„Cărţi şi autori de care e rău dacă uităm”: Licuricii lui Pasolini

N-am avut nici o ezitare când, de acord cu revista, am hotărât să continui seria „Cărţi şi autori de care e rău dacă uităm” trecând de la Sciascia la Pasolini. Pentru că, pe de o parte, nu e o trecere abruptă – lucru de care mă ocup anume în acest articol – , cei doi împărtăşind o seamă de credinţe şi atitudini comune, şi, pe de alta, pentru că personalitatea lui Pasolini este şi rămâne copleşitoare: cea mai destabilizantă, mai neconformist militantă, mai asumată ca „altfel”, mai scandaloasă şi, în acelaşi timp, cea mai proteic creativă din literatura italiană a celei de a doua jumătăţi a secolului XX. Pentru orice eventualitate, amintesc cititorilor români că în domeniul literelor Pier Paolo Pasolini (1922-1975) a fost poet, prozator, dramaturg, textier, eseist, critic literar, traducător, lingvist şi dialectolog; în domeniul teatral şi cinematografic a fost regizor (unul dintre mai importanţi şi originali în perioada respectivă la nivel mondial), scenarist şi actor; în plus a fost un jurnalist independent îndârjit şi din când în când pictor şi desenator. Nonconformismul său, parte spontan, parte conştient şi urmărit cu tenacitate, tradus în necontenitul refuz de a-şi înregimenta gândirea în altceva decât în propriile opinii şi obsesii, a fost strâns legat, poate chiar dependent, de homosexualitatea sa: declarată şi devenită curând o luptă personală şi deschisă pentru dreptul la diversitate într-o epocă în care diversitatea, nu numai cea sexuală, dar cu deosebire cea sexuală, reprezenta un scandal. Mă întreb cum ar reacţiona astăzi Pasolini când în lume (dar nu la noi, desigur) ideologia şi atitudinea „politically correct” au făcut din diversitate însăşi marca conformismului. Iar această întrebare este strâns legată de reacţia pe care am avut-o zilele acestea, când, pentru a concepe scurta serie de articole dedicate lui în această revistă, am răsfoit din nou imensa sa producţie (e de ajuns să spun că operele lui Pasolini publicate în celebra colecţie de clasici „I meridiani” a editurii Mondadori, tipărită pe foiţă de biblie, unde orice volum depăşeşte pe puţin 700 de pagini, a apărut în 10 tomuri) – o reacţie pe care ţin să o mărturisesc înainte de a trece la subiectul propriu-zis.   
Recitind întâi fragmente din scrierile sale despre politică şi societate (volum în „I meridiani” de 1900 pagini), impresia a fost neaşteptată: dezbaterile acelea legate de momente şi măsuri politice punctuale şi poziţiile lui în ele –  îndârjit personale şi cel mai adesea contra curentului, inclusiv contra celui de stânga în care se recunoştea – , mi-au apărut „datate”, desuete, iremediabil pagini de istorie. De aici o anumită decepţie: pentru că eu căutam acolo texte care puteau aduce cititorilor mei şi în genere nouă astăzi, o lumină în problemele noastre de acum şi poate un îndreptar. Pe de o parte, aşadar, decepţia de a nu găsi ce ne trebuie azi, pe de altă parte uimirea să constat că se făcuse ora patru dimineaţa iar eu, tot mai trează, nu mă puteam împiedica să recitesc la rând articolele acelea, polemice în majoritate, cu precădere cele adunate în secvenţa Scrieri corsare. Acestea,  apărute iniţial la Garzanti în 1975 (iar în româneşte la Polirom în 2006, în frumoasa traducere a colegelor mele Oana Boşca-Mălin şi Corina Anton), îndată după moartea scandaloasă a autorului (asasinatul care a suscitat repetate anchete, procese, dezbateri, controverse şi interpretări şi care continuă să fie învăluit în mister), cuprinde o sumă de articole publicate în ultimii doi ani de viaţă în câteva cotidiene de prestigiu (printre ele „Corriere della Sera”, „Il Tempo”, „Paese Sera”) şi alte varii documente (cronici literare sui generis şi eseuri), tratând cu precădere teme arzătoare ale politicii şi societăţii italiene din acei ani: mereu contra curentului, mereu singur, mereu radical în judecăţi, mereu vrăjmaş al conformismului de orice fel şi al abia născutei societăţi de consum. M-am întrebat atunci, la patru dimineaţa, ce anume îmi trezea mie acea sete de lectură, de vreme ce subiectele îmi păreau de-acum istorie (referendumurile italiene cu privire la divorţ şi avort, emanciparea femeii, mutaţiile antropologice produse de societatea de consum, degradarea civilizaţiei arhaice şi pierderea valorilor ei ancestrale etc.) Ce anume era în ochii mei – m-am întrebat – depăşit şi ce anume era viu şi incitant?
