Avanpremieră: prima versiune românească a scrisorilor lui Niccolò Machiavelli

În cunoscuta colecţie bilingvă „Biblioteca Italiană” a editurii Humanitas urmează să apară un volum-eveniment, anume prima versiune românească a scrisorilor lui Niccolò Machiavelli. Este vorba de celebrele scrisori care, în vremea lui, s-ar fi numit familiares, adică scrisori particulare – chiar şi atunci când sunt adresate unor persoane oficiale. Nu este vorba, aşadar, de foarte numeroasele rapoarte şi scrisori trimise în calitatea sa de Secretar al celei de a doua Cancelarii a Republicii Florentine sau al Consiliului Celor Zece ori din numeroasele sale misiuni militare şi diplomatice (la fel de faimoasele şi minunatele Legaţii). Unii dintre nenumăraţii cercetători care s-au dedicat studiului acestui mare personaj, recunoscut drept părinte incontestabil al teoriei politice moderne, şi care s-au aplecat, desigur, şi asupra acestor scrisori, le-au considerat cel mai frumos epistolar al Renaşterii. Nu ştiu dacă un asemenea calificativ, chiar adevărat fiind, ar fi relevant. Relevant este însă, cu siguranţă, că acest epistolar oferă o imagine extrem de vie a lumii din vremea Secretarului florentin, atât la nivelul marii politici, cât şi la nivelul vieţii cotidiene, şi încă şi mai mult o imagine deplină asupra omului care era Machiavelli.
Dacă aş încerca o sistematizare a scrisorilor, mai degrabă decât să mă uit la destinatari –  prieteni, rude, şi în genere apropiaţi ai marelui florentin, unii cu importante funcţii publice – m-aş orienta după tematică. Pentru că există, cred eu, în ele trei teme mari (care, la unii interlocutori, se perindă tustrele): analiza evenimentelor politice în curs; probleme şi fapte din viaţa cotidiană; intervenţii făcute sau sugerate (la noi s-ar spune „pile”) pentru ajutarea unor cunoscuţi. Toate au în comun precizia şi vioiciunea exprimării, atenţia acordată neabătut realităţii factuale şi, de cele mai multe ori, o împletire de registre stilistice care dezvăluie unitatea de fond a gândirii lui.
Analizele politice, suscitate îndeobşte de interlocutori, scot la iveală, pe lângă logica necruţătoare, echidistanţa şi concreteţea din tratate, care fac ca teoria politică a Secretarului florentin să semene cu jocul de şah, o seamă din temele care alcătuiesc miezul tare al doctrinei sale politice: raportul esenţial dintre virtù şi fortuna, dintre firea omului şi specificul vremurilor, conflictualitatea ca dat primar şi inconturnabil al politicii la orice nivel etc. Dar în primul rând ele ilustrează dramatismul situaţiei politice, italiene şi internaţionale, în care se naşte şi care determină gândirea sa politică: criza sistemului politic italian, particularist, policentric şi insuficient pregătit militar, confruntat cu agresivitatea marilor puteri europene.
Problemele şi faptele din viaţa cotidiană cuprind un spectru larg, de la afaceri de familie, la comentarea unor întâmplări hazlii, proprii sau ale prietenilor, confesiuni şi sfaturi amoroase, mărturii despre propriile ocupaţii şi scrieri etc. Caracteristice tuturor acestora sunt acurateţea observaţiilor, detaşarea ironică şi, paradoxal poate, o pudoare înaltă: deoarece dacă Machiavelli se amuză să relateze pe şleau întâmplări la limita obscenităţii, este nespus de rezervat şi frust cu privire la propria nefericire (episodul încarcerării, torturii etc.).
Cea de-a treia categorie, a scrisorilor prin care îşi roagă prietenii să intervină cu relaţii şi servicii în favoarea altor prieteni sau rude, sau se oferă să mijlocească tranzacţii matrimoniale, au şi ele câteva caracteristici demne de amintit: una ar fi că asemenea „pile” Machiavelli nu le pune niciodată pentru sine; alta, că cerând sau propunând un anume serviciu, nu-l exprimă la modul general, ci trasează o anume strategie pe care interlocutorul este sfătuit s-o urmeze, o strategie care îmbină condiţiile date cu psihologia personajelor implicate. Dar mai interesant, cred, pentru noi astăzi este să constatăm că sistemul relaţiilor personale şi al cointeresării materiale pentru obţinerea unor avantaje pare a fi nemuritor şi să cugetăm cât de legată este antropologia, mai degrabă sumbră, pe care Secretarul florentin îşi construia teoria politică, de experienţa directă a vieţii, la verità effettuale, de atunci şi de oricând.  
Traducerea, în afară de desfătarea prilejuită de inteligenţa, precizia şi ironia ce caracterizează majoritatea textelor, mi-a dat şi nu puţine bătăi de cap. Ele ţineau de vechimea limbii lui Machiavelli, de decodarea corectă a interpretărilor date de el faptelor, multe dintre acestea exprimate prin aluzii sau referiri cunoscute numai interlocutorului, de formulele (latine sau italiene) de introducere şi încheiere a scrisorilor, nepotrivite cu exprimarea noastră de astăzi, de denumirile unor funcţii şi instituţii nefamiliare cititorului modern etc. Multe dintre aceste dificultăţi au fost rezolvate cu ajutorul aparatului critic, necesariamente amplu.
Oferim cititorului revistei noastre, în avanpremieră, un scurt fragment din scrisoarea din 10 decembrie 1513 adresată lui Francesco Vettori, în care Machiavelli, înlăturat din politică şi diplomaţie, povesteşte cum îşi duce el viaţa la ţară, scrisoare, dacă nu cea mai frumoasă, sigur cea mai faimoasă din literatura italiană.

