O carte-document: „Italia artei vândute” de Fabio Isman

Criză, afaceri, furturi sau pur şi simplu adevărate jafuri. O carte publicată anul acesta povesteşte cum un adevărat patrimoniu artistic a dispărut din Italia. O bogăţie greu de estimat a fost „dezmembrată” şi a ajuns să îmbogăţească colecţionari şi muzee din lumea întreagă.

O lectură deloc uşoară. O experienţă pe cât de dureroasă, pe atât de surprinzătoare, uneori şocantă. E ca şi cum ai intra într-un muzeu şi ai descoperi că de pe pereţii sălilor au dispărut jumătate din opere, lăsând în loc spaţii albe, golite de semnificaţie, absurde, inutile. Motivele acestor absenţe sunt de-a dreptul greu de tolerat.

În cartea L’Italia dell’arte venduta - Collezioni disperse, capolavori fuggiti, publicată de editura Il Mulino, Fabio Isman scrie jurnalul unei diaspore a operelor de artă, dureroasă şi nesfârşită. Tablouri, statui, cărţi, triptice de altar, resturi arheologice, porţelanuri. Toate au umplut casele colecţionarilor străini sau au împodobit pereţii celor mai importante muzee care se mândresc mereu cu aşa-zisele „săli italiene”.

Isman este un jurnalist care s-a ocupat îndelung de aceste vicisitudini artistice, amestecă în mod atractiv poveşti triste, uneori de pură delincvenţă, cu istorisiri hazlii, portrete ale unei umanităţi surprinzătoare şi generoase, cu incredibile destine. La sfârşitul ultimei pagini te simţi ca un trecător invizibil printr-o lume de stafii, ai senzaţia unei nostalgii profunde după un Tărâm pierdut pe care nu l-ai putut aprecia, dar şi o ciudă faţă de un stat care a păcătuit pentru că nu a ştiut să respecte ceea ce era prevăzut încă din 1309 în Statuto di Siena: „Prima datorie a celor care guvernează este frumuseţea”.

Am putea să îi spunem marele exod, diaspora sau raid. Totul începe destul de devreme, la Veneţia, unde apar primii colecţionari şi unde la sfârşitul secolului al XVI-lea se înregistrează prima descompunere a unei colecţii, cea creată de Andrea Loredan: 91 capete de marmură, 43 de statui, 120 opere din bronz cedate în secret Ducelui de Bavaria în schimbul a 7.000 de ducaţi.

De altfel, nu e de mirare. Tiţian era artistul simbol al Veneţiei şi cu toate acestea doar 7% din operele sale au rămas în oraş. Cum a scris istoricul Krzysztof Pomianin, întreaga Europă achiziţiona tablouri la Veneţia şi în regiunea Veneto. Avem portretele a două ţări. Una de dinainte care se mândrea cu o bogăţie inestimabilă şi unică în lume, şi alta, cea de azi. În cea de dinainte, Goethe scria că la Roma sunt 50.000 de statui, în cea de azi au rămas 7.000 dintre care jumătate se află în Vatican.

Motivele abandonării patrimoniului artistic italian sunt diferite: de multe ori operele sunt lăsate moştenire unor rude fără niciun interes pentru artă, alteori e vorba de criza economică sau numeroasele jafuri, de neuitat cel comis de Napoleon (peste 50.000 de opere au plecat spre Louvre, printre care şi Nunta din Cana de Veronese), victime ale unor mode, mutaţii ale gustului artistic, datorii la jocuri de noroc, din nevoie de spaţiu sau de bani, decăderea unor familii aristocratice (în special la sfârşitul secolului al XIX-lea).

Nu doar persoane, ci şi biserici au cedat opere de valoare. Cum s-a întâmplat în cazul celor trei opere dintr-un triptic realizat de Beato Angelico şi donate de el însuşi bisericii San Domenico din Fiesole. A rămas una singură. Celelalte se află la Prado şi Louvre. Călugării aveau nevoie de bani ca să construiască o nouă clopotniţă.

