Emigraţie şi literatură. „Înapoi, acasă” de Radu Pavel Gheo

Când realitatea emigrantului român în Italia devine literatură: Înapoi, acasă de Radu Pavel Gheo, sau despre Petrică Scarpete din satul Tălieni (al cărui nume trimite la italienii veniţi în România înainte de război) versus comisarul Scarpetti. O nouă versiune a povestirii din Numele Mierlei - 50 de clipuri vesele şi triste (Polirom, 2008). Cu o introducere în laboratorul scriiturii de Alina Radu: „Nu sînt muză. Aş vrea eu. Muza stă, superbă şi distantă, şi serveşte ca sursă de inspiraţie. Adică nu face nimic. Eu citesc şi muncesc pe fiecare bucăţică de text scris de Gheo”.

Radu Pavel Gheo: Înapoi, acasă

Bărbatul intră, flancat de poliţişti. Se aşează pe scaunul pe care i-l arată unul din cei doi bărbaţi în uniformă, undeva în faţa biroului comisarului. Arată obosit şi ponosit, de parcă n-a mai dormit de multă vreme într-un pat.
Comisarul, înalt, brunet şi bronzat, cu o uniformă impecabilă, îl priveşte cu un ochi critic, apoi ia din mîna unuia din poliţişti dosarul întins de acesta. Îl răsfoieşte puţin, le face semn celor doi să plece, mai răsfoieşte vreun minut dosarul... În fine, îşi ridică iar privirea spre bărbatul amuţit acolo, în scaun.
- Ştii italiană? începu abrupt comisarul.
- Da, ştiu, îi răspunse aproape imediat bărbatul, ridicând capul din pământ.
- Cum te cheamă?
- Petrică Scarpete.
- De unde vii?
- Din România... Dintr-un sat, Tălieni, adăugă el repede, prinzând privirea tăioasă a comisarului.
- Şi de cînd eşti aici, în Italia?
- De zece zile, veni răspunsul rapid.
Comisarul îl privi atent.
- Zece zile, zici?
- Zece zile.
- Nu mai mult? insistă comisarul.
- Nu mai mult.
- Minţi! Român mincinos! izbucni furios poliţistul şi pocni dosarul de birou. Ştii că o să te expulzăm. Te trimitem înapoi acasă. Să te duci să furi şi să dai în cap la oameni la tine acolo, în puttana ta de România!
- Dar eu n-am furat, domnule comisar... se apără bărbatul. Să mă bată Dumnezeu dacă am furat eu ceva! Scrie undeva acolo că am furat ceva?
- Şi-atunci de ce ai venit aici? La muncă cinstită, aşa-i? Să faci un ban, fiindcă acasă n-ai găsit de lucru şi îţi mor copiii de foame?
Bărbatul cel ponosit tăcu.
- Aşa-i? Spune-mi! Aşa-i?!
- Aşa-i, oftă bărbatul arestat.
- Să-ţi spun eu de ce ai venit! începu cu glas tunător comisarul, ridicându-se şi începând să umble nervos prin spatele biroului. Ai venit ca să furi. Poate că ai şi furat deja. Poate că ai şi omorât pe cineva. De unde să ştiu eu? Unde ai dormit? lătră el repede spre bărbat.
- La nişte... am nişte prieteni... într-o tabără... Abia ce am venit. Îmi căutam şi eu ceva de lucru în oraş, dar n-am găsit. Acum e mai greu... Şi-atunci, într-o noapte, au venit poliţaii şi ne-au ridicat.
- Minţi! Ţi-am spus că minţi! urlă comisarul. Porca miseria!
Apoi, pe un ton mai reţinut, începu:
- Dacă spuneai adevărul, poate că mai aveai o şansă. Poate că te credeam. Dar cînd minţi aşa, ca un porc neruşinat ce eşti, n-am ce să-ţi fac: o să trimit actele mai departe, la judecător, ca să semneze ordinul de expulzare.
Se aplecă peste birou înspre bărbatul din scaun:
- Dacă ai venit abia de zece zile, spune-mi, cum de ştii aşa de bine limba italiană? Ai învăţat-o la vreo facultate? Nu prea cred! O ştii de la împăratul Traian? De unde? Zi!
- De la... de la bunicul, spuse bărbatul.
- I-auzi, i-auzi! Şi el de unde o ştia?
- De-aici, de la el de-acasă. Vedeţi, începu repede bărbatul, bunicul era italian. A venit în România înainte de război, cînd în Italia era foame mare. A învăţat româneşte şi după aia s-a însurat şi n-a mai venit înapoi acasă. Pe mine el m-a învăţat.
Urmă un moment de tăcere.
- Şi de unde a plecat bunicul ăsta al tău? întrebă comisarul, pentru prima dată sincer curios.
- De pe-aici de pe undeva. Dar au venit mai mulţi. De-aia îi zice şi satului meu aşa. Tălienii, adică veniţi din Italia.
- Şi de ce te-aş crede? întrebă iar comisarul.
Dar nu mai apucă să audă răspunsul. În birou pătrunse un alt poliţist.
- Domnule comisar Scarpetti, vă caută cei de la Procuratură!
Bărbatul de pe scaun ridică brusc capul. Dar comisarul nu se mai uita la el. Coborî iar privirea în dosar şi i se adresă celuilalt poliţist:
- Ia şi dosarul ăstuia şi pune-l laolaltă cu celelalte. Să le ducă un curier la Milleroni, ca să semneze ordinele de expulzare. Vagabondaj, pericol pentru siguranţa publică... ştii, ca de obicei. Să-i trimită pe toţi înapoi acasă.
În drum spre uşă, comisarul Scarpetti aruncă totuşi o privire spre bărbatul încercănat de pe scaun. Privirile celor doi se întâlniră o clipă. Italianul şi-o coborî pe-a lui, apoi ieşi.

