Se mărita o nepoată de-a nevesti-mii, la vârsta când copilele încetează să mai fie copile și degenerează în fete bătrâne. Până cu puțin timp mai înainte biata de ea renunțase la viață, însă apoi presiunile întregii familii o determinaseră să revină, renunțând la dorința sa de puritate și de religie, acceptase să stea de vorbă cu un tânăr pe care familia îl preferase ca fiind o partidă bună. Imediat după aceea, adio religie, adio vise de virtuoasă solitudine, iar data nunții fusese fixată chiar mai curând decât și-ar fi dorit rudele. Iar acum ședeam la cina din ajunul nunții.
Eu, ca bătrân depravat ce eram, râdeam. Oare ce făcuse tânărul pentru a o determina să se schimbe atât de repede? Probabil o luase în brațe ca s-o facă să simtă plăcerea de a trăi și o sedusese mai curând decât o convinsese. De aceea trebuia să li se facă atâtea urări. Toată lumea, atunci când se căsătorește, are nevoie de urări, însă copila aceea mai mult decât toți. Ce nenorocire, dacă într-o zi avea să regrete că se lăsase s-o apuce din nou pe acel drum, pe care din instinct îl detestase! La rândul meu, mi-am însoțit și eu câteva pahare cu urări pregătite pentru ocazii speciale: - Să aveți parte de bucurii în primul ori în primii doi ani, apoi îi veți îndura mai ușor pe ceilalți ani lungi, recunoscători de-a vă fi bucurat! Din bucurie rămâne regretul, care e și el o durere, dar o durere ce o acoperă pe cea esențială, adevărata durere a vieții.
Nu părea ca mireasa să simtă nevoia atâtor urări. Dimpotrivă, aveam impresia că chipul ei era pur și simplu încremenit într-o expresie de uitare de sine plină de încredere. Era însă aceeași expresie pe care o avusese atunci când își afirma voința de a se retrage într-o mănăstire. Și de data aceasta ea făcea un legământ, legământul că o să fie fericită pentru toată viața. Unii oameni din lumea aceasta fac mereu legăminte. Avea ea oare să își împlinească legământul acesta mai mult decât pe cel dinainte?
Toți ceilalți, la masa aceea, erau veseli cu mare naturalețe, așa cum sunt întotdeauna spectatorii. Mie, naturalețea îmi lipsea total. Era o seară memorabilă și pentru mine. Nevastă-mea obținuse de la doctorul Paoli permisiunea ca în seara aceea să mănânc și să beau ca toți ceilalți. Permisiune și mai prețioasă datorită avertismentului că imediat după aceea avea să îmi fie retrasă. Iar eu m-am comportat exact asemenea copiilor cărora li se încredințează pentru prima dată cheile casei. Mâncam și beam, nu de sete ori de foame, ci dornic de libertate. Fiecare îmbucătură, fiecare dușcă trebuia să reprezinte afirmarea independenței mele. Deschideam gura mai mult decât era necesar pentru a primi fiecare îmbucătură, iar vinul trecea din sticlă în pahar până dădea pe dinafară și nu-l lăsam să stea acolo decât preț de o clipă. Simțeam o frenezie să mă mișc iar acolo, țintuit pe scaunul acela, am putut avea senzația că alerg și țopăi asemenea unui câine căruia i s-a dat drumul din lanț.
Nevastă-mea mi-a agravat situația povestindu-i unei vecine la ce dietă eram supus de obicei, în vreme ce fiica mea Emma, de cincisprezece ani, o asculta și-și dădea importanță completând informațiile mamei. Voiau deci să-mi amintească lanțul chiar și în momentul acela, când îmi fusese scos? Iar toată tortura mea a fost descrisă: cum cântăreau bucățica aceea de carne care-mi era permisă la prânz, lipsind-o de orice gust, și cum seara nu era nimic de cântărit întrucât cina era alcătuită dintr-o chiflă cu o bucățică de șuncă și un pahar de lapte cald fără zahăr, care-mi făcea greață. Iar eu, pe când vorbeau, criticam știința doctorului și afecțiunea lor. Într-adevăr, dacă organismul meu era atât de prăpădit, oare cum puteai admite că în seara aceea, când reușiseră lovitura de a o mărita pe cea care n-ar fi făcut-o din proprie inițiativă, acesta putea suporta dintr-o dată atâtea lucruri indigeste și dăunătoare? Și bând mă pregăteam pentru revolta de a doua zi. Aveau să vadă ele.
Ceilalți beau șampanie, însă eu, după ce luasem câteva pahare ca să răspund diferitelor toasturi, revenisem la vinul de masă comun, un vin din Istria sec și curat, pe care un prieten de-al casei îl trimisese pentru această ocazie. Eu îndrăgeam vinul acela, așa cum îndrăgești amintirile și mă încredeam în el, nefiind surprins că în loc să-mi aducă bucurie și uitare făcea să-mi sporească furia în suflet.
