprobativ.
- Bravo, exclamă Giuseppe. Aşa te vreau. Acum dă-mi cele două lire pe care vroiai să le faci plocon guvernului, iar duminică o să-ţi aduc un cadou ce va costa poate mult mai mult. Ba nu, aşteaptă; facem altfel: punem cele două lire în puşculiţa copiilor; ţi-aduc cadoul şi fără ele.
Lidia zâmbi, ceru să fie adusă puşculiţa unde, în aplauzele copiilor, căzură cele două monede de argint. Nu mai vorbiră despre asta decât o clipă, seara, în pat, înainte să stingă lumina.
- Chiar eşti convinsă, o întrebă Giuseppe, că am procedat bine punând cele două lire în puşculiţă şi nu le-am aruncat la loto din pricina unui vis?
- Întotdeauna sunt convinsă de ce-mi spui tu, răspunse tânăra şi își sărută bărbatul pe buze.
- Ah, blestemată mai sunt! exclamă Lidia când citi în ziarul de duminică, rezultatele extragerii loto din săptămâna respectivă şi își văzu numerele: 3, 16, 48.
Era atât de năucită încât nici nu se uită pe lista cărei localităţi ieşiseră.
- Blestemate, eu şi clipa în care m-am luat după bărbată-meu.
În afara durerii provocate de ratarea ocaziei, avea impresia că se făcuse vinovată de un sacrilegiu, neurmând sfatul sărmanei defuncte.
- Ce-i, dragă? De ce eşti aşa palidă? o întreabă Giuseppe care tocmai intra cu un pachet în mână, evident, cadoul promis. Ce s-a întâmplat?
- A ieşit lozul meu.
- Ce loz?
- Trei, șaisprezece, patruzeci și opt: lozul mamei.
- Cine ţi-a spus?
- Am citit chiar acum în ziar.
După o clipă de tăcere, Giuseppe întrebă:
- Şi ce dacă, chiar aşa fiind?
- Cum, chiar aşa fiind?
- Nu zic că nu-i așa. Dar mă întreb ce rău vezi în faptul că în loc de unele numere au ieşit altele.
Lidia îl privi ţintă, cu un aer între uimire și iritare.
- Ce vrei să spui?
- Tu n-ai jucat pentru că înţeleseseşi că jocul la loto nu-i bun. Acum ce te mai interesează?
- Dar dacă aş fi jucat, aş fi câştigat.
Giuseppe ridică din umeri. Apoi îi întinse Lidiei pachetul pe care-l ținea în mână.
- E un şal. Ţi l-am luat cu puţin mai mult decât voiai să arunci tu la loto. Îţi place?
„E nebun ?” îi trecu Lidiei prin gând. Cu mâinile tremurând, dădu la o parte, pachetul. Din el ieşi un şal negru, de mătase, de toată frumuseţea, ales cu mult bun gust.
- Mulţumesc, îi zise punându-l pe masă, lângă ziar, fără să-l sărute sau să-i arunce o privire celui ce i-l dăruise.
- Ia ascultă, se hotărî atunci Giuseppe, ce mai e şi asta? Căzusem sau nu de acord că n-o să joci? Nu m-ai asigurat tu însăţi că n-aveai să te căieşti, chiar dacă avea să iasă lozul? Acum ce te mai jeleşti?
Aşezată într-un colţ, cu capul în mâini, Lidia plângea tare.
- Răspunde-mi, strigă Giuseppe. De ce boceşti?
Încercă să-i desfacă mâinile.
- Acum, nici să plâng nu mă laşi?
De mânie, Giuseppe se făcu roşu la faţă iar venele îngroşate de la tâmple îi zvâcneau.
- Pot să ştiu ce altceva nu te mai las?
Era prima oară când se certau sau, cel puţin, în patru ani de convieţuire şi doi de logodnă nu ajunseseră niciodată până aici.
- Nu ştiu, spuse Lidia. Dar, acum, lasă-mă.
- Mă rog. Dar mai întâi vreau să ştiu ce altceva nu-ţi mai dau voie.
Lidia suspină din rărunchi, de parcă era gata să leşine.
- Ia te uită ce de-a nazuri! exclamă Giuseppe. Dacă-ţi dă mâna, spune-mi că am greşit, de nu… de nu… ruşinează-te şi termină cu lacrimile şi suspinele. Ca să-ţi spun drept, nu mă aşteptam la una ca asta din partea ta.
- În loc să mă consolezi, să-mi spui o vorbă bună…
- Pentru ce să te consolez? Fir-ar să… Mă mir că nu mă pui să-ţi cer şi scuze!
- Ce-ar fi aşa rău? La urma urmei, e vina ta că am pierdut atâţia bani.
Giuseppe văzu roşu înaintea ochilor și își dădu seama că într-un asemenea moment ar fi fost în stare să facă moarte de om. Se uita cu amărăciune şi dispreţ la ea, cum niciodată o fiinţă vinovată nu mai fusese privită de cineva, dar se abţinu.
- Mă duc dincolo să-mi termin articolul. Cheamă-mă când e masa gata.
Se îndreaptă spre uşă. Văzând ziarul pe masă, nu se stăpâni să nu arunce o privire.
- Unde-s numerele? Nu le găsesc.
- Ba sunt, spuse Lidia ştergându-şi ochii. Le vezi?
Giuseppe își strâmbă gura într-un zâmbet ironic. Privindu-şi nevasta în ochi o întrebă:
- La care tragere ai fi jucat cu numerele tale?
- Cum la care tragere? Sigur e că aş fi jucat, de nu făceai tu atâtea mofturi.
- Te mai întreb o dată: pentru care tragere ai fi jucat? Pentru cea de la Milano, de pildă, de la Florenţa sau de la Bari?
- Bari, pe naiba! exclamă Lidia.
- Pentru că vezi, remarcă Giuseppe încercând să rămână calm, eu văd în ziar cele trei numere, trei, șaisprezece, patruzeci și opt, dar înainte de ele văd scris Bari, în timp ce în celelalte oraşe, dacă nu greşesc, au fost extrase alte numere. Ceea ce vreau să ştiu acum este dacă tu ai fi jucat fără doar și poate pentru tragerea de la Bari.
