Italo Calvino, limbajul emblemelor

Italo Calvino (1923-1985), scriitor şi ziarist, este cel mai tradus scriitor italian  contemporan în toate limbile. Textele din Castelul destinelor încrucişate şi Taverna destinelor încrucişate au fost publicate într-un singur volum în anul 1973. Ideea de a folosi tarotul ca metodă narativă, după propria-i mărturisire, i-a venit la un seminar internaţional despre structura povestirii. El a studiat tarotul cu ochii necunoscătorului, a urmărit sugestiile, asociaţiile, într-o interpretare după o iconografie imaginară, subiectivă, aşa cum este şi actul de creaţie. Semnificaţia cărţii de tarot este dată de locul ei în succesiune şi poate oferi numeroase interpretări. Influenţa semioticii (Ferdinand de Saussure) este  remarcată de toţi comentatorii. Scriitorul pare să reconstituie însuşi actul narării în funcţie de semn fiind, în esenţă, o mostră de posibil exerciţiu narativ, mai mult decât o scriere literară propriu-zisă. Cel mai adesea, figuraţia pictografică se îndepărtează de pictografie. „Povestitorii” nu se rostesc liniar în parcursul narativ; unii sunt prezenţi în două povestiri. Sunt „povestiri încrucişate”, după mărturisirea autorului, pe care critica literară le-a interpretat prin cheia semiotică. În Castelul destinelor încrucişate, autorul afirmă că: „Dorea să plece de la unele istorisiri, pe care i le sugera o carte, căruia îi atribuia o anumită semnificaţie, dar adesea nu reuşea să o facă parte dintr-un tot coerent, vedea cum toată istorisirea se complică, că ea atrăgea în context alte cărţi de tarot care aveau alte semnificaţii. […] Datorită acestor operaţii pictografice şi fabulatorii, se complica operaţiunea stilistică. Era o diferenţă mare între miniaturile rafinate renascentiste şi tarotul din Marsilia”. Cartea lui Italo Calvino are caracter singular în literatura italiană.
Povestirea care fixează cadrul, Castelul, este urmată în traducerea noastră de Istoria ingratului pedepsit şi de Povestea alchimistului care-şi vinde sufletul – mostre literare, semiotice, diferite.

Castelul

În mijlocul unei păduri dese, un castel adăpostea pe cei care şi-au rătăcit drumul în noapte: cavaleri, doamne, curteni, ori simpli trecători.
Trecui pe un pod mişcător desfăcut, ajunsei într-o curte întunecoasă, cu grajduri, eram aproape adormit, numai cu calul meu. Abia mai respiram, picioarele abia mă mai ţineau; de când o luasem prin pădure, fusesem supus la multe încercări, întâlniri, apariţii ciudate, dueluri care nu reuşiseră să-mi pună ordine nici în mişcări şi nici în gânduri. Urcai o scăriţă şi mă pomenii într-o sală înaltă şi spaţioasă; era multă lume, în mod sigur admiratori şi ei ai peisajului pe care îl vedeam şi eu pe cărările pădurii, stăteam la cină sub un candelabru cu lumânările aprinse. Privind în jur, mă încercă o senzaţie stranie, mai bine-zis senzaţii împrăştiate, care se confundau în mintea mea, puţin cam repede din cauza oboselii şi a nervozităţii. Mi se părea că sunt într-o curte bogată, cu oameni care nu s-ar putea aduna într-un castel atât de rustic şi de retras; şi aceasta, nu numai din cauza mobilierului preţios şi a veselei, dar şi din cauza calmului care domnea între comeseni, toţi oameni arătoşi şi îmbrăcaţi cu o eleganţă căutată. În acelaşi timp, surprinsei o dezordine aparentă, ca şi cum comesenii ar fi fost într-un local obişnuit unde erau persoane necunoscute, de condiţii şi din ţări diferite, se aflau acolo să petreacă o noapte în a cărei promiscuitate forţată, fiecare simte nevoia să se îndepărteze de regulile pe care le respectă şi în propriul ambient şi, ca şi cum se mulţumeşte cu un mod de viaţă mai puţin confortabil, simte nevoia să se îmbrace mai lejer şi mai variat. De fapt, cele două impresii contrastante puteau foarte bine să se refere la un singur obiect; fie că era castelul, de mulţi ani doar un loc de popas, puţin câte puţin degradat, sau castelanii care fuseseră văzuţi purtându-se ca nişte gazde, câteodată mai puţin amabili; fie ca o tavernă, cum adesea se văd în apropierea castelelor unde beau soldaţii, ori călăreţi – castelul fiind de o vreme abandonat – domeniile sale vechi, pentru a redobândi fastul camerelor în care se petreceau aventuri celebre, le confirmaseră o anumită demnitate, cât să trezească imaginaţia oaspeţilor, care sfârşiseră prin a se crede stăpânii unei curţi pompoase.