Cum puteam să nu mă înfurii? Mă făcuseră să petrec o perioadă foarte nefericită din viață. Speriat și istovit lăsasem să-mi moară orice instinct generos ca să fac loc pastilelor, picăturilor și prafurilor. Nici vorbă de socialism. Ce-mi păsa dacă pământul, în pofida oricărei concluzii științifice mai luminate, continua să fie obiectul proprietății private? Dacă atâtora, ca atare, nu le era permisă pâinea de toate zilele și acea parte de libertate care ar trebui să înfrumusețeze fiecare zi a omului? Oare eu le aveam şi pe una și pe cealaltă?

În acea fericită seară am capitulat cu totul. Atunci când nepotul meu, Giovanni, un bărbat uriaș ce cântărește peste o sută de kilograme, cu vocea lui de stentor a început să depene niște povestioare despre șmecheria sa și naivitatea altora în afaceri, mi-am regăsit în suflet străvechiul altruism. – Ce-ai să faci tu – i-am strigat – când lupta dintre oameni nu va mai fi lupta pentru bani?
Pentru o clipă Giovanni a rămas năuc la fraza mea profundă, care venea pe neașteptate să-i tulbure lumea. M-a privit fix cu ochii măriți de ochelari. Căuta pe chipul meu explicații ca să se orienteze. Apoi, în timp ce toți îl priveau, sperând să poate râde la unul din răspunsurile sale de mitocan ignorant și inteligent, cu spiritul naiv și malițios care surprinde mereu deși a fost folosit mai înainte de Sancho Panza, el a câștigat timp spunând că vinul le tulbura tuturor imaginea prezentului în timp ce mie îmi perturba viitorul. Era ceva, dar apoi a crezut că a găsit ceva mai bun și a urlat: - Atunci când nimeni nu va mai lupta pentru bani, vor fi ai mei fără luptă, toți, toți –. S-a râs mult, îndeosebi pentru un gest repetat al brațelor sale uriașe, pe care mai întâi și le-a desfăcut deschizându-și palmele, apoi le-a strâns la loc închizându-și pumnii pentru a face să se creadă că a apucat banii ce trebuiau să-i curgă din toate părțile.
Discuția a continuat și nimeni nu și-a dat seama că, atunci când nu vorbeam, eu beam. Și beam mult și vorbeam puțin, preocupat cum eram să-mi studiez conștiința spre a vedea dacă în sfârșit se umpluse la loc de bunăvoință și altruism. Conștiința aceea ardea ușor. Dar era o arsură care mai apoi avea să se prefacă într-o căldură plăcută, în sentimentul tinereții pe care ți-l dă vinul, din păcate doar pentru scurtă vreme.
Și, așteptând acest moment, i-am strigat lui Giovanni: - Dacă vei aduna banii pe care alții îi refuză, te vor arunca în pușcărie.
Însă Giovanni a țipat prompt: - Iar eu am să-i corup pe temniceri și voi pune să fie închiși cei care nu vor avea bani să-i corupă.
– Dar banii nu vor mai corupe pe nimeni.
– Și-atunci de ce să nu mi-i lase?
M-am înfuriat peste măsură: - O să te spânzure – am urlat. – Nu meriți altceva. Funia de gât și niște greutăți de picioare.
M-am oprit uimit. Mi se părea că nu exprimasem cu exactitate gândul meu. Oare chiar așa eram făcut eu? Nu, sigur că nu. M-am gândit: cum să revin la afecțiunea mea pentru toți oamenii, printre care trebuia totuși să se numere și Giovanni? I-am zâmbit imediat, depunând un efort enorm pentru a mă corecta, pentru a-l scuza și a-l iubi. Dar el m-a împiedicat să fac acest lucru, întrucât n-a luat deloc în seamă zâmbetul meu binevoitor și a spus, ca și cum s-ar fi resemnat la constatarea unei monstruozități: - Da, toți socialiștii sfârșesc în practică prin a recurge la meseria de călău.
Mă învinsese, însă l-am urât. Îmi pervertea toată viața, chiar și pe cea care precedase intervenția medicului și pe care eu o regretam ca fiind atât de luminoasă. Mă învinsese pentru că dezvăluise aceeași îndoială pe care încă înainte de cuvintele sale o avusesem eu însumi cu atâta îngrijorare.
Iar imediat după aceea m-am pomenit cu o altă pedeapsă.
- Ce bine arată – spusese soră-mea, privindu-mă cu satisfacție, iar aceasta a fost o frază nefericită fiindcă soția mea, îndată ce a auzit-o, a întrevăzut posibilitatea ca acea stare de bine excesivă care îmi colora chipul să degenereze într-o altă boală. S-a speriat de parcă în momentul acela cineva ar fi anunțat-o de un pericol iminent și m-a atacat cu violență: - Gata, gata – a urlat – lasă paharul! –. A solicitat ajutorul vecinului meu, un anume Alberi, care era unul dintre bărbații cei mai înalți din oraș, slab, uscat și sănătos, însă ochelarist ca Giovanni. – Fiți bun, luați-i paharul din mână! Și văzând că Alberi ezita, s-a agitat, s-a frământat: - Domnule Alberi, fiți atât de bun și luați-i paharul acela!