Radu Pavel Gheo

Alina Radu: Vorbeşte nevasta

Cinci lucruri despre mine şi Gheo:

1. Numele lui de familie este Radu. Pur şi simplu s-a semnat aiurea prima oară cînd a fost să-i apară numele tipărit şi a rămas aşa. Ceea ce îl plasează, fals, la litera G, iar pe mine mă face „doamna Gheo”. M-am resemnat, ce să zic.

2. Nu sînt muză. Aş vrea eu. Muza stă, superbă şi distantă, şi serveşte ca sursă de inspiraţie. Adică nu face nimic. Eu citesc şi muncesc pe fiecare bucăţică de text scris de Gheo. Protestez cînd nu-mi place, Doamne fereşte, ceva – şi pe chestia asta îmi pierd ore şi zile ca să-l conving să taie ce e în plus sau prost, apoi altele ca să-l mîngîi că nu e un ratat şi că nu e cazul să se lase de scris pentru totdeauna.

3. Gheo scrie exclusiv noaptea. De preferinţă după ce adorm eu. Şi e ca şi cum i s-ar trezi la viaţă – fără prezenţa mea iubitoare, dar fără îndoială sufocantă – un fel de creier secret, de care iau cunoştinţă cu uimire cînd răsar dimineaţa, iar el merge la culcare, stins şi epuizat.

4. Faptul că el scrie nu mă face să-mi vină şi mie cheful să scriu. Din motive care îmi scapă, lumea (literară, mai ales) nutreşte credinţa secretă că scriitorii se împerechează doar unii cu alţii. Ca şi cum ar forma o specie aparte, ai cărei membri nu se pot reproduce decît în cadrul ei. Deşi, uite, o fi şi adevărat: noi nu avem copii.

5. Cînd ne-am cunoscut, eram doar doi puştani oarecare, studenţi la Filo şi cititori pasionaţi. Cineva m-a întrebat odată dacă nu m-am îndrăgostit de inteligenţa şi talentul lui. Am privit înapoi în timp şi am tras concluzia că m-am îndrăgostit de Gheo pentru că avea un păr stufos ca o coadă de veveriţă şi mirosea minunat. După nu multă vreme s-a apucat şi de scris. O fi fost vina mea? N-o fi fost? Habar n-am.

Eu atîta am avut de spus.

Alina Radu
(nr. 2, februarie 2012, anul II)