Luigi Pirandello sau viaţa ca o farsă dureroasă

Luigi Pirandello (1867-1936) este considerat unanim geniul literar italian modern. În anul 1934, a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Creaţia literară pirandelliană – alcătuită din nuvele, romane, drame, studii, poezie – are o precisă cheie de lectură pe care însuşi autorul a definit-o în studiul Despre umor (1908): ,,Comicul este observaţia asupra contrariului” scria el, ideea poeticii sale fiind aceea că în viaţă individul trebuie să recurgă la ipocrizie, pentru a nu fi invadat de semenii lui, să poarte o mască umoristică pe care doar reflexia umoristică o poate recunoaşte şi denunţa. Nuvelele din volumul Nuvele pentru un an (Novelle per un anno, Mondadori, Milano,1990), în care găsim şi O căsătorie ideală (Un matrimonio ideale), trebuie înţelese ca un repertoriu al numeroaselor experimente epice care creează situaţii şi personaje în care comicul se îmbină cu dramaticul, desăvârşind profilul literar al dramaturgului şi al romancierului.

O căsătorie ideală

Înainte de a pleca în România, angajat de nu ştiu care firmă, Poldo Carega, antreprenor, sau – după cum scria pe cartea de vizită – „funcţionar pentru lucrări publice”, obişnuia să spună, punându-şi mâinile-i uriaşe şi păroase pe piept:
- Eu sunt Continentul!
Trecându-şi apoi braţele după gâtul soţiei şi cel al fiicei adăuga:
- Iar acestea sunt insulele mele!
Soţia îi era născută în Sicilia, iar fiica în Sardegna.
Nu se aştepta ca, reîntorcându-se în Italia, după circa patru ani, s-o mai regăsească pe vreuna dintre ele; Sardegna (adică fiica sa, Margherita) ajunse cât de două ori Rusia, dragii mei! Europa să zicem, şi tot ar fi fost puţin spus, mai bine să spunem de-a dreptul mapamond.
Bietului Poldo Carega i se păru o trădare. Fu uimit peste măsură şi nu încetă să o cântărească din cap până-n picioare:
- Oh, Doamne! Margherita, ce ai făcut?
Apoi se întoarse spre soţie şi, ca şi cum fiica ar fi crescut atâta din vina ei, se aprinse atât de tare încât părea că a înnebunit.
Soţia, foarte afectată, gemea:
- Doar ţi-am scris şi iar ţi-am scris, Poldo al meu, ţi-am scris de atâtea ori! Aproape în fiecare scrisoare ţi-am scris!
Drept este că i-a scris, i-a tot scris, aşa este, dar cum putuse Poldo Carega să o creadă? De acolo, de departe, vestea despre creşterea neobişnuită a fiicei sale i se părea a fi una dintre exagerările cu care îl obişnuise soţia sa.
- Exagerări, eh, asta-i! Pentru că eu pentru tine eu am fost mereu una care exagerează!
Era un spin, pentru doamna Rossana ideea că toţi, nu numai soţul, credeau despre ea că ar fi una dintre femeile cărora le place să exagereze.
Această idee venea, după părerea ei, din dezaprobarea comună, a tuturor celor din familie, faţă de cei care aveau o înălţime foarte mare.
La rândul ei, doamna Rossana era ea însăşi foarte năcăjită, stăpânită de o mânie acerbă care o împiedeca să fie aşa cum ar fi vrut să fie şi cum era în realitate. Se simţea ca o pisică languroasă, sentimentală. Aşa de mare, plăpândă şi slabă, suferea, suferea atât; nimeni, însă, nu voia să dea crezare suferinţei şi tristeţii sale, dimpotrivă toţi surâdeau şi spuneau:
- Haide, haide, doamnă Rossana, exageraţi!
- Ei bine, uită-te aici; vezi, acum, chiar în faţa ochilor una dintre exagerările mele!
Şi, doamna Rossana, indignată, îi arăta soţului pe fiica lor care crescuse cu adevărat exagerat de mult.