- Ia să văd, sări Lidia.
Giuseppe îi întinse ziarul.
- Aş fi jucat, îi răspunse Lidia, restituindu-i ziarul, pentru toate tragerile.
Giuseppe izbucni în râs:
- Ești o biată nebună!
- Iar tu, un egoist nenorocit, replică, spre ghinionul ei, Lidia. Într-o zi ai încasat trei sute de lire şi ai refuzat să-mi iei o pereche de cercei de zece lire şi cincizeci de centime!
- Care cercei? se răsti Giuseppe privind-o atât de crunt încât tânăra nu putu să-i susţină privirea, simţind cum îi trece un fior de frică prin oase.
Tocmai de aceea demonul din ea o împinse să continue:
- Şi n-ai venit şi tu o dată cu o prăjitură pentru copiii ăştia sărmani! Li s-a îngroşat sângele în vene de fasolea ta.
- Fir- ar…, urlă de data asta Giuseppe înfigându-şi mâinile în păr.
Simţea cum îi ardea fruntea şi, ca să nu pălmuiască monstrul din faţa lui, găsi că era mai bine să se îndepărteze imediat. După două ture prin cameră, ajuns la uşă, i se adresă:
- Când va fi fiartă fasolea mea, să mă chemi să o mănânc.
Ieşi apoi din iadul acela unde, în mai puţin de un sfert de oră, s-a ajuns la nenorocirea unei familii şi la sfârşitul unei iubiri adevărate, de durată.
Dacă filosoful nu s-a despărţit de soţia lui după această scenă, asta s-a datorat faptului că rareori viaţa le îngăduie celor săraci să ajungă la soluţii atât de nete. În ciuda împăcării intervenite după câteva zile, el se simţea tot mai singur şi mai puţin iubitor; își petrecea ziua în micul lui birou meditând asupra mizeriei şi barbariei la care ar ajunge lumea dacă atotputernică ar fi nesocotinţa iremediabilă a femeilor.



Găina

La nici cincisprezece ani, Odone Guasti, care mai târziu avea, sub un alt nume, să dobândească oarece faimă în lumea literelor, era practicant într-un birou la depozitul unei mici întreprinderi de citrice din Trieste. Cu un sentiment de mulţumire dezlănţuită, renunţase la studiile clasice, către care se considera prea puţin înclinat, ca să se dedice comerţului; oare nu se considera el un comerciant înnăscut? Cu toate acestea, nici nu trecuse o lună de când începuse noua lui viaţă, că deja îl cuprinsese iar neliniştea de fond a firii lui în faţa lăzilor cu portocale de marcat şi a catastifului unde înregistra corespondenţa, ca în faţa textelor în greacă şi latină aprobate de Minister şi mâzgălite pe margini cu caricaturi. Puştanul își ura şeful, „exploatatorul” caligrafiei lui clare şi al picioarelor lui lungi de adolescent, cu o ură foarte asemănătoare celei avute pentru şeful clasei; şi îl dispreţuia pe singurul lui tovarăş de muncă, un funcţionar în vârstă, aşa cum îi dispreţuise pe băncile gimnaziului pe colegii care își meritaseră rezultatele bune la sfârşitul anului şi bunăvoinţa constantă a superiorilor. Ură, e de la sine înţeles, nedreaptă: dar trebuiau să treacă mulţi ani şi să fie depăşite multe dureri până când Odone, întorcându-se cu gândul la anii trecuţi şi comparându-i cu prezentul, să ajungă să înţeleagă că doar el era cel care greşea, că făcuse prea puţin pentru a fi mai întâi un elev bun iar apoi un bun funcţionar. Este un privilegiu de nepreţuit al vârstei mature acela de a găsi în noi înşine rădăcina relelor îndurate; tânărul nu poate face altceva decât să acuze lumea din afară şi o face cu o îndârjire cu atât mai mare cu cât şi defectul este mai mare. Dar, de altfel, cine altcineva ar fi putut să-i explice lui Odone ce se întâmpla cu el şi să-l dojenească cu folos, dacă tatăl lui, plecat nu se ştie unde înainte chiar de naşterea lui, nu se mai întorsese iar el stătea doar cu mama, o biată femeie nefericită, care nu înţelegea mare lucru în afara faptului că era imperios necesar ca singurul ei fiu să fie sănătos şi să câştige cât mai devreme şi suficient, pentru a o elibera pe ea şi pe el de umilitoarea dependenţă de rude? Doamna Rachele (aşa se numea mama lui Odone) își iubea fiul cu o dragoste aproape păcătoasă, cu exasperarea afecţiunii materne specifice femeilor căsătorite în zadar; până în clipa aceea cel îndrăgit îi răspunsese cu aceeaşi afecţiune, deşi nu fără o venă de egoism, pentru că părinţii iubesc pentru ceea ce dau, iar copiii pentru ceea ce primesc. În viaţa fiecărui tânăr există un moment când dragostea filială, înainte de a se stinge, ca reacţie faţă de familie şi față de iubirea în sine, aruncă o ultimă, strălucitoare văpaie. Aşa se face că rarii trecători de pe promenada semipustie Sant’Andrea puteau să-l vadă în după-amiaza zilelor de sărbătoare pe Odone, de acum cu pantaloni lungi şi cu o umbră de mustaţă, plimbându-se la braţ cu mama lui, mult mai scundă de stat, purtând pe cap un văl negru şi o pălărie ciudată, minusculă, înduioşătoare pentru privitori. Astfel, după masa de seară, mama şi băiatul aveau emoţionante discuții în care deosebirea de păreri, deja accentuată de el, nu era de așa natură, în fața certitudinii privind viitorul lor în comun, încât să transforme supunerea filială în revoltă făţişă, iar idila într-o scenă.
Pentru mama lui, Odone continua să fie un copil cuminte ce nu uita înainte de culcare să-i mulţumească Domnului, la rugăciune, că i-a dat cea mai frumoasă, cea mai bună şi cea mai înţeleaptă mamă din câte există pe pământ, spre norocul propriilor făpturi, în minunata, niciodată îndeajuns de lăudata grădină creată de el.