Aceste gânduri, ca să fiu sincer, nu mă preocupau deocamdată, mai puternică era singurătatea şi faptul că mă simţeam bine şi sănătos în mijlocul unei companii alese şi nerăbdarea de a face conversaţie la cină-mi se dăduse singurul loc rămas liber – şi schimbul de poveşti cu tovarăşii de călătorie asupra aventurilor prin care am trecut. Dar, la această masă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă la hanuri sau la curţi, nimeni nu avea curajul să deschidă vorba. Când unul dintre oaspeţi voia să-i ceară vecinului sarea sau oţetul, o făcea printr-un gest şi tot prin gesturi se adresa servitorilor ca să le taie o felie de fazan, ori să le umple cu vin paharul gol.
Hotărât să-i fac să vorbească după oboseala călătoriei scosei o asemenea exclamaţie: „Bună ocazie!”, „Să fie într-un ceas bun!”, „Ce plăcut adie vântul”, dar din gura lor nu ieşi un sunet.
Tava cu furculiţe sau oţetul, paharele care zdrăngăneau pe masă, mă convinseseră că nu sunt surd; aşadar, nu-mi rămânea decât să le suport tăcerea şi să tac. Acest lucru mi-l confirmară şi comesenii care-şi mişcau buzele în linişte cu un aer graţios de resemnare; era clar că traversarea pădurii lăsase asupra fiecăruia dintre noi o urmă.
Odată terminată cina în linişte, doar cu zgomotul mestecatului şi sorbiturile vinului, atitudinea lor nu se schimbă; rămăsesem pe scaune, privindu-ne în ochi cu neputinţa de a comunica unul cu celălalt. În acest punct, pe masa aproape desperecheată, cel care părea a fi castelanul pusese un pachet cu cărţi de joc. Era un tarot, mai mare decât cel care se joacă în echipă, ori din acela cu care ţigăncile prezic viitorul, se puteau vedea pictate aceleaşi figuri cu miniaturi preţioase. Regi, regine, cavaleri şi fanţi, tinerii fiind îmbrăcaţi ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o sărbătoare regească – toţi păreau a fi actori într-un teatru de curte: cupe, bani, spade, bastoane străluceau de ornamente.
Începurăm să întoarcem cărţile pe masă, descoperite, ca şi cum ar fi vrut să le recunoaştem şi să le dăm valoarea lor justă în joc şi adevărata semnificaţie în lecturarea destinului. Şi totuşi nu părea că vreunul dintre noi ar fi dorit să înceapă o partidă, cu atât mai puţin să pună întrebări asupra viitorului, dat fiind că viitorul părea departe, suspendat într-o călătorie care nu părea a se termina.
Era altceva ceea ce vedeam în acel tarot, ceva ce nu ne lăsa să ne luăm ochii de la el.
Unul dintre comeseni trase spre el cărţile, împinse pe masă un pachet mai mare; nu le amestecă, dar luă o carte şi o puse în faţa sa. Cu toţii am observat asemănarea dintre privirea lui şi cea a figurinei; ni se părea a înţelege că prin acea carte voia să spună „Eu sunt acela” şi că dorea să ne spună povestea lui.