Răspunsul, provizoriu şi desigur personal, îmi pare a fi următorul: subiectele erau, în mare parte încă din vremea lui, arhianalizate de filozofi şi sociologi. Desuetudinea resimţită de mine nu ţinea însă nici de argument nici de abordare, căci Pasolini în genere depăşeşte conjuncturalitatea, ci de ideologia care îi stă la bază: amăgitorul lui idealism de  stânga cu acea nostalgie după o civilizaţie apusă, iluzorie şi neîntemeiat idealizantă, a sărăcimii periferiilor, a lumpenproletariatului şi a satului, unde ar fi existat până de curând o spontaneitate, o autenticitate şi o puritate a vieţii văzute ca bine suprem, şi, de cealaltă parte, cu condamnarea fără apel a societăţii de consum văzută ca dezastru antropologic şi „genocid cultural” definitiv. Vetuste, după mine, nu sunt ideile în sine ci înţepenirea în ele, în neputinţa de a depăşi catastrofismul pentru a putea eventual prospecta o intervenţie; pe scurt – cel puţin în această fază terminală a analizelor lui – vetust şi inoperant mi-a apărut militantismul său negativist, neputincios şi lipsit de speranţă. Iar faptul că de un asemenea militantism mă izbesc eu însămi zi de zi printre necunoscuţi, cunoscuţi şi prieteni, nu îl face – în mintea mea – mai puţin vetust. 
Şi dimpotrivă, ce anume face încă aceste scrieri vii şi incitante? Mai multe lucruri, cred eu. Unul este forţa şi prospeţimea limbii, care te izbeşte cu evidenţa sa ca un adevăr chiar când negi adevărul din ea; altul, că ele te obligă să retrăieşti cu putere temperatura acelor ani, ani de înflăcărare ideologică, când de la orice fapt al realităţii se urca la principii, iar în asta eu aflu o nobleţe a dezbaterii care îmi pare acum pierdută; altul, că din ele răzbate dincolo de schemele ideologice obsesive ale lui Pasolini, dincolo de raţionalitatea penetrantă a analizelor lui, o aderenţă caldă şi dureroasă la viaţă, o respiraţie poetică aflată numai în literatura bună. Dar cel mai important, cred eu, este felul în care în fiecare dintre ele Pasolini se oferă întreg cititorului, se pune în joc pe sine, se eviscerează cu o sinceritate absolută – iar acesta este, cred eu, tot un dar al interiorităţii sale profunde care este una de natură poetică. Această interioritate poetică m-a condus la ceea ce de fapt vroiam să propun în acest articol, anume să vorbesc despre licuricii lui Pasolini luminându-l pe Sciascia.

Pe 1 februarie 1975 Pasolini publică în „Corriere della sera” articolul Golul de putere în Italia, inclus apoi în Scrieri corsare sub titlul Articolul despre licurici. În acest articol Pasolini propune o periodizare a politicii italiene de după al Doilea Război Mondial în două mari etape, ambele dominate de dreapta democrat-creştină. Prima, de aproximativ două decenii, este în viziunea lui Pasolini continuarea fascismului italian, cu diferenţa că valorile autentice ale civilizaţiei „agricole şi  paleoindustriale” încă reale înainte de război, devin acum un „conformism de stat atroce, stupid şi represiv”. Cea de a doua, începând din deceniul şapte, e caracterizată de pierderea definitivă a acestor valori şi înlocuirea lor cu cele ale societăţii de consum, acompaniată de o mutaţie antropologică văzută ca iremediabilă degradare umană. Momentul de cezură între cele două etape, momentul când s-a petrecut ceva anume, este marcat, după Pasolini, de un fapt simbolic: „la începutul anilor ’60, din cauza poluării aerului şi, mai ales la ţară, din cauza poluării apei (râurile albastre şi rigolele transparente), au început să dispară licuricii. Fenomenul a fost fulgerător. După câţiva ani, licuricii dispăruseră. […] Acel ʻcevaʼ care s-a petrecut acum zece ani îl voi numi «dispariţia licuricilor»”.
După pasionala şi distrugătoarea prezentare a celor două etape, Pasolini însă mărturiseşte că fenomenul pe care vrea să îl ia în discuţie este altul, foarte diferit. Sensibil ca puţini alţii la problemele limbii, Pasolini analizează cotitura înregistrată, odată cu „dispariţia licuricilor” şi intim legată de ea, în limbajul Puterii (în vremea aceea, în Italia, democrat-creştină, putere condamnată pe veci de Pasolini prin eticheta Palatul): când de la sloganurile fruste s-a trecut la un limbaj complet nou, obscur şi total de neînţeles, menit să eludeze nu să exprime problemele şi care, de fapt, nu spunea nimic. Exemplul pe care îl aduce Pasolini, aici şi în alte intervenţii ale sale, este limbajul abscons al lui Aldo Moro, lider al democrat-creştinilor, iar pe atunci prim ministru. La scurtă vreme după acest articol propria moarte (tragică) l-a împiedicat pe Pasolini să cunoască moartea tragică a lui Moro. Cel care însă, cunoscându-le pe amândouă, a descoperit tainica legătură care le uneşte, între ele şi pe amândouă cu „dispariţia licuricilor”, este Leonardo Sciascia.