Margherita, în schimb, plângea privindu-şi tatăl care, încă de la venire, îşi pusese în cap să o măsoare cu de-amănuntul cât era ziulica de mare.
Era mai înaltă decât el cel puţin cu o palmă şi jumătate; uneori i se părea a fi chiar trei. Pentru că nu era numai înălţimea; înălţimea nu ar fi însemnat atât de mult pentru ea, dacă nu ar fi fost şi corpolenţa spectaculoasă, neobişnuită, obrajii voluminoşi, cei doi sâni uriaşi, şoldurile impunătoare.
În exuberanţa sufocantă a atâtor cărnuri, se deschideau dar, ca rătăciţi, doi ochi limpezi şi clari de copilă, care se arătau de la un timp vinovaţi şi înfricoşaţi. Acea ruşine însăşi, acea frică însăşi, pe care o simţea în inima sa era, poate, din cauza propriului corp atât de voluminos. Pe măsură ce crescuse, până la aceste proporţii monstruoase, inima trebuie să se fi făcut în pieptul ei mică-mică cu anumite dorinţe timide şi neliniştite, de a atinge lucrurile drăguţe şi delicate, dar era speriată că, dacă le-ar atinge, ar dispărea în mâinile-i uriaşe.
Mânca ca o păsărică, de multe ori nici nu mai mânca. Nu avea nicio bucurie! De mai bine de doi ani nu ieşea din casă, pentru că toţi întorceau capul după ea şi se opreau uimiţi în loc să o admire. Stătea în casă, atât cât se putea sta, pentru a nu avea ea însăşi spectacolul trupului ei voluminos, privind obiectele din camere. Natural, această lipsă de mişcare i-a stimulat apetitul şi a făcut-o mai grasă; dar, de acum se resemnase cu dizgraţia ei; nu voia să se mai gândească la nimic; erau anumite zile în care nici nu se pieptăna, stătea pierdută, inertă, citind sau privindu-şi unghiile. Aşa îi treceau zilele.
Poldo Carega, un bărbat tânăr, plin de viaţă înainte de plecarea în România, deveni imediat după aceea, numai carne şi oase, o ruină. Mă dusei să-l întâlnesc, la puţine zile după aceea, ca să-i vorbesc despre afaceri; nici măcar nu a vrut să mă asculte.
- De ce vrei să mă mai interesez de afaceri! exclamă el, agitându-se tot. Dragul meu, nu mă mai interesează nimic!
Lucrase în toţi aceşti ani cu sârguinţă pentru unica sa fiică, pentru viitorul ei; cu fiecare an, dragostea lui pentru ea crescuse. Era ca şi cum fiica lui ar fi făcut un pariu ascuns, profitând de lunga sa absenţă, prin înţelegere cu mama (nimeni nu putea să scoată din capul lui Poldo Carega că soţia nu ar avea nicio legătură cu asta):
- Aşa, deci – lăsa parcă să se înţeleagă – creşte dragostea ta pentru mine din an în an? Aşteaptă numai să vezi cum cresc şi eu în câţiva ani! Voi deveni atât de mare, încât dragostea ta nu mă va putea cuprinde. Şi, într-adevăr, şi-a deschis braţele, când a revăzut-o, bietul Poldo Carega! Dar nu numai braţele le-a deschis, inima şi-a deschis-o, toate visele şi speranţele pe care le-a făurit pentru ea.