Eu am dat să râd, adică mi s-a părut că un om bine educat se cuvenea atunci să râdă, dar mi-a fost imposibil. Pregătisem revolta pentru ziua următoare și nu era vina mea dacă izbucnea imediat. Mustrările acelea în public erau de-a dreptul jignitoare. Alberi, căruia nu-i păsa defel de mine, de nevastă-mea și de toată lumea aceea care-i dădea de mâncat și de băut, mi-a înrăutățit situația făcând-o ridicolă. Privea pe deasupra ochelarilor la paharul pe care îl țineam eu, își apropia mâinile de el ca și cum ar fi fost gata să mi-l smulgă, și sfârșea prin a și le retrage cu un gest vioi, ca și cum i-ar fi fost frică de mine care-l priveam. În spatele meu toată lumea râdea, Giovanni cu un anume râs țipat care-i tăia răsuflarea.
Fetița mea Emma a crezut că maică-sa avea nevoie de ajutorul său. Pe un ton care mie mi s-a părut exagerat de rugător, a spus: - Tăticuțule, nu mai bea.
Și întreaga mea furie s-a revărsat asupra nevinovatei aceleia. I-am spus o vorbă aspră și amenințătoare dictată de resentimentul bătrânului și al tatălui. Imediat ochii i s-au umplut de lacrimi iar maică-sa nu s-a mai ocupat de mine, dedicându-se în întregime ei spre a o consola.
Fiul meu Ottavio, pe atunci în vârstă de treisprezece ani, a venit în grabă chiar atunci la maică-sa. Nu-și dăduse seama de nimic, nici de durerea surorii nici de cearta care o cauzase. Dorea să obțină permisiunea de a merge în seara următoare la cinematograf cu niște prieteni de-ai săi care îi propuseseră chiar atunci acest lucru. Nevastă-mea nu-l asculta, preocupată în totalitate de sarcina ei de consolare a Emmei.
Eu am vrut să mă grozăvesc printr-un act de autoritate și i-am strigat permisiunea mea: - Da, sigur, o să te duci la cinema. Îți promit eu și gata. Fără să mai asculte altceva, Ottavio s-a întors la prietenii săi după ce mi-a spus: - Mulțumesc, tată. Păcat de graba lui. Dacă ar fi rămas cu noi, m-ar fi mângâiat cu bucuria sa, efect al actului meu de autoritate.
La masa aceea buna dispoziție a fost câteva clipe distrusă, iar eu simțeam că eram vinovat și față de mireasă, pentru care acea bună dispoziție trebuia să fie o urare și un semn bun. Iar în schimb ea era singura care-mi înțelegea durerea, sau așa mi s-a părut. Mă privea chiar matern, gata să mă scuze și să mă mângâie. Copila aceea avusese întotdeauna acea înfățișare de siguranță în opiniile sale.
La fel ca atunci când năzuia la viața în mănăstire, tot astfel acum se credea superioară tuturor fiindcă renunțase la ea. Acum se ridica deasupra mea, deasupra nevesti-mii și deasupra fiică-mii. Ne compătimea, iar frumoșii săi ochi întunecați se opreau asupra noastră, senini, pentru a cerceta în ce consta vina care, după ea, nu putea lipsi unde era durerea.
Acest lucru mi-a sporit supărarea pe nevastă-mea, a cărei atitudine ne umilea în felul acela. Ne făcea inferiori tuturor, chiar și celor mai amărâți de la masă. Mai încolo, la capătul mesei, până și copiii cumnată-mii încetaseră să mai trăncănească și comentau cele întâmplate apropiindu-și capetele. Am înșfăcat paharul, nehotărât dacă să-l golesc ori să-l izbesc de perete sau de geamurile din față. Am sfârșit prin a-l goli dintr-odată. Acesta era comportamentul cel mai energic, ca afirmare a independenței mele: mi s-a părut cel mai bun vin pe care-l avusesem în seara aceea. Mi-am prelungit comportamentul turnând iarăși vin în pahar, din care chiar am sorbit puțin. Dar bucuria nu voia să vină, iar toată vigoarea, chiar mult prea intensă, care îmi însuflețea acum organismul, era ură. Mi-a venit o idee stranie. Revolta mea nu era de-ajuns pentru a lămuri totul. Oare n-aș fi putut să-i propun și miresei să se revolte împreună cu mine? Din fericire, chiar în clipa aceea ea i-a zâmbit dulce bărbatului care-i stătea încrezător alături. Iar eu m-am gândit: - Ea încă nu știe și e convinsă că știe.
Îmi mai amintesc că Giovanni a spus: - Dar lăsați-l să bea. Vinul este laptele bătrânilor. L-am privit încrețindu-mi mușchii feței pentru a simula un zâmbet, dar nu l-am putut îndrăgi. Știam că pe el nu îl interesa altceva decât buna dispoziție și că voia să-mi facă pe plac, ca unui copil neastâmpărat ce deranjează o întrunire a adulților.