A părăsit Italia şi portretul Dogelui Leonardo Loredano de Bellini, aflat acum la Londra, Famiglia di Dario ai piedi di Alessando de Veronese expusă la National Gallery, Maddalena penitente de Tizian pe care se zice că autorul o ţinea în mână pe patul de moarte, La Vergine delle rocce de Leonardo.
Din 20 de tablouri realizate de Antonello da Messina în perioada veneţiană, în Italia au rămas doar patru, 272 de pânze ale lui Canaletto sunt în Anglia, 48 în proprietatea Reginei. În muzeele italiene se găsesc în jur de 20, tot atâtea sunt proprietate privată.

Fiecare oraş este văduvit de frumuseţi uimitoare. La Roma, familiile nobile care aveau Galerii, ca Borghese sau Colonna, au cedat de multe ori insistenţelor anticarilor şi s-au lipsit de lucrări foarte importante. Se putea întâmpla ca Vaticanul să le ceară înarmarea regimentului de cavalerie, cum s-a întâmplat cu familia Colonna la ordinul Papei Pius al VI-lea. Ecce Homo al lui Correggio va ajunge la National Gallery, Salomé con la testa del Battista de Reni, la Chicago.

Genova a trăit perioada sa de glorie în timpul când încă mai existau Colecţiile Spinola, Doria, Durazzo. Vor emigra apoi multe tablouri de Rubens şi van Dyck. Destinatarii sunt personaje greu de imaginat, ca măcelarul Widener din Philadelphia care donând 600 de opere va ajuta la fondarea National Museum din Washington. Printre capodoperele italiene se află şi renumita Madonna di Cowper (de la numele colecţionarului George Clavering-Cowper) de Rafael. Multe tablouri de van Dyck au trecut frontiera ascunse în ţeava de eşapament a unor maşini.

Isman povesteşte şi despre Napoli, Florenţa, Palermo sau Siena. În fiecare oraş se ascunde un destin incredibil. Ca cel al capodoperelor lui Duccio di Buoninsegna împărţite între şase muzee diferite sau al lui Venere Anadiomene de Tiţian care se află la Edimburgh, după ce a trecut prin mâinile ducelui de Ferrara, pe la Cristina a Suediei, familia Orléans ori ducele de Ellesmere care o va ceda celor de la National Gallery of Scotland în schimbul reducerii taxelor de succesiune.

Dar autorul vorbeşte şi despre protagonişti imposibil de neglijat ca anticarul florentin Contini, cumpărători cel puţin ciudaţi precum fostul dictator filipinez Marcos, colecţionari împătimiţi ca Giampietro Campana, directorul băncii Monte di Pietà din Roma. Colecţia sa era atât de mare încât a fost împărţită în 12 secţiuni. Când a fost constrâns să o vândă, un număr impresionant de 792 de bucăţi a fost cumpărat doar de Ermitaj. La Louvre „La Galerie Campana” are şase săli.

Trec vremurile, dar proastele obiceiuri şi cifrele rămân. Conform inventarului făcut de Universitatea din Princeton, din subteranele Italiei au fost extrase din 1970 peste un milion şi jumătate de fragmente arheologice. Multe dintre ele riscă să ajungă în mâini criminale. Traficul clandestin de artă e pe locul patru în lume în ce priveşte profitul (şase miliarde de dolari în 2000), depăşind de ani buni traficul de arme, droguri şi falsuri. Destinatarii sunt însă mereu alţii. În 2015 minunatul Nudo sdraiato a braccia aperte de Modigliani a plecat dintr-o colecţie privată din Milano şi a fost cumpărat la o licitaţie de Liu Yiqian, un fost taximetrist chinez care a plătit 170 milioane de dolari.

Poate a venit momentul să ne predăm şi să acceptam teoria lui Henry Merryman, profesor universitar la Stanford care împarte planeta între „source nations” (unde arta îşi are originea) şi „market nations” (statele care gestionează piaţa artistică). Italia, care din păcate face parte din prima categorie şi nu are bani, va trebui să se mulţumească cu certitudinea că arta sa, exilată în afara graniţelor, va fi întotdeauna cel mai eficient ambasador.



Raluca Niţă
(nr. 5, mai 2017, anul VII)