Spun adevărul: nu avui curajul să-l consolez. Ştiam că el, în urmă cu patru ani, înainte de a pleca în România, nu ar fi văzut cu ochi răi la reîntoarcere, adică atunci când fiica s-ar fi făcut mare, o căsătorie cu mine. Plecai încet-încet, abătut, ca un câine cu coada între picioare, îndată ce îmi veni în minte acest gând; şi, când mă îndepărtai binişor, începui să reflecteze cu amărăciune:
„Sărmanul Carega, nenorocirea lui este fără leac! Va înţelege că un bărbat de statura mea, sau chiar mai înalt decât mine, nu se va căsători în niciun caz cu coloana aceea, cu obeliscul acela! Să fim drepţi: a părea mici când nu suntem aşa este o atingere a amorului masculin propriu! De cei scunzi nici să nu mai vorbim! Dintre cei foarte înalţi, ca ea, este greu de găsit unul: îi poţi număra pe degete, şi, chiar dacă ai găsi unul, se ştie că oamenii foarte înalţi au slăbiciune pentru femeile micuţe. Mândri de statura lor, privesc cu dispreţ, dar fără ură, pe cei care nu se pot măsura cu ei şi le descoperă imediat anumite defecte, pe care, ca să spunem adevărul, nu le au: picioarele prea lungi, capul foarte mic, etc., etc. În fine, nu suferă rivali: vor să fie unici. Să ne imaginăm că s-ar căsători cu o femeie de statura ei. Cum aşa, de ce? Ca să lase impresia că sunt scăpaţi dintr-o casă de nebuni? ”
Aceste reflecţii, aşa cum le făceam eu acum, trebuie să le fi făcut, de un timp, fără îndoială şi biata Margherita, care rămânea consecventă ideii sale că din supreme raţiuni, din cauza dizgraţiei sale, nu-şi va găsi niciodată un soţ. Un plop da, un paltin da, căci ce altceva putea fi, cerule? Ca şi cum fiecare tânăr care ar fi privit-o i-ar fi spus:
- Iapa mea, frumoasa mea iapă ! Iapă!… Iapă!
Şi cum putea să scape de această călăreală, biata Margherita?
Nu trecură nici măcar trei luni de la întoarcerea sa în Cesena, că Poldo Carega, cum nu-l trăgea inima să rămână în oraşul în care încrederea sa i-a fost atât de crunt trădată, îşi făcu bagajele împreună cu toată familia şi plecă; mai bine de zece ani nu se ştiu nimic despre el.
În sfârşit, într-o bună zi, ajunse la tatăl meu o scrisoare, tocmai dintr-un sătuc de pe coasta meridională a Siciliei, vecină cu Africa, unde Poldo Carega se afla pentru construirea portului. Voia ca tatăl meu să-i trimită acolo pe unul dintre fii ca să-l ajute la lucru în firmă.
Mersei eu, din curiozitatea de-a o revedea, după atâta timp, pe Margherita.
Nu mă aşteptam să o găsesc întunecată, rece, în superbele ei grăsimi, ca şi cum mereu i-ar tuna şi fulgera, căci deja avea aproape treizeci de ani, aşadar era de-acuma fată bătrână.
„Să ne-o imaginăm, pe puţin zis ca un fel de Jungfrau”, mă tot gândeam eu în timpul călătoriei. Dar ce să vezi! O regăsii foarte veselă, aproape că nu-mi venea să-mi cred ochilor, veselă cum n-am mai văzut-o până atunci! Mai grasă decât înainte şi foarte veselă! Nu întârziai să descopăr raţiunea unei asemenea veselii.
Ca inginer, însărcinat de guvern cu supravegherea lucrărilor  în port, era un oarecare omuleţ, înalt, cu puţin peste un metru, chel, miop, cu burta mare, dar plin de spirit, care râdea primul de înălţimea lui, aşa cum râdea acum Margherita de statura lui: era inginerul Cosimo Todi. Acest Cosimo Todi venea, aproape în fiecare seară să cineze cu amicii pe terasa, ce da la mare, a lui Poldo Carega.
Adevărate serate africane! Marea se frângea mânioasă de mal, chiar sub terasa albă ce părea, în atingerea valurilor care loveau ritmic ţărmul, o corabie cu pânzele albe ridicate, gata de pornire. De departe se zăreau canalele şi lumina verde a farului: lumini palide printre clădiri, peste verdele dens al plajei ticsite de stuf şi de sare, de alge moarte, de mucegai îmbâcsit cu miros de peşte stătut şi de smoală.