După care am băut puțin și doar dacă eram privit, și n-am mai scos o vorbă. Totul trăncănea vesel în jurul meu și mă deranja. Nu ascultam, dar era greu să nu aud. Se iscase o discuție între Alberi și Giovanni și toată lumea se amuza să-i vadă înfruntându-se pe bărbatul cel gras cu bărbatul cel slab. Despre ce discutau nu știu, dar am auzit din partea unuia și a celuilalt cuvinte destul de aspre. L-am văzut în picioare pe Alberi care, aplecat către Giovanni, își aducea ochelarii până aproape de mijlocul mesei, foarte aproape de adversarul său, care își instalase comod pe un fotoliu-șezlong, care-i fusese oferit în glumă la sfârșitul cinei, cele o sută douăzeci de kilograme ale sale, și-l privea concentrat, ca bun scrimer ce era, ca și cum ar fi studiat unde să-și plaseze propria lovitură. Însă și Alberi era aspectuos, foarte slab, dar totuși sănătos, mobil și senin.
Și îmi amintesc și urările și saluturile interminabile din momentul despărțirii. Mireasa m-a sărutat cu un zâmbet ce mi s-a părut iarăși matern. Am acceptat sărutul acela, distrat. Reflectam când avea să-mi fie îngăduit să-i explic ceva despre această viață.

În acel moment, cineva a pronunțat un nume, cel al unei prietene de-a soției mele și, veche, de-a mea: Anna. Nu știu cine și nici în legătură cu ce, dar știu că a fost ultimul nume pe care l-am auzit înainte de a fi lăsat în pace de invitați. De ani de zile eram obișnuit s-o văd adesea lângă soția mea și s-o salut cu prietenia și cu indiferența oamenilor care nu au niciun motiv să protesteze că s-au născut în același oraș și în aceeași epocă. În schimb, iată că acum mi-am amintit că ea fusese, cu mulți ani în urmă, singurul meu delict din dragoste. O curtasem aproape până în momentul căsătoriei cu nevastă-mea. Însă după aceea, despre trădarea mea, care fusese bruscă, într-atât că nu încercasem s-o atenuez nici măcar cu o singură vorbă, nimeni nu mai pomenise vreodată, fiindcă la puțin timp după aceea se căsătorise și ea și fusese foarte fericită. Nu venise la cina noastră din pricina unei ușoare gripe care o forțase să stea la pat. Nimic grav. În schimb era straniu și grav faptul că eu îmi reaminteam acum delictul meu din dragoste, care venea să-mi încarce conștiința de-acum atât de tulburată. Chiar am avut senzația că în clipa aceea vechiul meu delict era pedepsit. De pe patul său, care era probabil al unei convalescente, îmi auzeam victima protestând: - N-ar fi drept ca tu să fii fericit! M-am îndreptat foarte abătut spre dormitorul meu. Eram puțin tulburat, întrucât un lucru care nu mi se părea drept înainte de toate era că nevastă-mea fusese însărcinată să o răzbune pe cea al cărui loc îl luase.
Emma a venit să-mi spună noapte bună. Era zâmbitoare, roză, proaspătă. Micul său nod de lacrimi din gât se topise într-o manifestare de bucurie, așa cum se întâmplă în toate organismele sănătoase și tinere. De puțină vreme eu înțelegeam bine sufletul celorlalți iar apoi fata mea era ca o apă limpede. Criza mea de furie folosise ca să-i confere importanță față de toți iar ea se bucura de acest lucru cu deplină naivitate. Am sărutat-o și sunt sigur că m-am gândit că era un noroc pentru mine faptul că era atât de veselă și de mulțumită. Sigur, ca s-o educ, ar fi fost de datoria mea să o dojenesc că nu se purtase cu mine destul de respectuos. Nu mi-am găsit însă cuvintele și am tăcut. Ea a plecat iar din intenția mea de a găsi cuvintele acelea n-a mai rămas decât o preocupare, o aiureală, un efort care m-a însoțit o vreme. Ca să mă liniștesc m-am gândit: - O să-i vorbesc mâine. Îi voi spune motivele mele. Dar n-a ajutat. Eu o jignisem, iar ea mă jignise pe mine. Însă era o nouă jignire faptul că ea nu se mai gândea, în vreme ce eu mă gândeam tot timpul.
Și Ottavio a venit să mă salute. Straniu băiat. M-a salutat pe mine și pe maică-sa aproape fără să ne vadă. Ieșise de-acum când eu l-am ajuns cu strigătul meu: - Ești mulțumit că mergi la cinema?. S-a oprit, s-a străduit să-și amintească și, înainte de a-și relua goana, a spus sec: - Da. Era foarte somnoros.
Nevastă-mea mi-a întins cutia cu pastile. – Astea sunt? – am întrebat eu cu o mască de gheață pe chip.
– Da, sigur – a spus ea amabilă. M-a privit cercetător și, neștiind nicicum să ghicească ce am, m-a întrebat șovăind: - Te simți bine?
– Foarte bine – am răspuns hotărât, scoțându-mi o cizmă. Și exact în clipa aceea stomacul a început să mă ardă teribil. „Asta-și dorea”, m-am gândit cu o logică de care numai acum mă îndoiesc.

Am înghițit pastila cu o gură de apă și am simțit o mică ușurare. Am sărutat-o pe nevastă-mea automat pe obraz. Era un sărut care putea să însoțească pastilele. Nu l-aș fi putut evita dacă doream să evit discuții și explicații. Însă n-am putut să merg la culcare fără să-mi fi precizat poziția în lupta care pentru mine încă nu se încheiase, și am spus în clipa în care m-am așezat în pat: - Cred că pastilele ar fi fost mai eficiente dacă le-aș fi luat cu vin.
