A fost odată ca niciodată un copil-minune. Micile genii şi relaţia cu părinţii lor

La 11 ani, Norbert Wiener (1894-1964) intră la Tufts University, iar la 14 îşi dă licenţa în matematică. Va merge apoi la Harvard, iar la 18 ani termină Doctoratul în logică matematică. Înainte de a deveni părintele ciberneticii, Norbert a fost un copil care la doar 8 ani renunţa la şcoală. Decizia îi aparţinea tatălui său, Leo. El însuşi îi preda acasă fizică, chimie, germană, greacă şi latină, obligându-l să citească toate cărţile din bibliotecă, provocându-i grave probleme de vedere.

„La începutul lecţiilor îmi vorbea cu amabilitate”, povesteşte Norbert Wiener în autobiografia sa, „însă acest ton lua sfârşit odată cu prima eroare în matematică. Atunci tatăl drăgăstos şi simpatic devenea răzbunător, mă insulta cu apelative gen «cretin», «măgar» etc.” Să nu uităm că în acei ani Leo Wiener era la fel de faimos ca fiul său mai târziu. În diferite conferinţe explica publicului că orice copil – cu o educaţie corectă – poate deveni un geniu. „În felul acesta”, va scrie Norbert, „succesele erau meritul lui, falimentele existau din vina mea”.

În Off the Charts: The Hidden Lives and Lessons of American Child Prodigies (cartea va fi publicată la sfârşitul lunii şi în Italia), Ann Hulbert vorbeşte despre 15 copii geniali ai secolului XX şi relaţia cu părinţii lor. Prin urmare, şi despre noi, care genii de mici nu am fost, deşi ne-am fi dorit-o poate ca să îi facem fericiţi pe mama şi tata, iar acum, adulţi, ne înscriem copiii la orice tip de cursuri: de la coding la teatru, pian, judo, tenis, înot, engleză şi de ce nu, chineză sau arabă, că tot sunt de viitor. Îi controlăm, îi obligăm să fie cei mai buni, să „îşi exploateze talentele” în numele legii relative a meritocraţiei care azi a devenit un fel de religie.

Ann Hulbert, care scrie articole culturale în revista „The Atlantic”, după ce a terminat  cursurile la Harvard în 1977, consideră că micuţii genii şi părinţii lor reprezintă cazurile extreme ale unei relaţii care ne priveşte pe toţi. Sunt „dovada vie despre ceea ce copiii pot face şi cum în schimb aspiraţiile, frustrările şi eforturile adulţilor pot să îi ajute sau să îi blocheze”.

În secolul al XX-lea începe să circule în Statele Unite ideea de copil tabula rasa pe a cărui structură se poate construi orice tip de miracol. Hulbert povesteşte astfel despre Shirley Temple, campionul de şah Bobby Fischer, un alt geniu format la Harvard William Sidis (copil minune american cu abilităţi matematice remarcabile şi cunoscător de mic al multor limbi străine), ca şi despre câteva talente miraculoase din lumea muzicală: de la pianista  Philippa Schuyer la compozitorul Jay Greenberg sau violoncelistul Marc Yu.

Dintre toţi, cel mai fermecător rămâne copilul-minune Norbert Wiener, în costumul său de marinar cu ochelari de miop precoce, fiul unor emigranţi evrei din estul Europei, primul analizat ca un cobai în laborator în căutarea secretului talentului şi, deci, al progresului social. A fost celebru, un adevărat fenomen, în primii ani de viaţă şi în ultimii când, în sfârşit, îi va fi recunoscută contribuţia adusă ştiinţei. Însă, întrebarea poate esenţială pentru el şi pentru noi toţi – „Eşti fericit? – nu i-a fost pusă de nimeni. Niciodată.

Raluca Niţă
(nr. 2, februarie 2018, anul VIII)