Când, într-o seară, la sfârşit de lună, patronul îi zvârlise pe masă o bancnotă, precizând: „Începând de azi, eşti plătit: vei primi zece coroane pe lună”,  gândindu-se la satisfacţia pe care avea să o încerce mama lui, emoţionat şi plin de recunoştinţă, puştanul îi mulțumise.
Era primul lui câştig: cum avea să reacţioneze draga şi, până în ziua aceea, niciodată recompensata fiinţă, când avea să-i înmâneze banii spunându-i: „Ia-i mamă, sunt ai tăi”, subînţelegându-se: „deşi asta e nimic faţă de ceea ce voi fi în stare să-ţi dau într-o bună zi”.
În faţa celor zece coroane se risipiră îndoielile în privinţa vocaţiei lui de comerciant, care de-a lungul mai multor luni de ucenicie avuseseră răgazul să i se cuibărească în minte. Odată cu ele dispăru şi spinul remuşcării pe care nu avea cum să nu-l simtă când, ieşind pentru cine ştie ce comision, întâlnea pe drum vreun fost coleg şi încerca – vai, în zadar! – să-l convingă de imensul avantaj de a fi părăsit şcoala ca să lucreze, când acesta îl repezea ori, tăcând, părea că-i spune: „Ne mai vedem noi, trepăduşule, peste câţiva ani!”
Odată terminată ziua de lucru, dădu fuga acasă, sui scările cu trepidaţia unui îndrăgostit care-i duce primul dar frumoasei lui şi bâlbâindu-se şi sărutând-o, îi dădu mamei marea veste. Doamna Rachele se arătă emoţionată (dar mai puţin decât sperase Odone), iertându-l că o enervase la ora mesei, refuzând felul întâi, la amintirea cărui lucru lui îi fusese şi mai drag gândul la bucuria pe care avea să i-o facă la întoarcerea acasă. În fine, ea ţinu ca Odone să păstreze jumătate din ceea ce încasase pentru ce voia el, nu înainte de a-l sfătui să cheltuiască banii tot atât de bine pe cât îi câştigase şi amintindu-i de anumite pericole asupra cărora tinerilor le atrag atenţia mai degrabă taţii decât mamele. Numai că ea, care nu pronunţa anumite cuvinte sau nu făcea aluzie la ele prin perifraze înainte de a scuipa pe jos (atât de mare era scârba pe care i-o provocau), avusese parte şi de crucea asta: să trebuiască să-i vorbească ea fiului; își dădea toată silinţa, şi în cazul acestei triste  obligaţii, pentru a putea, când avea să vrea Domnul, să moară în pace şi fără remuşcări.
Sfaturi inutile: Odone încă nu întorcea capul după femei şi nu trecea niciodată fără să grăbească pasul pe anumite străduţe înţesate seara de marinari şi de femei cu vocea răguşită. În plus, deja hotărâse cum avea să cheltuiască cele cinci coroane: avea să-i cumpere un cadou mamei lui; singurul dubiu era dacă să-i ia o tabacheră rotundă cu ornamente din argint sau un evantai negru cu paiete. Dar atâta timp cât omul propune, iar Domnul dispune, nimeni n-are dreptul să se considere la adăpost de tentaţii, oricât de hotărât s-ar simţi într-o pornire generoasă. Iar dacă, pentru Odone, tentaţia nu a luat chipul unei fiinţe omeneşti de sex feminin, l-a luat pe acela al unei găini arătoase; am să vă spun pe dată cum şi de ce n-a putut să reziste şi cât de crunt a fost pedepsit.
Trecând a doua zi spre ora două după-amiaza prin piaţa de la Ponterosso, unde se ţinea şi se mai ţine la Trieste târgul de păsări şi de zburătoare vii, Odone, plecat de acasă ceva mai devreme ca să se mai tândălească în drum spre serviciu şi, hotărât să nu se întoarcă în închisoarea aceea nici o clipă înainte de ora fixată, se oprise să vadă marfa expusă în colivii. Îl atraseră nişte păsări exotice, în culori aprinse, strălucitoare, ce-i aminteau pe viu de timbrele coloniilor engleze şi ale stătuleţelor barbare, admirate adesea în modesta lui colecţie; după aceea, interesul i se îndreptă spre o mierlă, o fiinţă cu un aspect cu totul şi cu totul misterios, în al cărui cioc auriu se zbăteau niște viermişori, cam o duzină, din care pasărea nu dădea pe gât mai mult de unul o dată, la intervale regulate, închizând de plăcere ochişorii rotunzi, încercuiţi cu auriul fin ca al ciocului; se uitase fără simpatie la papagali şi cu dezgust la o maimuţă; în cele din urmă, îl atraseră puii îngrămădiţi în cuştile înguste din lemn, de unde își întindeau pe rând gâturile şi se tânguiau strident ori se răzbunau unul pe altul pentru setea îndurată şi lipsa de spaţiu. În faţa acestei privelişti, nu gurmandul din el se simţise atras: Odone iubea nespus găinile vii şi îi erau nu numai indiferente, ci de-a dreptul odioase, servite la masă. Dacă în timpul plimbărilor solitare la ţară, care în adolescenţă durează cât un marş forţat şi au solemnitatea unei cuceriri, zărea în faţa unei gospodării țărănești sau în verdele pajiştii creste şi salbe, se bucura ca în faţa unor trăsături de penel ce surprind chintesenţa peisajului; mângâia bucuros găina suficient de domesticită sau atât de stângace din cauza fricii încât nu apuca să se îndepărteze la timp de mâna lui întinsă drăgăstos. Acolo unde ceilalţi nu percep decât sunete monotone şi neplăcute, Odone asculta un fel de muzică, modulată continuu de sunetele din coteţ, mai ales în amurg când, cuprinse de somn, găinile au un fel foarte tandru de a se tângui.