A stins lumina iar curând regularitatea răsuflării sale m-a anunțat că avea conștiința împăcată, adică, m-am gândit imediat, total indiferentă față de tot ce mă privea. Eu așteptasem cu înfrigurare momentul acela, și pe dată mi-am spus că eram în sfârșit liber să respir zgomotos, așa cum mi se părea că o cere starea organismului meu, ori cel puțin să suspin așa cum aș fi dorit în starea de deprimare în care mă aflam. Însă gâfâitul, odată liber, a devenit un gâfâit și mai real. Iar apoi aceasta nu era o eliberare. Cum să dau frâu liber furiei care mă bântuia? Nu puteam face altceva decât să rumeg în sinea mea ceea ce aveam să le spun nevesti-mii și fiică-mii în ziua următoare. „Ce grijulii mai sunteți cu sănătatea mea, când e vorba să mă enervați în prezența tuturor!” Era perfect adevărat. Iată că eu mă frământam acum solitar în patul meu iar ele dormeau liniștite. Ce usturime! Îmi cuprinsese o întreagă parte din organism, ajungându-mi până în gâtlej. Pe măsuța de lângă pat trebuia să fie sticla cu apă și am întins mâna după ea. Dar am lovit paharul gol și a fost de-ajuns un clinchet ușor ca s-o trezească pe nevastă-mea. Ea doarme oricum întotdeauna cu un ochi deschis.
- Te simți rău ? – a întrebat încet. Nu știa dacă a auzit bine și nu voia să mă trezească. În parte am ghicit, dar i-am atribuit bizara intenție că se bucura de răul cu pricina, care nu era altceva decât dovada că ea avusese dreptate. Am renunțat la apă și m-am așezat iarăși la loc pe tăcute. Ea și-a regăsit imediat somnul său ușor care-i îngăduia să mă supravegheze.
În sfârșit, nu voiam să mă lupt cu nevastă-mea, eu trebuia să dorm. Am închis ochii și m-am ghemuit pe-o parte. Imediat a trebuit să-mi schimb poziția. Însă m-am încăpățânat și n-am deschis ochii. Dar orice poziție îmi sacrifica o parte din corp. M-am gândit: „Cu un corp care se simte astfel nu poți dormi”. Eram tot numai o frământare, în deplină stare de veghe. Un om care fuge nu se poate gândi la somn. De la fugă aveam gâfâiala, precum și, în ureche, zgomotul pașilor mei: de bocanci grei. M-am gândit că, poate, în pat, mă mișcam prea ușor spre a putea nimeri dintr-o dată și cu ambele membre poziția potrivită. Nu trebuia s-o caut. Trebuia să las ca fiecare lucru să-și afle locul potrivit formei sale. M-am răsucit cu toată forța. Imediat nevastă-mea a murmurat: - Te simți rău? Dacă ar fi întrebuințat alte cuvinte aș fi răspuns cerând ajutor. Dar n-am vrut să răspund la vorbele acelea care făceau aluzie în mod jignitor la discuția noastră.
Trebuia să fie foarte ușor să stai nemișcat. Ce greutate poate fi să zaci, să zaci pur și simplu în pat? Am revăzut toate marile dificultăți pe care le întâlnim pe lumea asta și am descoperit că, într-adevăr, în comparație cu fiecare dintre ele, să zaci nemișcat era un lucru de nimic. Orice netrebnic știe să stea nemișcat. Hotărârea mea a inventat o poziție complicată dar incredibil de stabilă. Mi-am înfipt dinții în partea de sus a pernei și m-am întors astfel încât și pieptul se sprijinea de pernă în timp ce piciorul drept ieșea din pat ajungând aproape să atingă pământul, iar cel stâng se-nțepenea de pat, imobilizându-mă. Da. Descoperisem un sistem nou. Nu eu mă prindeam de pat ci patul mă înșfăca pe mine. Iar această convingere a inerției mele a făcut ca apăsarea să crească, dar eu n-am renunțat. Apoi, când a trebuit să cedez, m-am consolat cu ideea că o parte din acea noapte îngrozitoare trecuse și am avut și răsplata că, odată scăpat de pat, m-am simțit ușurat asemenea unui luptător ce s-a eliberat din strânsoarea adversarului.

Apoi nu știu cât timp am rămas nemișcat. Eram obosit. Surprins, am perceput o sclipire ciudată în ochii mei închiși, un vârtej de flăcări care, am presupus, erau produse de incendiul pe care îl simțeam în mine. Nu erau flăcări adevărate ci culori care le imitau. Și care apoi s-au atenuat, dispunându-se în forme rotunjite, ba chiar în picături dintr-un lichid vâscos, care curând au devenit toate albastre, ușoare, însă înconjurate de o dungă luminoasă roșie. Cădeau dintr-un punct aflat la înălțime, se alungeau și, desprinzându-se, dispăreau în partea de jos. La început eu însumi m-am gândit că picăturile acelea mă puteau vedea. Imediat, ca să mă vadă mai bine, ele s-au transformat în nenumărați ochișori. În timp ce se lungeau căzând, în centrul lor se forma un mic cerc care, dispensându-se de vălul albastru, lăsa să se vadă un ochi adevărat, malițios și ostil. Eram pur și simplu urmărit de o mulțime care-mi voia răul. M-am răsucit în pat, văitându-mă și implorând: - Dumnezeule!
