In memoriam Massimina Pesce: o artistă prietenă a României

În 10 iunie 2012 s-a stins în tăcere şi durere poliedrica artistă aquilană Massimima Pesce, ceramistă, sculptoriţă şi pictoriţă, dar şi o adevărată prietenă a României. Massimina Pesce s-a format la Roma sub îndrumarea marelui sculptor Leoncillo Leonardi. A fost stimată şi apreciată de critica italiană şi străină şi invitată la expoziţii personale şi colective în multe muzee şi instituţii culturale italiene, europene şi extraeuropene. Îi aducem un omagiu prin cuvintele Afroditei Cionchin şi ale lui George Popescu, care au însoţit o expoziţie itinerantă colectivă de acum câţiva ani, prezentată în mai multe oraşe din Italia şi din România.

Prototipul sculpturilor Massiminei Pesce – pasărea în zbor – trimite cu gândul la unul dintre primii mari creatori ai artei moderne – Constantin Brâncuşi – care de-a lungul întregii activităţi artistice a urmărit această temă, în lucrări în lemn, marmură şi bronz, de la Măiastra până la ciclul Păsări în spaţiu. Trebuie spus că în folclorul românesc „măiastra” este o mitică pasăre a binelui înzestrată cu puteri magice, ale cărei nobile atribute au fost în mod exemplar reflectate în formele simplificate ale lui Brâncuşi.
La Massimina Pesce, motivul păsării şi al zborului traversează toate registrele de espresie, ca şi cum ea însăşi ar spera că fiecare nouă formă ivită din mâinile sale îi va dezvălui taina încă nedesluşită – miracolul zborului: sculpturile Tensione solare (Tensiune solară) şi Tensione rossa (Tensiune roşie), explozivele Voli astrali (Zboruri astrale) şi, latent, seria Piccolo Menhir (Menhir mic), ca şi energicul Menhir; panourile de ceramică intitulate Impronta di volo (Amprentă de zbor) şi Pietrificato volo (Zbor pietrificat); pictura şi grafica din ciclurile Volo (Zbor), Impronta di volo (Amprentă de zbor), Il risveglio del volo (Deşteptarea zborului), Pittoscutura (Pictosculptură) şi Voli (Zboruri). Peste tot motivul păsării şi al zborului se manifestă în forme esenţializate care descoperă în modernele lucrări amprenta unor arhetipurilor îndepărtate care ţin de Archaeopteryx sau de fabuloasa pasăre Phoenix legată în Egipt de cultul zeului Soare şi devenită apoi, în creştinism, simbol al învierii; de mitologia Greciei antice, de Dedal şi Icar, pentru care aripile şi zborul reprezintă tentativa omului de a se salva de caducitatea vieţii pământeşti.
După cum sugerează unele titluri, în această verticalitate a condiţiei umane există o „tensiune solară”, roşie – culoarea cea mai puternică şi recurentă, simbol al focului, al flăcării vieţii – acea tensiune interioară care tinde să se rezolve în actul însuşi al creaţiei. Şi nu puteau să lipsească în entuziasmul acestor zboruri albastrul boltei crereşti şi albul purităţii, al perfecţiunii divine.
„Păsările” dezvăluie concepţia autoarei despre armonia formelor. Ele sugerează zborul, graţia şi năzuinţa spre înalt, elanul şi viteza de înaintare. În sens mai profund, se poate considera că ciclul de lucrări în discuţie întruchipează căutarea formei ideale care să reprezinte pasărea şi zborul ei spre infinit. Pare că pentru Massimina Pesce forma ideală este cea verticală arcuită care împlică puternice sugestii: elanul vieţii şi ardoarea mântuirii. În felul acesta, artista caută să surprindă pentru sine şi să exprime pentru ceilalţi esenţa zborului care simbolizează ascensiunea către spiritualitate şi transcendenţa.   

