Sciascia ereticul: „Moartea inchizitorului”, romanul care devine anchetă

Mergând înainte cu serialul acelor aspecte ale operei lui Leonardo Sciascia (1921-1989) care, puţin cunoscute nu doar cititorilor români ci şi celor italieni, continuă să aibă relevanţă pentru epoca în care trăim noi astăzi, mă voi opri de data aceasta la un personaj fără egal în marea galerie a personajelor emblematice sciasciene: Fra Diego La Matina din Moartea inchizitorului. Pentru a-l prezenta este însă nevoie să lămurim mai întâi genul literar pe care îl creează Sciascia începând cu acest volum. Este, cred, genul cel mai original şi pasionant dintre cele experimentate de Sciascia, cel pe care în monografia mea îl numeam „romanul-anchetă” şi îl explicam în amănunţime. Aici mă voi rezuma la trăsăturile sale cele mai caracteristice, pentru a trece apoi la protagonistul amintit.

Romanul-anchetă al lui Sciascia (a scris cinci de acest fel) se plasează între alte două genuri specific sciasciene: romanul poliţist şi romanul judiciar; ca acesta din urmă, el pune în discuţie fie un act de justiţie fie actul de justiţie în sine şi procedura juridică, însă demersul şi structura sunt identice cu cele ale romanului poliţist: misterul unei morţi (care în unele cazuri e chiar crimă) ca punct de plecare, ancheta (detection – în romanul poliţist) ca materie centrală a romanului, detectivul ca principal actant. Ce anume îl deosebeşte de cele două genuri care îl flanchează? De „romanul-juridic” îl deosebeşte faptul că materia sa o constituie ancheta şi nu procesul. De romanul poliţist îl desparte o deosebire capitală: nu este ficţiune; cazul nu este inventat ci real, indiciile, documentele, mărturiile pe care lucrează detectivul sunt reale, iar detectivul nu este un personaj literar ci Sciascia însuşi. Scriitorul Sciascia se apucă, prin urmare, să facă treaba poliţistului sau juristului. De ce şi când o face? În două situaţii care trebuie să fie concomitente: când personajul în discuţie poate căpăta valoare de exemplum, pentru că o asemenea valoare este mult mai convingătoare când provine din viaţa reală decât din ficţiunea literară; şi când instrumentele specifice profesioniştilor s-au dovedit neputincioase în rezolvarea cazului, şi atunci este nevoie de capacitatea hermeneutică, adică de profunzimea şi fineţea în interpretare şi speculaţie a scriitorului.

Unde se situează, în cazurile respective, ancheta lui Sciascia faţă de anchetele întreprinse de realii profesionişti? Se situează într-o poziţie incomodă şi vulnerabilă. Ea nu este imparţială şi aseptică cum se presupune a fi cea a profesioniştilor, pleacă uneori de la premise discutabile sau cu parti-pris-uri vădite, înlocuind de cele mai multe ori, deşi pe neobservate, mersul specific inductiv al unei anchete, cu demonstraţia unei teze. Rezultatele sunt două şi s-au verificat la toate cele cinci opere: unul este că, în pofida suportului faptic real, cititorul percepe totuşi scrierea ca literatură, o citeşte fascinat şi capătă o atitudine; al doilea că profesioniştii au fost în toate cazurile zgândăriţi de Sciascia şi fie s-au apucat la rândul lor să cerceteze şi ei documentele prezentate de scriitor fie s-au angajat în polemici acerbe. Diferenţa majoră este însă încrederea care străbate toate scrierile lui Sciascia, o încredere de altminteri manzoniană, că literatura aduce mărturie lumii mai adevărat şi mai convingător decât istoria cu documentele ei pentru că, prin însuşi statutul său, ea este liberă să-i acorde un sens.

Moartea inchizitorului este capul de serie al genului. În minuţioasa muncă de documentare asupra istoriei siciliene care pregătea scrierea Codicelui egiptean, un roman istoric – şi el neconvenţional, ca toate genurile practicate de el, Sciascia dă peste un personaj formidabil, pe deasupra şi concitadin cu el: fra Diego La Matina, eremit condamnat pentru erezie, care, aflându-se închis în carcerele inchiziţiei din Palermo, în 1657, în timpul unui interogatoriu îl loveşte cu cătuşele pe marele inchizitor al Siciliei, Juan Lopez de Cisneros, provocându-i astfel moartea – caz unic în istoria inchiziţiei siciliene. În prefaţa la a doua ediţie, Sciascia mărturisea: „Acest studiu sau povestire despre o faptă şi un personaj aproape uitate din istoria Siciliei este lucrul cel mai drag din câte am scris până acum, unicul pe care-l recitesc şi care continuă să mă chinuie. Motivul adevărat este că e o carte  neterminată şi nu o voi termina niciodată, pe care sunt mereu tentat să o rescriu şi pe care nu o rescriu aşteptând să mai descopăr ceva: un nou document, o nouă revelaţie care să ţâşnească din documentele pe care deja le cunosc, vreun indiciu care să mi se arate între somn şi veghe, aşa cum i se întâmplă lui Maigret, personajul lui Simenon, când e captivat de o anchetă”.  