– Te simți rău? – a întrebat imediat nevastă-mea.
Trebuie c-a trecut ceva timp înainte de răspuns. Dar apoi s-a întâmplat că am realizat că nu mai stăteam în patul meu, ci mă țineam agățat de el, fiindcă se transformase într-o pantă abruptă de pe care alunecam. Am țipat: - Mă simt rău, foarte rău.
Nevastă-mea aprinsese o lumânare și stătea lângă mine în cămașa ei roz de noapte. Lumina m-a calmat, ba chiar am avut senzația clară că dormisem și că mă trezisem numai atunci. Patul se îndreptase iar eu stăteam în el fără efort. Am privit-o surprins pe nevastă-mea întrucât de-acum, având impresia că dormisem, nu mai eram sigur că îi cerusem ajutorul. – Ce dorești? – am întrebat-o.
Ea m-a privit somnoroasă, obosită. Invocația mea fusese de-ajuns ca s-o facă să sară din pat, dar nu să-i curme dorința de odihnă, în fața căreia nu-i mai păsa nici măcar să aibă dreptate. Ca să rezolve repede a întrebat: - Vrei din picăturile acelea pe care ți le-a prescris doctorul pentru somn?
Am șovăit deși dorința de a mă simți mai bine era foarte puternică. – Dacă vrei – am spus, încercând să par numai resemnat. A lua picăturile nu echivalează nicidecum cu mărturisirea că te simți rău.
După care a fost un moment în care m-am bucurat de o mare liniște. A durat până când nevastă-mea, în cămașa ei roz, la lumina puțină a lumânării, a stat lângă mine să numere picăturile. Patul, care era un veritabil pat orizontal, și pleoapele, dacă le închideam, erau de-ajuns ca să-mi înlăture orice lumină din ochi. Dar eu le deschideam din când în când iar lumina și rozul cămășii aceleia îmi produceau tot atâta alinare cât bezna. Însă ea n-a vrut să prelungească cu o singură clipă ajutorul său și m-am cufundat în noapte pentru a lupta singur pentru liniște. Mi-am amintit că, tânăr fiind, ca să grăbesc somnul, mă forțam să mă gândesc la o bătrână foarte urâtă care mă făcea să uit toate imaginile frumoase care mă obsedau. Iată că, în schimb, acum îmi era îngăduit să invoc fără teamă frumusețea, care cu siguranță avea să mă ajute. Era avantajul – unicul – al bătrâneții. Și m-am gândit, zicându-le pe nume, la diferitele femei frumoase, dorințe ale tinereții mele, dintr-o epocă în care femeile frumoase erau extraordinar de numeroase. Dar n-au venit. Nici atunci n-au cedat. Și le-am evocat, le-am evocat, până când din noapte s-a ivit un singur chip frumos: Anna, chiar ea, așa cum era cu mulți ani în urmă, însă cu chipul, cu frumosul ei chip roz, exprimând durere și reproș. Fiindcă nu voia să-mi aducă liniștea ci remușcarea. Asta era limpede. Și fiindcă ea era prezentă, am discutat cu ea. Eu o părăsisem, dar ea imediat se măritase cu altul, ceea ce era, categoric, absolut corect. Însă după aceea născuse o fată care avea acum cincisprezece ani și care îi semăna la culoarea domoală, de aur pe cap și albastru în priviri, dar care avea chipul desfigurat de intervenția tatălui ce-i fusese ales: ondulațiile armonioase ale părului preschimbate în nenumărați cârlionți creți, obrajii lați, gura mare și buzele extrem de groase. Dar culorile mamei în trăsăturile tatălui sfârșeau prin a fi o sărutare nerușinată, în public. Oare ce voia acum de la mine după ce mi se arătase atât de des legată de soț?
Și a fost pentru prima dată, în seara aceea, când am putut să cred că am câștigat. Anna a devenit mai blândă, aproape schimbându-și părerea. Iar atunci prezența ei nu mi-a mai displăcut. Putea rămâne. Și am adormit admirând-o, frumoasă și bună, împăcată. Am adormit repede.

Un vis cumplit: mă aflam într-o construcție complicată, dar pe care imediat am înțeles-o ca și cum făceam parte din ea. O peșteră uriașă, primitivă, lipsită de acele podoabe pe care natura se amuză să le creeze în peșteri și ca atare datorată în mod cert activității omului; întunecată, în care eu ședeam pe un scăunel cu trei picioare din lemn lângă un cufăr [1] de sticlă, slab luminat de o lumină pe care am crezut-o o calitate a lui, unica lumină ce exista în spațiul acela uriaș și care ajungea să mă lumineze pe mine, un perete alcătuit din pietre foarte mari neprelucrate, iar dedesubt un zid întărit cu ciment. Cât sunt de sugestive construcțiile din vis! Se va spune că sunt așa fiindcă cel ce le-a proiectat le poate percepe foarte ușor, și așa este. Surprinzător este însă faptul că arhitectul nu știe că le-a făcut și nu își amintește nici măcar atunci când e treaz, iar gândindu-se la lumea din care a ieșit și în care construcțiile se ridică atât de ușor poate să se mire că acolo totul este înțeles fără a fi nevoie de niciun cuvânt.