Stăteau aici, pe terasa albă, sporovăind, râzând şi bând până târziu, astfel seara li se părea mai plăcută, le da o delicioasă compensaţie după o zi caniculară.
Mai mult decât toţi ceilalţi râdeau Margherita şi inginerul Cosimo Todi, vă daţi seama? Râdeau de sluţenia lor ieşită din comun.
Inginerul Todi nu s-a putut însura din aceleaşi motive pentru care Margherita nu si-a putut găsi un soţ.
Într-adevăr el, inginerul Todi, nu şi-a căutat o soţie, dar era foarte sigur că nu una ci o sută şi-ar fi găsit imediat, care l-ar fi luat pentru profesia lui.
Mulţumesc de asemenea soţie! Iar apoi?
Nu şi iar nu! Inteligenţa, buna-creştere, jovialitatea (daruri care se puteau recunoaşte cu uşurinţă) nu ar fi fost de ajuns (aşa cum voiau să-l facă să creadă atâţia prieteni amabili) să compenseze cele trei palme de înălţime care îi lipseau.
Nu şi iar nu, îşi zicea el: acele daruri ale sale erau valoroase numai fiindcă el câştiga între patruzeci şi cincizeci de mii de lire pe an. Şi fără îndoială, dacă s-ar fi lăsat dus de apă, la trei luni după căsătorie ar fi putut auzi spusele soţiei, că inteligenţa, Dumnezeule mare, trebuia să-l ajute să înţeleagă că ea, cu un soţ ca el, nu putea trăi fără un amant, să nu-i bage în seamă amantul sau amanţii. Aşa stând lucrurile, jovialul soţ ar fi fost folosit pentru a deschide uşa şi a primi pe domnul sau pe domnii, care îi făceau cinstea de a veni să-i curteze nevasta.
Aceste lucruri le spunea şi le reprezenta cu gesturi şi cuvinte atât de comice inginerul Todi, încât îi făcea să râdă pe toţi, dar mai ales pe Margherita Carega care se lăsa pe spate, pentru a-şi putea scutura în hohotele de râs sânii enormi şi burta, care i se clătinau din cauza râsului.
Până când, într-una din seri, din plăcerea de-a o vedea râzând aşa spontan, Todi spuse că femeia ideală ar fi fost pentru el, ea, Margherita Carega.
- Dumneata ! Da, dumneata! Chiar dumneata!
Numai printr-un miracol, masa a rămas în picioare. O văzu clătinându-se ca într-un cutremur, paharele şi sticlele căzând.
- Serios, serios… continua să repete Todi cu braţele ridicate în sus, printre cascadele ei de râs interminabile. Vorbesc serios. Gândiţi-vă bine, domnii mei! Ar fi căsătoria ideală! O răzbunare minunată împotriva naturii. Da! Da! Împotriva naturii care te-a creat pe dumneata foarte mare, iar pe mine atât de mic! Gândiţi-vă, puţintel! Gândiţi-vă, puţintel! Nu că aş vrea să vă stârnesc râsul, dar nici eu nu m-aş putea căsători cu o pitică, tot aşa cum ea nu s-ar putea căsători cu un uriaş! Dar noi doi, noi doi putem foarte bine să ne căsătorim. Şi vom fi o pereche perfectă, dacă ne punem în minte, vom fi o echipă perfectă, deoarece ea are din plin ceea ce-mi lipseşte mie şi aşa ne vom compensa unul pe altul! Mai mult nici că se putea spune: aveam cu toţii lacrimi în ochi şi ne înghionteam.
- Dar ai avea dumneata acest curaj? strigă Todi legănându-se pe scaun, cu braţele ridicate, îndreptând un deget în semn de provocare către Margherita.
Aceasta sări atunci în picioare cu faţa congestionată de atâta râs. Vă spun sigur că era cu un cap mai mare decât el, chiar dacă el se ridicase pe un scăunel pentru a fi auzit mai bine.
- Să am eu curaj? îi răspunse ea. Dar ar trebui să ai dumneata curajul, iartă-mă, să te însori cu mine!
