Cultura în Italia: tendinţe şi perspective

Impermeabili şi indiferenţi la orice tip de activitate din afara celor patru pereţi ai casei: un film, concert, muzeu, librărie sau chioşc cu ziare. Complet dezinteresaţi de orice fel de competiţie sportivă, stadionul sau arena sportivă sunt pe lista spaţiilor antipatice. Nu se simt deloc atraşi de consumul cultural outdoor. O parte consistentă din populaţia Italiei călătoreşte cu farurile stinse, fugind de cultură, şi reprezintă 18,5% conform celor mai recente date statistice furnizate de Istat (Istituto Nazionale di Statistica).
Persoanele supranumite „no-cult” nu sunt marţieni şi nu locuiesc în realităţi barbare. Sunt parte integrantă din peisajul Italiei de astăzi, locuiesc la oraşe, în special cele mici (mai puţin de 2.000 de locuitori) unde teatrul este închis de ceva vreme, cinematograful sau sala parohială nu mai există de mai bine de un an iar librăria/papetăria a dispărut de la o zi la alta din cauza crizei economice. În locul ei a răsărit, ca din pământ, un magazin de îmbrăcăminte sau de telefonie mobilă.
Cei cărora le este indiferentă cultura, când nu de-a dreptul antipatică, locuiesc în special în sudul Italiei, confirmând încă o dată existenţa unei ţări împărţită în două: una, în nord, care e tot mai interesată de web şi muzee, alta, la polul opus, care încearcă să echilibreze raportul dintre pierderi şi câştig. Cei mai mulţi au depăşit vârsta de 60 de ani. În zona aceasta biografică, televiziunea le stăpâneşte orizonturile.
Dar este oare adevărat că aproape un italian din cinci – cum reiese din interviurile realizate de Istat – nu a avut nicio iniţiativă culturală în ultimele 12 luni? Este posibil să te izolezi total de tot ce se întâmplă sau ţi se propune în acest domeniu, până şi de intrarea liberă la muzee, o dată pe lună?

„Cifrele trebuie privite şi analizate cu multă grijă”, sugerează Fabrizio Tonello, profesor de Politici comparate la Universitatea din Padova şi autorul cărţii L'età dell'ignoranza publicată de editura Mondadori. „Poate nu au cumpărat zilnic ziarul dar l-au răsfoit într-o cafenea, nu s-au dus la cinema dar au văzut un film de Woody Allen la televizor ori poate au descărcat un serial de pe web, un cd, cărţi sau se informează despre tot ce se întâmplă în lume – din punct de vedere cultural – pe internet. De altfel, numărul celor care spun că folosesc computerul zilnic este în creştere cu 2,8%, ajungând astfel la un total de 40,3%. În medie, şi asta e o veste bună, consumul cultural este în creştere (erau 6,7% cei care declarau în 2013-2014 că au vizitat un muzeu sau o expoziţie, anul trecut numărul lor creştea cu 2%)”.
Prin urmare, trebuie să ne mulţumim că Italia nu se află pe ultimele locuri în clasamentul realizat de Eurostat? „Consumul depinde foarte mult şi de ofertă”, răspunde Tonello. „În ceea ce priveşte locul ocupat de Italia în Europa, există şi explicaţii istorice legate de alfabetizarea târzie a populaţiei ca şi argumente contemporane. Climatul general de astăzi nu ne convinge că dezvoltarea economică a statului depinde de cultură. Acel procent de 18,5% de italieni care fug în faţa ofertei culturale se oglindeşte în cei 17% care renunţă la şcoala obligatorie şi în cei 70% în vârstă de 19 ani care decid să nu se înscrie la facultate. Poate nu sunt chiar aceiaşi, dar sunt o parte a problemei”.
Aşa-numitul „analfabetism conştient”, explică Giovanni Solimine, profesor la Universitatea La Sapienza din Roma şi membru al Consiliului superior al Culturii, „este, de fapt, un stil de viaţă pasiv, în plin dezacord şi contradicţie cu o ţară matură ca Italia. Din statisticile europene (Eurobarometer dati, 2013), rezultă că, plasate mai rău decât Peninsula, sunt ţări ca Portugalia, Cipru, România, Ungaria şi Grecia. Cine nu merge la teatru des nu înseamnă că în schimb citeşte măcar o carte pe an, consumurile culturale se atrag unele pe altele şi se susţin. Unii participă uneori activ la foarte multe propuneri culturale, alţii la nici măcar una”.
Populaţia “no-cult” era în urmă cu cinci ani, 15,9%, a continuat să crească ajungând să fie, în 2013, 19,6%. Scade la 19,2% în 2014 şi în fine, cum spuneam, 18,5% anul trecut. Regiunile unde numărul acestora este mai mare sunt: Basilicata (31,4%), Calabria, Molise, Campania şi Puglia, în timp ce procentul acestora în nord-estul ţării este de doar 5,3%.