Dar mai întâi să amintesc faptele: pe 16 martie 1978 Aldo Moro, preşedintele Consiliului Naţional al Partidului Democrat-Creştin, aflat la guvernare, este răpit de formaţiunea de extremă stângă „Brigăzile Roşii” care cer în schimbul politicianului eliberarea unor membrii ai formaţiunii; Italia se împarte între două poziţii: „linia dură”, care nu vrea să cedeze şantajului, în care capilor democrat-creştini li se alătură comuniştii şi republicanii; şi „linia tratativelor”, care militează pentru salvarea lui Moro. Între infinitele dispute şi tergiversări, după 55 de zile de recluziune secretă, Moro este omorât. La puţine luni după asasinat, Sciascia publică L’affaire Moro, un roman-anchetă (despre acest gen sciascian am vorbit în articolele precedente). Titlul este fireşte grăitor: el reia expresia folosită în două celebre cazuri politice în care s-au implicat doi mari intelectuali, doi literaţi, amândoi de partea moralei şi a omeniei şi împotriva statului, prin două celebre pamflete: L’affaire Calas, al lui Voltaire, şi L’affaire Dreyfus despre care Zola scrie celebrul J’accuse. Iar titlul, ca adesea la Sciascia, indică o direcţie de lectură, acuzatoare şi militantă. Cartea începe însă cu un dialog peste timp şi dincolo de moarte cu Pasolini. Dialogul porneşte de la un licurici descoperit de Sciascia în crăpătura unui zid,  licuriciul care îi dăruia intelectualului „corsar” Pasolini epifania pietăţii şi speranţei într-o lume care în articolul pomenit arăta ca un vast şi disperat deşert: acel Pasolini –  „care vroia să dea în judecată Palatul în numele licuricilor. Pentru licuricii dispăruţi.” –  care legase licuricii de o cotitură a civilizaţiei reflectată în limbaj. Licuriciul lui Pasolini îi oferă detectivului Sciascia cheia de lectură în ancheta sa privitoare la moartea lui Moro. După Sciascia scrisorile trimise de Moro din „închisoarea poporului” nu fuseseră înţelese corect iar asta dusese la cumplita sa moarte. Scrisorile trebuiau analizate, considera Sciascia, în realitatea lor textuală şi punându-ne în pielea omului acela inteligent, obişnuit să se exprime complicat şi criptic, şi care în acea situaţie nu avea nici o altă posibilitate de a comunica cu exteriorul. Acele scrisori, interpretate ca dictate de răpitori, trebuie să fi exprimat adevăratele gânduri ale lui Moro, mai mult, trebuie să fi conţinut o serie de mesaje criptate printre rânduri, printre cuvinte, în care, iată, limbajul lui politic cifrat exprima, o dată măcar, adevărul despre locul detenţiei. Iar Sciascia întreprinde chiar o minuţioasă decodare, care la vremea respectivă a stârnit perplexităţi şi riposte. Ceea ce scoate la iveală analiza lingvistică a lui Sciascia, mergând pe firul gândirii lui Pasolini, este că acolo, în faţa morţii, nu se mai afla Moro politicianul ci Moro omul, în momentul său de adevăr şi de autenticitate, iar în acel moment omul Moro avea dreptul să fie înţeles şi crezut. Ori tocmai aceasta nu se întâmplă iar condamnarea omului e hotărâtă de însuşi păcatul său de limbaj. Suntem în faţa unei atroce ispăşiri danteşti, prin compensaţie, pe care Moro a trebuit să o îndure aproape timp de două luni înainte de a o plăti cu viaţa. „O compensaţie explicită: a trebuit să încerce să spună cu limbajul nespunerii, să se facă înţeles folosind aceleaşi instrumente pe care le adoptase şi le experimentase pentru ca să nu se facă înţeles. Trebuia să comunice prin limbajul incomunicabilităţii. De nevoie: adică silit de cenzură şi de autocenzură. Ca prizonier. Ca spion în teritoriu inamic, supravegheat de inamici”.
Pentru momentul acela, când omul Moro, neînţeles, e lăsat singur în faţa morţii, el îşi câştigă dreptul la compasiunea lui Sciascia, o compasiune şi ea de nedespărţit de Pasolini: de sacralitatea vieţii şi a morţii, sacralitatea licuricilor, resimţită de Pasolini ca de nimeni altul. 

Smaranda Bratu Elian
(nr. 6, iunie 2017, anul VII)