Aplaudarăm cu toţii vreme îndelungată acest răspuns.
- Eu îl am! strigă atunci Todi. Dumneata nu l-ai avea! Pariem?
- Acceptă, acceptă pariul, domnişoară Margherita! i-am strigat cu toţii. Nu-l lăsa să-ţi scape!
- Ei bine, da, accept! răspunse ea. Să vedem cine se va căi la urmă!
- Eu? Ah, eu cu certitudine, nu! exclamă Todi; şi, săltându-se de pe scaun, foarte serios, se duse în faţa lui Poldo Carega, făcu o plecăciune şi îi spuse:
- Am onoarea, inginer Carega, să vă cer mâna domnişoarei Margherita, fiica dumneavoastră.
Ceea ce a urmat este de nedescris. Toţi păreau înnebuniţi. Era oare numai un joc? Era ceva serios? Cine putea şti? Chiar dacă era o glumă, părea ca şi cum ar fi fost un lucru serios. S-a comandat şampanie; inginerul Todi fu dus în urale să stea lângă gigantica sa logodnică, şi le urară cu toţii ca luna de miere să dureze până la sfârşitul zilelor.
Aşa, începută ca o glumă, căsătoria ideală dintre un pitic şi o femeie-gigant se termină ca un lucru serios.
Curajul, şi unul şi altul nu trebuiau să-l aibă atât pentru ei, adică de a tolera, ea un soţ ca el, iar el o soţie ca şi ea, cât pentru a trece mai uşor peste bătaia de joc a oamenilor care de mâine i-ar fi văzut împreună ca soţ şi soţie. Dar inginerul Todi şi Margherita Carega avură atâta înţelepciune pentru a şti să ţină piept glumelor proaste, să se bucure de relaţia lor, ca şi cum această căsătorie ar fi fost doar un joc de carnaval.
Vă pot asigura că tot sătucul, cum era şi normal, da, la început, izbucnea în hohote de râs homerice când treceau, dar apoi, gândindu-se mai bine, sfârşiră prin a spune că unirea lor era foarte raţională, că nu făcea decât să stabilească o proporţie între două disproporţii ale naturii, un fel de îndreptare a greşelilor naturii nu lipsită de comic.
Şase luni după aceea, căsătoria fu celebrată. Omuleţul acela curajos, deja destul de matur şi cu burticica ceva mai mică, aşa cum era, fu nevoit să devină alpinist, vreau să spun că o făcu femeie, în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, pe aceea uriaşă şi… râdeţi?
Dar ştiţi voi, dragii mei, că Margherita Todi-Carega are acum doi fii născuţi aşa, rezultaţi din aceste escaladări de munte? Doi şoricei. Mă credeţi?
Şi ce şoricei! La doisprezece ani, sunt deja la fel de înalţi ca şi mama lor. Margherita Todi-Carega este strălucitoare: triumfă între cei doi mici coloşi demni de ea, în timp ce omuleţul, de acum un bătrânel (ce vreţi? ) suferă, da, dar să nu credeţi că din cauza ei, Doamne fereşte! Ea îl iubeşte, îl stimează, îi este recunoscătoare şi îl îngrijeşte; toate privirile ei sunt numai pentru el. Bietul inginer Todi suferea, pentru că, natural, cu trecerea anilor, nu-i erau la fel de indiferente bârfele şi răutăţile oamenilor; se temea că vor ajunge la urechile copiilor, de care voia să fie respectat, ca un tată serios.
Copiii îl respectau, dar ca să spunem adevărul, nu erau de invidiat, iar condiţia lor de copii cu un tată atât de pitic nu putea fi privită la nesfârşit ca o glumă.
Această afecţiune era nemăsurată. Pentru că viaţa nu ştie să fie toată şi mereu o farsă. Un soţ şi o soţie pot să facă să râdă pe oricine, dar paternitatea nu poate să fie decât un lucru serios.

Prezentare şi traducere de Livia Mărcan
(nr. 12, decembrie 2015, anul V)