Smaranda Bratu Elian

Din Scrisorile lui Machiavelli

„Eu mă scol în zori odată cu soarele şi mă duc într-o pădure de pe moşie pe care am pus s-o taie şi stau acolo două ceasuri ca să văd cum s-a lucrat cu o zi înainte şi să petrec ceva vreme cu tăietorii de lemne, unde mereu se iscă gâlceavă fie între ei, fie cu vecinii. [...] Şi după ce plec de la pădure, mă duc înspre un izvor şi de acolo într-un loc unde am eu capcanele de păsări. Şi duc sub braţ o carte, Dante sau Petrarca sau unul dintre poeţii latini minori, Tibul, Ovidiu sau alţii asemenea: şi citesc despre patimile lor din dragoste, iar iubirile lor mi-amintesc de-ale mele: şi o vreme mă desfăt cu gândurile astea. Pe urmă ies la drum şi mă mut la han; vorbesc cu cei ce trec pe-acolo, îi întreb de noutăţile de la ei din sat şi aflu tot soiul de lucruri, observ diferite apucături şi tot felul de ciudăţenii omeneşti. Între timp se face ora mesei, când eu şi ai mei mâncăm bucatele pe care sărmana mea gospodărie şi minuscula-mi avere ni le îngăduie. După ce am mâncat, mă întorc la han: acolo mă văd cu hangiul şi de obicei şi cu un măcelar, un morar şi doi cărămidari. Cu ăştia stau şi mă tâmpesc jucând toată ziua şeptic şi table, unde se iscă nenumărate gâlcevi şi, la supărare, nesfârşite înjurături; şi de cele mai multe ori bătălia se dă pe o para, dar asta nu înseamnă că răcnetele nu ni se aud până la San Casciano. Astfel, înconjurat cum stau de păduchii ăştia, mă căznesc să nu-mi mucegăiască creierul, şi-mi vărs focul pe ticăloasa asta de soartă, şi sunt mulţumit că mă calcă astfel în picioare ca să văd până unde merge cu neruşinarea.
Însă când se lasă seara, mă întorc acasă şi intru în odaia mea de lucru; iar când ajung la uşă mă lepăd de hainele obişnuite de peste zi, pline de noroi şi de tină, şi-mi pun veşminte regeşti şi de curte; şi îmbrăcat astfel cum se cuvine, îmi fac intrarea sub bolţile antice în alaiul marilor oameni din vechime, unde, primit fiind de ei cu iubire, mă hrănesc cu acele bucate, singurele cu adevărat ale mele şi pentru care, doar, am fost născut; acolo nu mă sfiesc să vorbesc cu ei şi să-i iscodesc cu privire la raţiunea faptelor lor; iar ei, omenoşi cum sunt, îmi răspund; şi timp de patru ceasuri nu ştiu ce-i aceea plictiseala, uit de orice supărare, nu mă sperie sărăcia, nu mă înspăimântă moartea: mă mut cu totul în lumea lor.
Şi, cum Dante zice că n-ajungi să cunoşti de nu reţii ce-ai înţeles, eu am notat ce am agonisit în urma conversaţiei cu ei şi am scris o cărticică, De principatibus (1), unde mă adâncesc pe cât se poate în cugetarea acestui subiect, cântărind ce anume este un principat, de câte feluri poate fi, cum se dobândeşte, cum se menţine şi de ce se poate el pierde. Iar dacă ţi-a plăcut vreodată vreuna din năstruşniciile mele, nici asta n-ar trebui să-ţi displacă; iar unui principe, mai ales unuia nou, chiar ar trebui să-i fie pe plac.”


1. Este vorba desigur de celebrul tratat Principele.

(nr. 12, decembrie 2016, anul VI)