Istoria ingratului pedepsit

Prezentându-se cu figura Cavalerului de Cupă, un tânăr durduliu şi blond, îmbrăcat într-o manta care-i cădea în pliuri, care oferea un dar cu mâna întinsă, ca şi al celui al Regilor Magi – comeseanul nostru voia să ne lase să înţelegem condiţia lui înaltă, înclinarea lui spre lux şi bunăstare şi – înfăţişându-se pe cal – spiritul de aventură sau mişcarea gândirii sale, cugetai eu, observând toate broderiile hainelor şi de pe şeaua calului, mai mult, dorinţa de a-şi arăta stilul cavaleresc.
Frumosul tânăr făcu un gest, ca şi cum ar fi vrut să ne atragă atenţia, şi-şi începu povestea punând în şir, pe masă, trei cărţi: Regele, Zece şi Nouă, care cu ramurile sale de frunze şi flori sălbatice ne aminteau pădurea prin care trecuse. (Dimpotrivă, cel care privise cartea cu mai multă atenţie, segmentul vertical care se încrucişează cu alte semne, sugera obligatoriu ideea unui drum care pătrunde până în inima pădurii).
Deci, începutul povestirii putea fi acesta: cavalerul abia ce luă la cunoştinţă despre metodele prin care poţi străluci la curţile cele mai pretenţioase din împrejurimi, poate cu dorinţa de a-şi găsi o soţie de rang înalt, îndrăgostit de aceste vise se avântă în pădure. Printre cărţile împrăştiate pe masă văzurăm una ce anunţa o întâlnire urâtă – Forţa. În pachetul nostru de tarot acesta era reprezentat de un arcaş înarmat, cu expresie brutală, o bâtă ce i se legăna în aer, lovind cu violenţă şi siguranţă de sine într-un leu. Cele mai triste previziuni care urmară  în cartea a douăsprezecea, zisă Pierduta, se vedea un om cu pantalonii strânşi şi cu cămaşă, legat la cap cu basma, ce se sprijinea într-un picior. După aspect îl recunoaştem pe tânărul nostru blond; tâlharul i-a furat toată averea şi l-a lăsat spânzurat de ramură cu capul în jos.
Respirăm uşuraţi la vestea ce ne-a dat-o soldatul Temperarea, carte pusă pe masă de comeseanul nostru cu o expresie recunoscătoare. De la el am aflat că omul simţise în apropierea lui, văzu o fată, poate fiica unui pădurar sau a unui păstor, care se scălda dezbrăcată în apa fântânii. Nu ne îndoim că omul care fusese spânzurat, fusese eliberat şi adus cu picioarele pe pământ de fata aceea a pădurii când văzurăm Asul de Cupă pe care era desenată o fântână care curge printre muşchi şi aripi de păsări, era ca şi cum ar fi simţit susurul unui izvor şi neliniştea omului care căzuse pe brânci.
Dar sunt fântâni – fiecare dintre noi o ştie în mod sigur – din care, abia ce  bei puţin, îţi sporesc setea, chiar îţi uscă gâtul. Era de prevăzut ca între cei doi tineri să se aprindă imediat, după ce cavalerul atinse pământul cu picioarele, un sentiment care era mai mult decât recunoştinţă (de o parte) şi respect (de alta) şi că acest sentiment îşi găsi repede modalităţi de a se exprima în umbra pădurii, sub iarba stejarilor. Nu întâmplător, cartea care veni fu un soi de Cupă, împodobită cu inscripţia „dragostea mea” şi „nu-mă-uita”, indicii, pe cât se poate de probabil, ale unei întâlniri amoroase.
Deja ne apărea, mai ales dama, bucurându-se de o victorie în dragoste, când cavalerul puse o altă carte Bastoane, un Şapte în care, printre trunchiurile întunecate ale pădurii, se putea vedea îndepărtându-se umbra lui. Nu ne putem imagina că lucrurile ar fi putut sta altfel: idila în pădure fusese scurtă, pentru biata fată o lovitură în piept care o făcu să cadă, ingratul cavaler nici nu privi înapoi ca să-şi ia adio.