Îi plăcea mai puțin cocoşul. Mândria şi largheţea acestui sultan din bătătură, evidente în faţa unui vierme sau a unui dumicat aparte, dorit şi lăsat, după o vizibilă luptă interioară, femelelor, nu pot fi apreciate decât de un cunoscător în ale vieţii, în măsură să înţeleagă valoarea rară a renunţării şi nobleţea masculină aflată la originea oricărui sacrificiu adevărat. Dar dacă ar fi fost întrebat de ce îi plăcea zburătoarea aceea bleagă, care celorlalţi nu le sugerează decât asociaţii gastronomice, probabil că puştiul nu ar fi ştiut să răspundă. Într-adevăr, celor mulţi ce l-au întrebat, el nu le-a răspuns decât douăzeci de ani mai târziu cu o poezie, şi ea prea puţin înţeleasă. El simţea că trupuşoarele acelea acoperite cu pene erau impregnate de aer, de câmpie, de diferitele ore ale zilei, iar acestui motiv estetic i se adăuga unul sentimental: în copilăria lui, lipsită de fraţi şi prieteni, Odone se jucase multă vreme cu o găină. Mama lui o cumpărase ca să o sacrifice şi să o gătească, dar atâta plâsese şi se rugase Odone încât doamna Rachele consimţise în cele din urmă să o lase liberă prin casă, ca pe un câine. Din acea zi băiatul nu numai că avea ouă proaspete de băut, dar avea tovărăşie; până şi mama lui se amuza văzând salturile formidabile ale găinii în faţa uşii cu geam de la bucătărie, în rarele rânduri când aveau vizite, sau când, asudată, gâfâind, se întorcea de la piaţă cu coşul de cumpărături în mână iar Cò-Cò (cum căzuseră de acord mama şi fiul să-i zică) îi alerga în întâmpinare cu ciocul căscat, cu aripile întinse, tremurând:
- Să mai spună cineva că găinile sunt proaste, se minuna doamna Rachele.
Dar adesea, văzându-şi fiul vorbind cu o puică de parcă era un om, se înfuria, părându-i-se un semn de imbecilitate. În schimb, pentru Odone, ceasurile petrecute cu găina îi aparţineau cu adevărat, fie că o obliga să se „aşeze” (să se ghemuiască) lângă el pe treptele dintre bucătărie şi sufragerie, trepte din cărămidă cărora amurgul le dădea reflexe roșietice, care-i aminteau de cele ale antepurgatoriului, aşa cum le văzuse zugrăvite într-un tablou pe teme religioase, fie că o strângea la piept până începea să scoată ţipete de durere. Gândindu-se cu bucurie că mai avea atâta timp înaintea lui ca să trăiască, să se bucure pe lumea aceasta (după care îi rămânea veșnicia), vorbea cu Cò-Cò despre călătorii şi activități comerciale aventuroase, despre fericirea viitoare, în sfârșit, despre tot ce-i trecea prin cap. Dar, după doi ani de claustrare domestică, de hrană excesiv de ademenitoare şi consistentă, de grasă ce era (părea o odaliscă), ciudatei tovarăşe a copilăriei lui sacrificate şi extatice îi pleznise (după spusele unei vecine experte) inima: în fine, murise, iar amicul ei o îngropă. Odone ar fi vrut să-şi ia imediat altă găină, dar mama lui nu vru cu nici un chip să-i îndeplinească dorinţa: de acum era prea mare pentru asemenea distracţii: clasorul cu timbre şi câte o plimbare cu ea erau – trebuiau să fie – distracţii arhisuficiente.
O dorinţă neîmplinită rămâne însă o dorinţă prelungită; în faţa cuştilor cu puici, Odone își aduse aminte de ea. Mai ales una îi plăcea: era într-adevăr un exemplar foarte frumos, cu un căpşor expresiv, cu penetul negru, strălucitor şi o coadă lungă, arcuită, ce-i amintea de penele de la pălăria vânătorilor de munte. La început, mai mult din curiozitate, şi nu atât cu hotărârea fermă de a o cumpăra, întrebă de preţ (își închipuia că era cine ştie cât), iar vânzătorul mirat de aşa client, având în vedere sexul şi vârsta, îi răspunse morocănos, convins că își răcea gura de pomană:
- Trei coroane şi jumătate.
- Numai atât? exclamă Odone.
Celălalt îl privi mai mult ofensat decât mirat şi mai convins că ştrengarul îl lua peste picior. Când pricepu însă că nu glumea, deschise cuşca, scoase pasărea afară, îi suflă în pene pentru a i se putea admira grăsimea şi coloritul apetisant al cărnii.
- Ajunge, ajunge, îi spuse Odone, rănit de ţipetele ascuţite scoase de victimă din pricina efortului de a-şi ţine capul sus, ca să nu crape de congestie. Dacă puteţi să mi-o trimiteţi imediat acasă, o cumpăr, adăugă.
- Imediat, răspunse namila de om și îi dădu băiatului chemat de el pasărea ţinută de picioare.
Odone plăti, îi dădu adresa, un bacşiş de douăzeci de centime pentru băiat iar acestuia îi ceru să-i spună cui îi va deschide că era din partea lui. După aceea se uită la ceas. Era aproape două şi un sfert; se grăbi să ajungă la birou încercând să se convingă că cheltuise cum nu se putea mai bine banii. În acest scop exagera bucuria pe care avea să o încerce la întoarcere găsind-o pe Cò-Cò rediviva. Dar cu cât se străduia mai tare să o alunge, cu atât mai mult îl mâhnea bănuiala că făcuse un lucru inutil, dacă nu de-a dreptul ridicol. Își dădea seama că murise pentru totdeauna Cò-Cò şi nu putea fi înlocuită nici de toate găinile din lume; că murise propria copilărie şi era prostească încercarea de a-şi reînvia plăcerile în afara aducerilor aminte; că mama lui deja albise, că obosea tot mai uşor şi probabil avea să moară înainte ca Odone să-i poată oferi bunăstarea promisă; că făcuse rău părăsind şcoala pentru un serviciu, că în viaţa lui comisese o greşeală; nu ştia care anume, nici când, o greşeală, un păcat ce-i apăsa cu fiecare zi tot mai mult inima, durere considerată de puști doar a lui, neştiind (după cum prea bine avea să afle mai târziu) că e o durere specifică omului, fiecăruia în parte, numită în religie, păcatul originar.