Diferenţa între nord şi sud rămâne netă. „Problema este politică, avem nevoie de ajutor financiar, dar şi de conţinut atrăgător, de calitate”, spune Stefano Massini, dramaturg, consultant artistic la Piccolo Teatro din Milano. „Dacă cinematografele îşi recuceresc publicul – deşi 48% din populaţie recunoaşte că nu a fost la film anul trecut – teatrul pluteşte în ape mai tulburi. Doar 19,6% din totalul celor întrebaţi de Istat (de la 6 ani în sus) au văzut măcar un spectacol în 2015 (+ 0,6%). Peste 80% dintre italieni nu sunt atraşi de această artă”.
Este cu siguranţă vina unui sistem care nu organizează turnee teatrale în oraşele mici sau în oraşe mai la sud de Roma. E adevărat că foarte mulţi artişti sau companii teatrale nu merg în aceste regiuni pentru că se tem de obiceiuri încetăţenite condimentate cu întârzieri de plată şi birocraţie. Dar este la fel de adevărat că gustul artistic se formează, se educă şi uneori, cel puţin la început, se impune. Cu siguranţă este şi vina propunerilor culturale: Goldoni, Gozzi, Pirandello nu trebuie uitaţi, dar nu se poate sta încontinuu cu privirea întoarsă spre trecut, fără a se risca senzaţia unei culturi mumificate, de muzeu al figurilor din ceară sau al interpretărilor arhivate. Este nevoie de curaj în a expune problemele vieţii actuale, lipsurile şi frustrările ei. Artistul nu trebuie să renunţe la oglindirea societăţii în care trăieşte de dragul unui trecut zaharisit şi de nepătruns pentru cei mai tineri.
Antonio Natali, fost director la Uffizi din Florenţa, a expus operele muzeului în locuri unde nimeni nu mai îndrăznise să o facă, la Casal di Principe, ţinuturi unde mafia ucide orice valoare morală. Rezultatul: 136.000 de vizitatori, foarte multe şcoli. Un succes, dar izolat.

În 2015, 68,3% dintre italieni au declarat că nu au vizitat niciun muzeu sau expoziţie, în sudul Italiei sunt 78,5%. Lipsa de interes pentru artă se manifestă după împlinirea vârstei de 20 de ani. Deci practic la terminarea şcolii italieni aleg să nu se bucure de pictură sau sculptură. „De vină” este şi faptul că toate oraşele Italiei, oricât ar fi de mici, sunt adevărate muzee în aer liber, italianul creşte de mic în mijlocul esteticii, e obişnuit. Da, obişnuit să nu o vadă, să nu vrea să o descopere, să nu afle ce se ascunde dincolo.
Într-o ţară unde numărul telespectatorilor este de 92%, cărţile şi ziarele supravieţuiesc cu greu. Jumătate din totalitatea femeilor – care oricum sunt mai multe decât bărbaţii – nu citesc. Dintre cei care citesc, 45,5% declară că nu depăşesc trei cărţi pe an şi aceştia sunt cu precădere tineri.
Raportul anual 2015 realizat de We are social stabileşte că – în medie – italienii petrec zilnic 4 ore şi 28 de minute pe internet, 2 ore şi 30 pe reţelele de socializare, 2 ore şi 39 de minute în faţa televizorului. Cei mai teledrogaţi din întreaga Europă. În acest ocean de ore, faptul că se citeşte o singură carte sau se vede un singur spectacol pe an nu poate fi motivat de lipsa timpului. Şi atunci, dacă nu de lipsa timpului este vorba, înseamnă că italienii aleg să nu citească, să nu meargă la teatru, cinema sau muzeu? Fac altceva pentru că acel „altceva” îi face fericiţi? Măcar de-ar fi aşa. Din păcate, mulţi dintre ei sunt bolnavi de pasivitate sau purtaţi în neştire dintr-o inerţie într-alta.
Fiecare societate are o sumă de simboluri ale gesturilor, vorbelor, spaţiilor şi activităţilor care o caracterizează, o definesc pe ea şi interesele ei. În absenţa acestui element aproape material, fizic, concret, vorbele sunt înşelătoare şi fără valoare.
Dragostea pentru cultură nu se naşte într-un deşert cultural. Există străzi instituţionale deja bătute şi experimentate. În Franţa, Marea Britanie sau Statele Unite cine vrea să scrie o carte poate cere o bursă de studiu sau poate avea acces la o casă pentru scriitori; la Praga metroul e plin de spoturi publicitare culturale, iar studenţii au abonamente simbolice la teatru. La Iaşi sau Cluj, cărţile sunt „abandonate” în parcuri şi tramvaie pentru plăcerea celor care au curiozitatea să le citească.
Fiecare ţară are povestea ei. Italia ne spune astăzi ca teatre, muzee şi cărţi sunt chestii de şcoală. A venit vremea ca italienii să iasă din bănci, să uite de griji şi criză şi, de ce nu, pentru prima dată să „chiulească” de la serviciu cu scuza unui film bun.

Raluca Niţă
(nr. 2, februarie 2016, anul VI)