Din acest punct e clar că începe a doua parte a povestirii, după un interval de timp. Naratorul începuse în schimb să pună alte cărţi de tarot, într-o nouă ordine: în colţul primei, spre stânga, puse două cărţi Împărăteasa şi Opt de Cupă. Pe neaşteptate, din schimbarea de scenă care ne lăsă nedumeriţi pentru un moment înţeleseserăm, noi toţi, faptul că cavalerul găsi soţia pe care o căutase, cea pe care o vedeam acolo pictată, pe cap cu o coroană cu însemne regale, cu o faţă insipidă – chiar mai bătrână decât el, cum observară cu certitudine unii cititori, cu multe inele şi brăţări, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Căsătoreşte-te cu mine, căsătoreşte-te cu mine!”.
Imediat începu povestirea pe care o sugera Cupa, un banchet de nuntă cu mulţi invitaţi, cu cei doi soţi în fundul mesei împodobită cu o faţă de masă înflorată. Cartea care a fost pusă apoi, Cavalerul de Spadă, apărând în ţinuta de război, era o surpriză: ori mesagerul pe cal a întrerupt o sărbătoare, aducând o veste proastă, ori soţul în persoană părăsise nunta pentru a merge înarmat în pădure, chemat de mister, ori amândouă: soţul a fost avertizat de o apariţie neaşteptată şi, imediat, şi-a luat armele şi s-a suit în şa. Se învăţase minte, după aventura trecută, şi nu scotea nasul afară din casă, dacă nu era înarmat până în dinţi.
Aşteptam neliniştiţi o altă carte mai explicită şi veni Soarele. Pictorul reprezentase astrul zilei de mână cu un copil care fuge, mai bine-zis zboară, deasupra unui vast peisaj. Interpretarea acestui moment al povestirii nu era uşoară. Era o frumoasă zi însorită şi în cazul acesta, povestitorul nostru îşi împrăştia cărţile pentru a spune banalităţi. Poate că figura care apărea avea o semnificaţie alegorică, care se vedea undeva pe lateral: un copil pe jumătate îmbrăcat, care fusese văzut fugind în apropierea castelului, unde se celebra nunta, stătea în spatele soţului tot timpul banchetului. Nu se vedea obiectul pe care îl ducea copilul: obiectul acela putea conţine soluţia enigmei. Întorcând privirea spre cartea cu care eroul nostru se prezentase ne veniră în minte desenele şi broderiile solare pe care le avea sub manta, atunci când a fost atacat de hoţ; poate că mantaua aceea, pe care a pierdut-o fugind de iubitele sale, flutura ca şi aripile unui vultur, mai bine-zis a unui ştrengar în toată regula, aşadar, trebuia să facem o legătură între manta, copil şi tânărul din pădure.
Aceste nedumeriri vor fi clarificate de cărţile următoare şi când văzurăm că una dintre ele, ne convinserăm că era Justiţia în pachetul de tarot, o femeie cu spadă şi balanţă (la stânga ei, cum o priveai personajul principal), un războinic pe cal (sau poate o amazoană?) înarmată, care porneşte asaltul – fusese cuprinsă în unul dintre capitolele istoriei noastre. Nu ne rămânea decât să ne hazardăm în presupuneri. De exemplu: în timp ce era pe punctul de a face o ştrengărie, urmăritorul care grăbise pasul era urmărit de un altul înarmat până în dinţi.
Ce ai putea spune? Doar să te întrebi cine o fi acela!
Cavalerul necunoscut avea faţa acoperită, o privire de femeie în care comeseanul nostru o recunoscu pe salvatoarea lui din pădure, o zână adevărată, calmă, cu un surâs melancolic pe buze.
- Ce mai vrei de la mine? se pare că l-a întrebat ea.
- Dreptate! îi răspunsese. (Balanţa făcea aluzie la acest răspuns).