Am aflat îndată că peștera aceea fusese construită de niște oameni care o foloseau pentru un tratament inventat de ei, un tratament ce trebuia să fie mortal pentru unul dintre cei închiși (probabil că acolo jos, în umbră, trebuie că se aflau mai mulți), dar benefic pentru toți ceilalți. Chiar așa! Un fel de religie, ce avea nevoie de un holocaust, iar de acest lucru, firește, n-am fost surprins.
Era mult mai ușor să ghicești că, dat fiind că mă puseseră lângă cufărul de sticlă în care victima avea să fie sufocată, eu eram cel desemnat să moară, în beneficiul tuturor celorlalți. Iar eu deja anticipam în mine suferințele teribilei morți care mă aștepta. Respiram cu dificultate iar capul mă durea și îmi atârna greu, drept pentru care îl țineam cu mâinile, sprijinindu-mă cu coatele pe genunchi.
Brusc, tot ceea ce voiam să zic a fost spus de o mulțime de oameni ascunsă în întuneric. Nevastă-mea a vorbit prima: – Grăbește-te, doctorul a spus că tu ești cel care trebuie să intre în cufărul acela. Mie mi se părea dureros, dar foarte logic. De aceea n-am protestat, însă m-am prefăcut că nu aud.
Și m-am gândit: „Dragostea nevesti-mii mi s-a părut totdeauna prostească”. Multe alte glasuri au urlat imperativ: – Te hotărăști odată să te supui? Între aceste glasuri l-am distins în mod limpede pe cel al doctorului Paoli. Eu nu puteam protesta, dar m-am gândit: „El o face ca să fie plătit”.
Mi-am ridicat capul pentru a examina încă odată cufărul de sticlă care mă aștepta. Atunci am descoperit-o, așezată pe capacul acestuia, pe mireasă. Și în locul acela ea își păstra aerul său de siguranță liniștită. Sincer, o disprețuiam pe neghioaba aceea, dar am fost avertizat imediat că ea era foarte importantă pentru mine. Acest lucru aveam să îl descopăr și în viața reală, văzând-o șezând pe instrumental acela care trebuia să servească pentru a mă ucide. Și atunci am privit-o, gudurându-mă. M-am simțit asemenea unuia din cățeii aceea mignoni care-și câștigă existența dând din coadă. O umilință!
Însă mireasa a vorbit. Fără nicio vehemență, fiind parcă vorba despre lucrul cel mai firesc din lume, a spus: – Unchiule, cufărul este pentru dumneata.
Trebuia să mă lupt singur pentru viața mea. Am intuit și acest lucru. Am avut senzația că voi ști să fac un efort uriaș fără ca nimeni să-și poată da seama. Așa cum înainte simțisem în mine un organ ce-mi îngăduia să obțin bunăvoința judecătorului meu fără să vorbesc, tot astfel am descoperit în mine un alt organ, care nu știu ce era, pentru a mă lupta fără să mă mișc, atacându-i în felul acesta pe adversarii mei ce nu fuseseră preveniți. Iar sforțarea și-a atins imediat ținta. Iată că Giovanni, uriașul Giovanni, stătea în cufărul de sticlă luminos, pe un scaun de lemn asemănător cu al meu și în aceeași poziție ca mine. Era aplecat înainte, cufărul fiind prea jos, și-și ținea ochelarii în mână ca să nu-i cadă de pe nas. Însă în felul acesta avea cumva înfățișarea unuia ce negociază o afacere și care se eliberase de ochelari spre a se gândi mai bine fără să vadă nimic. Într-adevăr, deși era transpirat și foarte agitat de-acum, în loc să se gândească la moartea apropiată, era plin de răutate, cum se vedea din ochii săi, în care am întrezărit hotărârea aceleiași sforțări pe care puțin mai înainte o făcusem și eu. De aceea nu puteam să-l compătimesc, căci mă temeam de el.
Efortul i-a reușit și lui. Puțin după aceea în locul său în cufăr se afla Alberi, lungul, slabul și zdravănul Alberi, în aceeași poziție pe care-o avusese Giovanni, dar agravată de dimensiunile corpului său. Era pur și simplu îndoit în două și mi-ar fi trezit fără îndoială compasiunea dacă și în el, pe lângă suferință, nu ar fi existat și o mare răutate. Mă privea de jos în sus cu un zâmbet răutăcios, știind că nu depindea decât de el să nu moară în cufărul acela.