În faţa depozitului Odone îi găsi pe hamalii ce-l aşteptau cu un transport de lăzi cu portocale şi se luă cu treaba, tot etichetând şi supraveghind; după aceea redactă facturile; trecu pe curat cu o grafie comercială îngrijită o lungă scrisoare lăsată în ciornă de patron; merse cu un comision în celălalt capăt al oraşului, reveni cu răspunsul şi mai ieşi o dată ca să achite o poliţă de îmbarcare la Societatea de Navigaţie Adria; umezi pânza şi puse scrisorile sub presă; scrise adresele pe plicuri şi lipi timbrele; în cele din urmă îl ajută pe hamal să închidă. Ar fi trebuit să se grăbească pentru a ajunge la Poşta Centrală, pentru ca întreaga corespondenţă să plece în aceeaşi zi, dar în seara aceea, de cum scăpă de privirile şefului, o puse într-o cutie poştală oarecare (prima ieşită în cale) ca să ajungă într-un suflet acasă. Mama lui care-l aşteptase la fereastră, deschise uşa fără să mai întrebe cine e, îi luă pălăria din mână, îi dădu haina de casă, după care-i spuse zâmbind:
- Mulţumesc pentru darul tău frumos. Cât te-a costat?
- Trei coroane şi jumătate, răspunse vesel Odone, plus douăzeci de centime bacşişul. Nu-i mult, nu-i aşa?
Era mulţumit şi mirat că mama lui primise cu plăcere, ca pe un dar pentru ea, pasărea oprită, ce-i drept, pasăre mai mult de curte decât de interior, având în vedere că murdărea peste tot.
- Unde-i? Vreau să o văd.
Gospodina deschise larg o uşă. Dincolo de ea, agăţată în cui, gata jumulită, cu înţepeneala cadaverică specifică, găina îi îngheţă lui Odone sângele în vene.
- Nu ştiu, reluă mama, unde ai găsit una aşa grasă şi frumoasă. Parcă-i clapon, nu găină. Ai avut într-adevăr mână bună. Mâine, cu un adaos de carne de vită, o să-ţi fac o supă pe cinste. În seara asta va trebui să te mulţumeşti doar cu ceva prăjit. Biata de ea, era plină de ouă, e aproape un păcat că am sacrificat-o.
Odone nici nu mai vru să audă restul; fugi în cămăruţa lui. Își simţea inima bătându-i cu putere şi lacrimile de suferinţă ce îi înţepau ochii, nu numai din pricina sfârşitului jalnic al păsării – pentru un scop atât de diferit faţă cel pentru care o cumpărase –, ci mai ales la gândul că mama lui - mama lui! – nu-l înţelesese. Cum era cu putinţă? O mamă să nu-şi înţeleagă fiul? Ca să fie înţeles de propria mamă, un fiu trebuie să-i dea explicaţii ca unui străin? Aşa erau mamele (după zece ani avea să zică femeile) sau numai a lui? Nu prea avea chef de vorbă, dar când vinovata intră în camera lui cu lampa de petrol aprinsă în mână, Odone ţinu să-i explice echivocul: imensa durere ce i-o provocase, fie şi involuntar.
Doamna Rachele ridică din umeri, se minună, se enervă, îi spuse că un băiat care peste două luni avea să împlinească cincisprezece ani nu se mai joacă, darămite cu găinile. Cum masa nu era gata, îi sugeră să iasă pentru o scurtă plimbare: avea să-i prindă bine.
- Dar cine a sacrificat-o?
- Eu, de ce-ntrebi?
- Credeam că nu te lasă inima să o faci.
- Când eram domnişoară, zise doamna Rachele, n-aş fi făcut-o nici pentru o sută de florini. După ce te-am avut pe tine, nu m-a mai impresionat. Când erai convalescent, după tifos, cu ce plăcere suceam gâtul puicilor, cu gândul la supa hrănitoare a băiatului meu.
Dându-şi seama vag, confuz că trebuia să şi le adreseze mai ales lui obiecţiile ridicate în această privinţă, Odone tăcu. Dar din seara aceea şi-a iubit mai puţin, tot mai puţin mama.



Cum am fost expulzat din Muntenegru

Când fug de acasă, băieţii de pe uscat o fac ca să vadă marea: asta mărturisesc căiţi, tremurând, la primul post de poliţie unde sunt duşi. Cei din localităţile de pe coastă fug ca să navigheze, chiar angajându-se ca ajutoare pe o barcă de pescuit: sunt prea mulţi şi prea greu de suportat anii de şcoală necesari pentru a putea obţine carnetul de căpitan de cursă lungă, iar cărţile de călătorie ne învaţă pe toţi că se poate conduce foarte bine o navă, pe orice mare, în orice împrejurare, şi fără carnet. În fine, alţii folosesc fuga drept mijloc de şantaj, exploatând afecţiunea crispată a părinţilor ca să-şi îndeplinească o dorinţă refuzată; în care caz, ajungem să citim în cotidienele marilor oraşe anunţuri prin care i se promite unui Gino sau unui Mario satisfacerea oricărui capriciu, numai să se întoarcă imediat acasă; semnat: „Mama ta, care moare de inimă rea”. În schimb, acum zece ani eu m-am decis să fac o călătorie pe jos în Balcani, cu câteva coroane în buzunar şi un tovarăş mai sărac decât mine, cunoscut întâmplător cu puţin timp înainte, pentru o cauză şi mai obscură şi imperioasă: să mă distrag prin efort fizic şi graţie priveliştilor noi, pitoreşti, de la o idee fixă, un chin interior, devenit cu timpul insuportabil. Trebuie însă să mărturisesc că nu mai eram un puştan: aveam 18 sau 19 ani. Aşa se face că într-o dimineaţă strălucitoare (nu mai ţin minte dacă era primăvară sau toamnă), m-am trezit cu tovarăşul meu la Cattaro, ultimul oraş austriac de la Adriatică, vrând să o apucăm spre Cettigne, peste munţi. Despre Cettigne se ştia doar că era capitala micului (mic, dar inexpugnabil) Muntenegru, iar pe atunci proaspăta înrudire a regelui Italiei cu prinţul Nicolae ne crea iluzia că aveam să ne bucurăm de o primire întrucâtva diferită de cea despre am să vă relatez. Tovarăşul meu (un concetăţean, după câte-mi amintesc, al lui Fogazzaro) avea la el legitimaţia de corespondent al unui ziar de provincie şi recomandarea episcopului, iar eu mult mai puţin... un manuscris cu versuri. Necunoscând drumul şi neavând cu noi nici o hartă, aveam nevoie de cineva care să ni-l indice. Ne-am hotărât să ne adresăm unui bărbier care ne observa din uşa prăvăliei lui abia deschisă, unde ucenicul făcea curăţenie. Am cerut informaţia; înainte de a deschide gura, bărbierul ne-a fixat îndelung, cu insistenţa suspicioasă a primitivului la intrarea în vizuina lui, în timp ce ucenicul, cu mătura în mână, se grăbea să se posteze lângă patron, plin de admiraţie pentru străini.