Afrodita Carmen Cionchin

Undeva la periferia oraşului L’Aquila, sub munte, nu departe de Sulmona, de unde răzbat, stinse prin milenii, ecouri şterse ale scandărilor ovidiene, într-un somptuos atelier artistic, vizitatorul puţin avertizat, ca mine, într-o după-amiază de decembrie 2003, cu greu îşi poate declina stupoarea în faţa unei descoperiri incitante. Adică, provocatoare: în curtea lăsată în starea ei „naturală”, vreo zece sculpturi monumentale, diferite ca tehnici, maniere, gusturi, orientări, sunt probe ale unei iniţiative asumate, din fericire, şi la noi: contribuţii ale unor sculptori, italieni şi străini, invitaţi aici periodic, în tabere de creaţii. Iniţiativa e a gazdei, Massimina Pesce, ea însăşi o artistă de prestigiu, cunoscută şi apreciată în ţara ei şi pe multe meridiane ale lumii.
Înăuntru, spaţiul, uimitor şi generos distribuit de un simţ arhitectural el însuşi indiscutabil artistic, e populat de lucrări-opere de o diversitate (ca formă materială) nu mai puţin şocantă: sculpturi de mari dimensiuni, sculpturi mici, în piatră, în lemn, în ceramică, în granit, distribuite peste tot, potrivit unei ordini care scapă. Ceea ce nu scapă vizitatorului, oricât de nepregătit, sunt două lucruri revelatorii: dimensiunea unui imens travaliu, fruct al unui angajament – fizic şi spiritual – împovărător, şi orizontul ideatic/ tematic al acestei expoziţii permanente  în lucru care, sumar, s-ar putea conota în trinomul fosile-zbor-tensiune.
Rătăcit prin acest muzeu de ocazie, mă întrebam cum va fi arătat celebrul Atelier al lui Brâncuşi din Passe Ronsin? Şi mi-am amintit de vizita pe care i-a făcut-o genialului ţăran român, pe la jumătatea anilor ’50, deci puţin înaintea morţii sale, Eugenio Montale care, într-un articol pentru „Corriere della Sera”, îl asemuia unui satir shakesperean avar cu propriile opere precum personajul cu femeile sale. Dar ce anume mi-a alimentat această relaţie? Sculptura ca atare? Zborul ca topos, la Brâncuşi şi la gazda mea, ea însăşi o figură sculpturală, vivace şi siderală?
Zborul e, aici, idee, dar este şi pasăre. Ori doar amintirea de pasăre: pasărea idee, pasărea-Memorie; zboruri pierdute, frânte, pietrificate, sclerozate, „mumificate”, încrustate – pe pânză ori în piatră, în granit ori în lemn – , dar încă zboruri. Cu aripi, demne încă urme ale zborului icaric de pe care, odată şters scrumul incendiului auto-profanator, aventura, ca vis, a revenit intactă. Însă cum, alături de har, Massimina Pesce posedă şi o mare doză de inteligenţă artistică, ea îşi gestionează lumea ideatică, patrimoniul ei de neînstrăinat, aducând în orizontul lucrărilor şi toposul fosilei: metaforă a degradării, în timp, a făpturii – pasăre ori fluture / pasăre-fluture – ca semn-referinţă al trecerii omului prin cosmosul ce pare să-şi fi pierdut aura sa primordială.
Iar dacă sculpturile sale, cu policromia lor captivantă şi incitantă, lasă puternica impresie a unei năzuinţe hieratice spre un cer destituit din funcţiile sale oraculare, picturile, scăldate aşijderea în ocruri redundante, dublate de alburi sidefate, ca încă stau pe prunduri istovite de mări; o simbologie pe cât de bogată, pe atât de provocatoare: avertizând, mi se pare, că semnul nu-i doar fundamentul unui limbaj, ci punct de plecare şi reper pentru o hermeneutică universală. Non-figurativă; şi totuşi, arta Massiminei Pesce se deschide actului comunicativ cu aceeaşi uşurinţă, simplitate şi bucurie cu care, etnogenetic, universul se oferă rezervei noastre de comprehensiune. Câtă mai avem, pierduţi, cum suntem, în vântul unei ruini cosumistice ce ameninţă, odată cu virtuţile străvechi ale Artei, Omul însuşi. Şi când cineva, contemplând, cu sagacitate, peste creasta pleşuvă şi tremurând de albul zăpezii a apenninianei Gran Sasso, prundul adriatic gândind să refacă, din fosile şi larve, zborul lui Icar, din colţul acestui somptuos atelier se iveşte speranţa că sfârşitul mai poate fi suspendat.
Ori, măcar, amânat. Amfitrioana noastră e un sculptor cu viziuni şi tehnici picturale, o artistă exemplară ce pare a tăia, în duritatea materiei, direct cu sufletul. Cu lucrările sale atât de singulare şi de diverse, cu figura unei preotese bizantine chinuită de suferinţa de a pătrunde, cu instrumentele dotelor sale intelectuale, dincolo de sticla tainei unei lumi din care a plecat şi în care ar dori să se întoarcă, Massimina Pesce îmi pare o artistă pe deplin matură, mândră de originile pe care şi le poartă ca pe nişte stigmate franciscane.

Proiecte de fluturi ce nu mai ajung...

Fosile: semne că înaintea noastră cineva
a umblat pe aici. În căutarea fericirii. Ori poate
a suferinţei. Cine mai ştie? Şi din ele – în sus,
spre un cer care oricum nu se poate vedea decât
cu ochiul lăuntric, un început de zbor: proiect
al minţii mele săpând în magma imaginaţiei
ce m-a făcut prizonieră. Stăpână poate?

Larve dintr-un timp al Memoriei uitate; proiecte
de fluturi ce nu mai ajung la liturghia acestei ore
de taine la care v-am convocat spre a vă spune
că tot ceea ce ni-i dat să trăim nu cunoaşte păcatul,
că din tot ceea ce ne-am străduit să trăim rămâne
mărturia acestui zbor: vis al lui Icar arzând
sub bucla unui cer pe care numai pierzându-l
îl poate cuceri. Şi e poate puţin?

George Popescu
(nr. 10, octombrie 2012, anul II)