Detectivul Sciascia porneşte în căutarea a două adevăruri, care îi par mai degrabă ascunse decât mărturisite de documente: care era vina reală pentru care se afla în carcerele inchiziţiei fra Diego şi ce anume s-a petrecut în mintea acelui om până la acea izbucnire violentă care i-a hotărât moartea. Pentru a răspunde acestor întrebări, Sciascia cercetează cu cea mai mare scrupulozitate şi disponibilitate tot ce îi ofereau arhivele, istoriile, literatura şi-i oferă cititorului o nepreţuită mărturie despre instituţia inchiziţiei, despre oamenii care o reprezentau şi cei care o ajutau; despre interogatorii şi torturi reconstituite în detaliu; despre marile ceremonii baroce ale auto da fé-urilor palermitane, spectacole înspăimântătoare şi măreţe, în timpul cărora doamnelor din asistenţă şi nobililor li se serveau gustări şi răcoritoare; dar mai ales, citind în cutele nevăzute ale tuturor acestor documente, despre fra Diego şi marele inchizitor, despre probabila lor psihologie, despre cum trebuie să se fi petrecut întâlnirile dintre ei şi cum trebuie să fi mocnit şi izbucnit revolta călugărului.      
       
Sciascia interpretează cu fineţe de scriitor marea de documente mizând pe două caracteristici siciliene, pentru el sigure: religiozitatea de suprafaţă a insularilor şi uriaşa conivenţă, în Sicilia, dintre inchiziţie şi puterea laică, dintre controlul ideologic exercitat de inchiziţie şi cel economico-politic exercitat de nobili, care ofereau sfântului tribunal „o reţea de informatori şi delatori ce-ar fi făcut să pălească de invidie OVRA” şi poate şi securitatea românească. Concluzia lui este că erezia lui fra Diego nu era de natură să facă prozeliţi, cum însă făcuse, şi, prin urmare ea trebuie să fi fost nu numai de natură teologică ci şi socială. Ca să fie considerată periculoasă, ea trebuie să fi aţâţat nemulţumirile populare, poate chiar răscoala palermitană din 1647. Vina lui trebuie să fi fost, ca şi în cazul contemporanului lui, Tommaso Campanella: „bivalentă; trebuie să fi fost în acelaşi timp o erezie şi o contravenţie la legile în vigoare. De pildă: o idee sau opinie împotriva proprietăţii, o opinie sau un protest împotriva presiunii fiscale exercitate în acel moment cu deosebită ferocitate asupra poporului sicilian. […] În sens teologic, se pare că erezia lui se poate rezuma şi condensa în afirmaţia că Dumnezeu e nedrept; căci fra Diego a pronunţat-o şi nu numai pe rug […] şi va fi fost formularea eretică  finală a concepţiilor sale morale şi sociale.  Şi pare uşor să deducem de aici ipoteza că, atunci când şi-a dat seama că înfrângerea lui este iremediabilă şi fără speranţă, el a trecut de la revolta împotriva nedreptăţii sociale, împotriva nelegiuirilor, a uzurpării drepturilor şi bunurilor – identificându-şi atunci propriul destin cu destinul omului, propria tragedie cu tragedia existenţei – la acuzarea lui Dumnezeu. Nu la negarea ci la acuzarea lui”.    

Dar noi nu trebuie să scăpăm din vedere că Sciascia rămâne un scriitor: nu justificarea lui fra Diego o urmăreşte el, ci crearea arhetipului unui revoltat modern şi moralmente de acelaşi sânge cu el. Căci ceea ce, până la urmă, îi rămâne cititorului nu este figura unui martir al intoleranţei religioase şi a marelui Leviatan care e Puterea. Obiectivul lui este altul şi aş zice dublu: prin strategia şi funcţionarea Inchiziţiei să atragă atenţia asupra unui mecanism nu doar practic ci şi mintal încă viu şi mereu la pândă în societatea umană şi să ne pună dinainte statura gigantică a unui om revoltat; fra Diego nu acceptă regula jocului în care unul este iremediabil inchizitor iar altul condamnat, unul lup celălalt miel, şi, cu riscul morţii, afirmă pentru o clipă egalitatea după natură a oamenilor. Acest fra Diego are ceva şi din omul revoltat al lui Camus, pentru că revolta – şi la asta contribuie mult înflăcărarea lui Siascia – dă un sens întregii sale existenţe şi „înalţă demnitatea omenească”. Iar pentru a ne spulbera orice îndoială, Sciascia intervine explicit, mărturisind că, încercând să-l descopere pe adevăratul fra Diego, a avut în minte oamenii: “cu cugetul îndârjit: încăpăţânaţi, inflexibili, în stare să suporte uriaşe suferinţe şi sacrificii. Am scris despre fra Diego ca despre unul din ei: eretici nu dinaintea religiei (pe care o respectau sau n-o respectau) ci dinaintea vieţii”.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 4, aprilie 2017, anul VII)