- Voi doi nu sunteți creştini? spuse drept răspuns în cele din urmă bărbierul într-o italiană cum nu se poate mai croatizată, într-un fel de dialect dalmaţian, pentru a continua: Dar nu sunteţi austrieci?
- Nu, îi răspunsei, suntem supuşi italieni. Dar eu m-am născut la Trieste.
Patronul şi ucenicul s-au privit îndelung în ochi, apoi s-au uitat la noi, pentru a-și arunca din nou ocheade unul altuia.
Un bărbat, care trecea pe drumul pustiu de acolo fără să se grăbească, s-a oprit şi el să ne privească pe noi şi pe inchizitorii noştri improvizaţi.
-Vreţi să vă arăt drumul nou sau pe cel vechi?
- Pe cel mai scurt.
O lungă pauză, de adâncă meditaţie, iar apoi:
- De ce nu luaţi diligenţa?
- Ca să nu cheltuim, răspunse tovarăşul meu.
Dar eu corectai pe loc:
- Pentru că ne place mai mult să mergem pe jos.
- Sunteţi muncitori?
Bănuiala trezită în ceea ce privea meseriile pe care le-ar fi putut exercita bărbatul acela m-a îndemnat să-mi păstrez răbdarea şi să răspund:
- Nu, suntem ziarişti.
Dar am roşit pentru partea de minciună care mă privea, ştiind prea bine că nici un ziar nu aştepta articole de la mine iar, pe de altă parte, nu scriam altceva decât versuri.
- Ah, ziarişti! Şi cât câştigă ziariştii pe zi?
- Depinde, spusei, de ziarele pentru care scriu şi de munca prestată.
- Voi doi, de exemplu, cât câștigați?
Privirea lui iscoditoare căzuse pe pantofii noştri de drumeţi. Ai mei, cel puţin, erau noi, ireproşabili. Trecuse apoi la rest, evaluând calitatea şi starea stofei.
- Ştiţi ce vă rog, continuă el, întoarceţi-vă puţin, să vă văd mai bine. 
Noi, nu numai că n-am făcut-o, dar ne-am arătat gata să pornim mai departe. În clipa aceea vocea şi gesturile bărbierului au devenit brusc amabile, aproape respectuoase; ne-a dat pe loc toate indicaţiile ca să nu greşim drumul. S-a oferit să-l trimită cu noi până la o răspântie pe ucenic, dar noi am refuzat pentru că nu aveam nevoie, sau, poate, ca să nu fim obligaţi să-i dăm un bacşiş.
- Să fie o iscoadă a poliţiei? îl întrebai pe tovarăşul meu, de cum ne-am îndepărtat.
- De ce să fie iscoadă?
- N-ai auzit ce întrebări ne punea? Şi cum se uita la noi când am spus că suntem italieni?
- E austriac, îmi răspunse.
- E bărbier, adăugai.
Nu mult după aceea am ajuns la poalele mult cotatului (pe atunci) munte Lovcen.
Plimbarea de la Cattaro la Cettigne ne-a luat toată ziua, aşa că numai spre seară am zărit pe un pisc acoperişurile roşii, strălucitoare ale capitalei; acoperişurile acelea (mă gândeam cu plăcere), atât de departe de cele din Trieste şi de casa mea. Aerul de munte, mişcarea şi cântecele agreabile ale tovarăşului meu ce i-au uşurat, lui, dar şi mie, truda mersului, au făcut loc în spiritul meu unei agitaţii ușoare, deloc dureroase, în fond, finalitatea ultimă a călătoriei, uitând de îndelungata mea nefericire și închipuindu-mi (ceea ce nu mi se mai întâmpla de ani de zile) că ale mele erau faptele de vitejie şi sentimentele unor eroi; aşadar, mă credeam un Telemachus,  iar pe tovarăşul meu un Pisistrat, fiul înţeleptului Nestor, cu care, la ceasul când se întunecă drumurile, ajungeam într-o cetate necunoscută, reşedinţa unui rege foarte puternic. În timp ce-mi imaginam toate acestea, parcă pentru a-mi întări frumoasele iluzii, s-a auzit un sunet melancolic de instrument pastoral: când s-a întrerupt, s-a apropiat de noi un tinerel muntenegrean îmbrăcat în portul lor, urmat la mică distanţă de oile lui. Şi păstorul din Cettigne ne fixa, ca bărbierul din Catarro, dar în locul privirii bănuitoare a acestuia, avea zâmbetul încurcat şi festiv al adolescenţei, iar mersul lui avea de ce să-ţi amintească de un prinţ din vremuri străvechi. Ne-a salutat, ne-a întrebat în treacăt de unde veneam şi încotro ne îndreptăm, ca imediat după aceea, ca pe cel mai important lucru, dacă aveam multe arme la noi. Auzind că nu avem deloc (era purul adevăr) s-a arătat contrariat, aproape ofensat, dându-ne de înţeles că nu pricepea de ce ascundeam lucruri atât de grozave tocmai de el, care era şi ne-o spunea în felul lui atât de pasionat de ele. Convingându-se în cele din urmă mai mult cu mâinile decât datorită vorbelor noastre că eram într-adevăr neînarmaţi, tinerelul ne-a pus să-i admirăm un pistol foarte lung, cu două ţevi, purtat la şold în loc de pumnal, dându-ne asigurări că era un ţintaş nemaipomenit, scuzându-se totodată că nu putea, din lipsă de cartuşe, să ne-o dovedească... Au trecut mai bine de zece ani din seara aceea şi mă gândesc că bietul păstor ar fi putut în ultima vreme să facă dovada mult lăudate-i lui măiestrii, dacă nu cumva detestaţii turci nu i-au luat-o înainte, făcând-o pe pielea lui. De cum a auzit că intenţionam să ne oprim la Cettigne, dar nu să tragem la hotel, ne-a invitat insistent în casa părintelui său: ne-a arătat-o cu degetul: era foarte aproape, dincoace de oraş. Am acceptat (din păcate) invitaţia, ca pe un semn de bun augur şi ne-am făcut intrarea în capitala micului (mic, dar generos) Muntenegru, urmaţi de tânărul pastor şi de turma lui nu tocmai numeroasă de oi.