De sus, de pe cufăr, mireasa a vorbit din nou: – Acum, desigur, va fi rândul dumitale, unchiule. Silabisea cuvintele cu mare pedanterie. Iar cuvintele ei au fost însoțite de un alt sunet, foarte îndepărtat, foarte de sus. De la sunetul acela îndelung, emis de o persoană ce se mișca rapid îndepărtându-se, am înțeles că peștera se termina cu un coridor abrupt, ce ducea la suprafața pământului. Era un unic șuierat continuu de aprobare și venea de la Anna care îmi manifesta încă o dată ura ei. Nu avea curajul să o îmbrace în cuvinte, fiindcă eu într-adevăr o convinsesem că ea fusese mai vinovată față de mine decât eu față de ea. Dar convingerea nu contează când e vorba de ură.
Eram condamnat de toți. Departe de mine, undeva într-o parte a peșterii, așteptând, nevastă-mea și doctorul mergeau de colo colo și am intuit că nevastă-mea avea o înfățișare plină de resentimente. Dădea nervoasă din mâini enumerând păcatele mele. Vinul, mâncarea și felul meu aspru de a mă purta cu ea și cu fata.
Eu mă simțeam atras spre cufăr de privirea lui Alberi, îndreptată triumfătoare către mine. Mă apropiam încet de el cu scaunul, câțiva milimetri odată, însă știam că atunci când am să ajung la un metru de el (așa era legea) dintr-un singur salt m-aș fi pomenit prins, muribund.
Însă mai exista o speranță de salvare. Giovanni, care-și revenise perfect după truda aprigei sale bătălii, apăruse lângă cufăr, de care el nu se mai putea teme fiindcă mai fusese odată în el (și acest lucru era lege acolo). Stătea drept în plină lumină, privindu-l când pe Alberi care gâfâia și amenința, când pe mine, care mă apropiam încet de cufăr.
Am urlat: – Giovanni, ajută-mă să-l țin înăuntru... Am să-ți dau bani. Întreaga peșteră a răsunat de urletul meu, părând un râset batjocoritor. Am înțeles. Era zadarnic să implor. În cufăr nu trebuia să moară nici primul ce fusese băgat în el, nici cel de-al doilea, ci al treilea. Și aceasta era o lege a peșterii care, asemenea tuturor celorlalte, mă distrugea. Și-apoi îmi era greu că trebuia să recunosc că nu fusese făcută în clipa aceea pentru a-mi face rău tocmai mie. Și ea decurgea din întunericul și din lumina acelea. Giovanni nici măcar n-a răspuns și a ridicat din umeri pentru a-și exprima durerea de a nu mă putea salva și de a nu-mi putea vinde salvarea.
Iar atunci eu am continuat să urlu: – Dacă nu se poate altfel, luați-o pe fiică-mea. Doarme aici alături. O să fie ușor. Și aceste strigăte au fost trimise înapoi de un ecou uriaș. Eram zăpăcit, dar am urlat din nou s-o chem pe fiică-mea: – Emma, Emma, Emma!
Și, într-adevăr, din fundul peșterii mi-a parvenit răspunsul Emmei, sunetul glasului său încă atât de infantil: – Iată-mă, tată, iată-mă.
Mi s-a părut că nu răspunsese imediat. Atunci s-a produs o răsturnare violentă care am crezut că se datora saltului meu în cufăr. M-am gândit iar: „Tot înceată copila aia când e vorba s-asculte”. De data aceasta lentoarea ei mă distrugea și eram plin de ură.

M-am trezit. Asta era răsturnarea. Saltul dintr-o lume într-alta. Eram cu capul și cu bustul afară din pat și aș fi căzut dacă nevastă-mea n-ar fi sărit să mă țină. M-a întrebat: – Ai visat?  Iar apoi, emoționată: – O strigai pe fiică-ta. Vezi că o iubești?
La început am fost orbit de realitatea aceea în care mi s-a părut că totul era denaturant și deformat. Și i-am spus soției mele care totuși trebuia și ea să știe tot: – Oare cum am putea primi de la copiii noștri iertarea de a le fi dat această viață?
Însă ea, naivă, a zis: – Copiii noștri sunt fericiți că trăiesc.
Viața, pe care eu o simțeam atunci drept adevărată, viața din vis, totuși mă amăgea și am dorit să spun deschis acest lucru: – Fiindcă ei încă nu știu nimic.
Dar apoi am tăcut și m-am recules în tăcere. Fereastra de lângă patul meu se lumina, iar la lumina aceea am simțit brusc că nu trebuia să povestesc visul acela pentru că trebuia să-mi ascund rușinea. Dar curând, pe când lumina soarelui a continuat așa azurie și blândă dar imperioasă să inunde odaia, eu nici n-am mai simțit rușinea. Viața din vis nu era a mea și nu eu eram cel ce se gudura și care era gata să-și sacrifice propria fiică pentru a se salva pe sine.

Trebuia însă să evit să mă întorc în peștera aceea îngrozitoare. Și uite-așa am devenit ascultător, conformându-mă plin de bunăvoință regimului stabilit de doctor. Dacă vreodată, fără vina mea, prin urmare nu datorită unor libații excesive ci din pricina ultimei febre, va trebui să mă întorc în peștera aceea, aș sări imediat în cufărul de sticlă, dacă va fi acolo, ca să nu mă gudur și ca să nu trădez.