Capul familiei lipsea; în locul lui ne-au primit femeile; multe femei. Bărbierul dalmat era nimic pe lângă ele! Curiozitatea acestor ţărănci în ceea ce ne privea mi-a amintit de sălbaticii din America, la prima întâlnire cu marinarii lui Cristofor Columb. N-am avut scăpare. O rupeau şi ele puţin pe italieneşte şi toate voiau un dar de la noi, o amintire, indiferent ce, pe care o primeau cu îmbrăţişări lemnoase şi pupături ce aduceau mai mult a lovituri şi ghionturi. Mâini, pe cât de murdare, pe atât de avide, au răscolit fără să fi cerut permisiunea în sacul meu de voiaj şi al tovarăşului de drum; au scos una câte una toate piesele vestimentare examinându-le pe rând, cu furie şi totodată cu scrupulozitate pedantă, smulgându-şi-le reciproc pentru a se năpusti asupra următoarei. Una din ele voia să-i fac cadou un nasture; i l-am dat; atunci, o alta mi-a cerut, împreunându-şi mâinile, fotografia decolorată şi fără margini a unui amic de-al meu. În cele din urmă, după ce se îngrijise de dobitoacele lui, s-a  întors păstorul împreună cu un bătrân, stăpânul casei. Acesta ne-a strâns mâna grav, ne-a poftit să luăm loc şi după protestele şi scuzele privind sărăcia din jur, ne-a arătat un pat mare unde – zicea el – puteam să dormim comod. Pentru cină, avea să comande ceva aparte. Am refuzat, spunând că nu era nevoie, dimpotrivă, doream să mâncăm la fel ca toţi ceilalţi. În cele din urmă, mulţumindu-i pentru ospitalitate, l-am întrebat cât costa casa şi masa. Atunci, bătrânul a întors capul, a făcut un gest larg, dând de înţeles că nici nu trebuia să pomenim vreodată despre asemenea mărunţişuri; dacă mai insistam, se supăra. De teamă că-l jignesc şi puţin emoţionat găsind atâta cordialitate şi dezinteres la o familie atât de săracă (săracă, dar primitoare) am renunţat la calculele estimative, hotărât să nu care cumva să îngădui ca oamenii aceia de treabă să dea de la ei vreo centimă. A fost adus vin, dar noi, nebăutori, abia de am gustat. După o scurtă absenţă, bătrânul a apărut ca un hangiu sau un proprietar de camere de oarece nivel, cu hârtie, toc, călimară. S-a scuzat în repetate rânduri pentru aceste formalităţi impuse – ne-a precizat – nu de el, ci de lege. La întrebarea privind profesiunea, amicul meu s-a declarat ziarist; eu mi-am asumat pur şi simplu umilul, trufaşul titlu de scriitor. La cină am gustat din pastele cu brânză de capră rămase de la prânz şi, cu îngăduinţa gazdelor, ne-am vârât imediat în pat. Dar vai! În patul nostru colcăia atâta viaţă, atât de agitată şi atât de avidă de sângele nostru, că în ciuda oboselii, la ceasul când femeile deja îşi făceau de lucru în bucătărie şi bărbaţii se aflau la muncă pe ogor, noi tot mai încercam să aţipim.
Ne-am oprit doar câteva zile la Cettigne. Nu mai încercam senzaţia de nou după ce admirasem târgul din oraș şi ascultasem melopeea slavă, tânguitoare a unor bătrâni cerşetori, care  cântau, acompaniindu-se cu o simplă coardă, vitejiile şi victoriile împotriva turcilor şi pe nemaipomeniţii lor eroi naţionali (cum – ne-au asigurat – nici o altă naţiune nu mai avusese şi nici nu avea să aibă); mi se părea că toţi locuitorii, de la prinţ la cerşetor, aveau unul şi acelaşi chip reprodus la infinit, obişnuitul chip al muntenegreanului, aşa cum îl ştiam din cârciumile sau din cafenelele din Trieste, care se oprea în dreptul fiecărei mese pentru a le oferi muşteriilor pipe lungi, încrustate, multicolore, portţigarete din imitaţie de ambră şi alte asemenea nimicuri. În plus, eu şi tovarăşul meu nu ne mai înţelegeam deloc. Între altele, el era un catolic fervent, aş zice aproape agresiv, şi tot susţinea existenţa lui Dumnezeu în timp ce, la rându-mi, îl încolţeam clipă de clipă, cu totul anapoda, cu toate argumentele emise de un copil rău când vrea să-i convingă pe ceilalţi şi, mai ales, pe sine însuşi, că Dumnezeu nu există. El era un adept convins al iubirii filiale pentru mamă, iar eu, poate pentru a-mi sufoca remuşcările, afişam pe atunci cel mai mare dispreţ pentru acest gen de sentimente, considerându-le prea călduţe şi efeminate. El îmi împărtăşea scrupulele avute din pricina unei văduvioare arătoase din satul lui ce-l împingea la păcat (păcătuia, se spovedea, iar păcătuia), iar eu îi râdeam în nas, arătându-i cât de absurd era Dumnezeul lui care, după ce ne făcuse aşa cum suntem, este gata să ne trimită pe toţi în fundul iadului pentru că nu putem fi altfel de cum ne-a creat în atotputernicia lui. Miezul discuţiei, acesta era, dar vorbele sunau cu totul altfel.
- Ştii ce, mi se adresă într-una din zile, pe când asculta blasfemiile mele, aşezat pe un pietroi şi curăţa o ramură cu briceagul ca să-şi facă o vărguţă, ar fi bine să ne despărţim. Eu mă duc în Turcia, iar tu, dacă mă asculţi, te întorci la mama ta, la Trieste.
L-am privit cu ură, dar şi cu dorinţa reprimată de a  plânge.
- De acord, îi spusei; e de la sine înţeles că nu mă întorc la mama la Trieste (am făcut-o după câteva zile), dar dacă vrei să ne despărţim, să o facem chiar acum, pe loc. Numai din politeţe nu ţi-am propus eu asta până acum.
Tovarăşul meu s-a ridicat fără să replice, iar eu, congestionat la faţă şi cu inima pierită, am reluat cu şi mai mare vehemenţă filipica împotriva lui Dumnezeu.
- Ar fi bine, spuse atunci tovarăşul meu, să ne despărţim chiar în seara asta.
- Mergem imediat să achităm ce avem de plată.
Am tăcut ca să rumeg în sinea mea o nouă bănuială. El se grăbeşte (mă gândeam eu) să se despartă de mine, nu pentru că se simte lovit în sentimentele lui religioase, ci pentru că şi-a dat seama că am mai puţini bani decât îşi închipuia. Desigur, bănuiala era nefondată, dar nu-i mai puţin adevărat că-mi tot repeta că aştepta un mandat de acasă care nu mai sosea. Între timp, eu trebuia să suport toate cheltuielile.
Iată cum am fost expulzat din Muntenegru. Când, plin de teama să nu-l jignesc, i-am cerut gazdei nota de plată pentru că urma să plecăm în aceeaşi seară, după ce şi-a reînnoit asigurările că era total dezinteresat şi a ascultat contrariat cuvintele noastre de mulţumire, bătrânul a scos dintr-un sertar o minută gata pregătită şi ne-a întins-o cu aerul că o făcea numai din delicateţe, pentru a-i lăsa aproapelui iluzia că s-a achitat cu puţinul cerut. În ciuda acestui fapt, pentru patru nopţi petrecute într-un culcuş tare, năpădit de ploșnițe şi pentru câteva mese mai rele decât cele de la cazarmă, suma era aproape monstruoasă; era mai mare decât ne-ar fi costat casa şi masa la table d’hôte într-un hotel de mâna întâi, şi nu la Cettigne. Mi-aduc aminte că în nota de plată figura vinul nebăut în seara fericitei noastre sosiri, iar pentru felul întâi am găsit puse la socoteală toate verdeţurile folosite pentru aromă. În sfârşit, o cămătărie ce mi-a spulberat pe loc toate iluziile nefondate în legătură cu micul (mic, dar generos) Muntenegru. Am ridicat unele obiecţii; gazda s-a întunecat la faţă; am protestat ceva mai energic, iar bătrânul ne-a ameninţat cu poliţia, dacă nu plăteam pe loc, până la ultimul ban. Îşi închipuia probabil că stăteam mai rău decât în realitate din punct de vedere formal şi recurgea la ameninţare, ca să ne şantajeze. Noi nu ne-am lăsat intimidaţi; mai mult, i-am declarat că nici nu doream altceva. Între timp intraseră în bucătărie femeile curioase şi păstorul ce-mi păruse un prinţ; aflând despre ce era vorba, au început să ne privească duşmănos, să vorbească şi să ţipe toţi odată; de la distanţă, femeile ne arătau pumnii. Bătrânul le-a spus supuşilor lui ceva în limba lor (poate le cerea să nu ne lase să fugim) şi a ieşit; a revenit după puţin cu un agent de poliţie. Pus deja în temă, acesta a cerut nota de plată şi a găsit-o modică: în cele din urmă, ne-a ordonat să o achităm.
- Nici o centimă peste jumătate, răspunse tovarăşul meu.
Atunci s-a dezlănţuit în jurul nostru o asemenea manifestare de furie – bătrânul strângea din buze, femeile ridicau pumnii – încât mă bătea gândul să plătim şi să isprăvim povestea, când poliţistul ne-a rugat să-l urmăm. La postul de poliţie unde am fost conduşi împreună cu bătrânul şi băiatul, după o sumară prezentare a incidentului ne-au cerut datele personale confruntându-le rând pe rând cu nota. Confruntarea a mers strună pentru tovarăşul meu, rău pentru mine.
- Scriitor? Cum scriitor? spuse ofiţerul de poliţie, ce semăna foarte tare cu colegii săi austrieci. Data trecută ai declarat zidar, nu scriitor.
Şi-mi arată foaia, dar cum nu era scrisă în italiană, n-am priceput nimic.
- Imposibil, răspunsei. O fi înţeles greşit proprietarul.
- Scriitor! Şi ce-ai venit să scrii despre Muntenegru?
- Să descriu ţara, supuşii.
Tonul era îndrăzneţ, dar dincolo de el, se simţea disperarea orgoliului şi pudorii literare jignite. Ofiţerul m-a măsurat din cap până în picioare; ne-a cerut paşapoartele şi mi s-a adresat cu un dispreţ suveran:
- După Mantegazza, tu mai vrei să scrii despre Muntenegru?
Paşaportul tovarăşului meu era în regulă, dar eu nu aveam decât certificatul de origine italiană, unde era specificat: în aşteptarea paşaportului reglementar.
- De ce, întreabă ofiţerul, refuzaţi să plătiţi?
- Nu refuzăm să plătim, dar nota este disproporţionată!
- De cinci zile, interveni bătrânul, tinerii aceştia mănâncă şi dorm la mine.
- De acord, am dormit.
- De două ori am schimbat lenjeria. Ţin să fiu plătit.
- Repet, insistai, suntem gata să plătim, dar nu cu o coroană farfuria cu mâncare de post.
- Bun, conchise ofiţerul, o plătiţi cu optzeci de centime şi faceţi-mi plăcerea ca în douăzeci şi patru de ore să părăsiţi Muntenegru şi să nu vă mai întoarceţi.



Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 4, aprilie 2014, anul IV)