Dimpotrivă: gândindu-ne mai bine, întâlnirea s-ar fi putut desfăşura aşa: o amazoană pe cal ieşise din pădure, înarmată (figura arată aceasta) şi îi strigase: stai aşa! De ce mă urmăreşti?
- Cine o face?
. Fiul tău! i-ar fi răspuns războinica descoperindu-şi faţa (se vede în prim-plan).
- Ce pot să fac? probabil că a întrebat omul nostru cuprins de un regret tardiv.
- Să înfrunţi Justiţia - (Balanţa) - lui Dumnezeu. Apără-te! Scoase spada.
„Acum ne va povesti duelul”, mă gândii, şi luai cartea Doi de Spadă. Voiam să tai frunzele din pădure şi plantele cu lama ei. Observai că, privind această carte, naratorul nu lăsa dubii asupra ieşirii sale: adversara sa părea o spadasină bună, hotărâtă să verse sânge acolo, în mijlocul poienii.
Îşi revenii, deschise ochii şi ce văzu? (Era naratorul – puţin emfatic, ca să apunem adevărul – care ne invita să privim revelaţiile cărţii următoare). Femeia Papă, misterioasa figură monahală încoronată. Era urmată de vreun călugăr? Ochii cu care fixa cartea erau plini de reproşuri. O vrăjitoare? Ea îşi ridică mâinile într-un gest de teroare sacrală. Marea împărăteasă a unui cult sângeros.
- Ştii că în persoana mea, a fetei, tu ai jignit (ce altceva putea să-i spună, Femeia-Papă, care provoacă atâta spaimă?), ai jignit-o pe Cibele, care este stăpâna acestei păduri? Acum ai căzut în mâinile noastre.
Şi ce ar fi putut să-i răspundă el, dacă nu, câteva vorbe bâlbâite.
- Acum vei fi al pădurii. Pădurea este pierderea de sine, amestecul. Ca să faci unirea nu va trebui să te pierzi, să înăbuşi toate atributele tale, să te dezmembrezi, să devii un indiferent, să te uneşti cu stolul lui Menadi, care fuge urlând prin pădure.
- Nu! fu strigătul pe care-l vedeam ieşind din gură, dar deja ultima carte completa povestirea şi era Opt de Spadă. Tăişurile ascuţite ale luinăpustiră asupra tufişurilor din jur, retezând în spatele lui, chinuindu-l.

Povestea alchimistului care-şi vinde sufletul

Emoţia întâlnirii nu se risipise încă, atunci când unul dintre comeseni lăsă să se înţeleagă că ar vrea să spună o poveste. Cavalerului  părea să-i fi atras atenţia două cărţi de tarot: Asul de Cupă şi Femeia-Papă. Pentru a face cunoscut acest lucru celorlalţi, ridică cele două cărţi din pachetul răsfirat pe masă; în mâna dreaptă se afla Regele de Cupă (care părea în portret foarte tânăr şi exagerat de înalt), iar în stânga, tot pe linie orizontală, era Opt cu Baston. Prima interpretare a acestei secvenţe care-i veni în minte şi care voia să redea aura voluptoasă, era aceea că al nostru comesean avusese o relaţie amoroasă cu o călugăriţă în pădure; sau poate, aceea că-i oferise băutură din plin, dat fiind că fântâna părea să aibă originea într-un butoiaş de forma unui ou. Imobilitatea, melancolia privirii omului, părea să lase loc speculaţiei după care nu numai pasiunile carnale, dar şi cele mai sofisticate plăceri mintale, ori  trupeşti, ar trebui să fie excluse. Altele trebuiau să fie meditaţiile lui; după aspectul lumesc al figurii lui, lăsau dubii că ar fi fost îndreptate spre Cer şi nu spre Pământ. (Şi, aşa, cădea o altă interpretare posibilă, aceea de a construi fântâna într-o cupă sfântă.) Lăsa impresie haina lui regală şi un vas de sticlă curbat pe care îl ţinea în mână, de parcă ar fi vrut să fure naturii secretele ei, mai ales cel de transformare a metalelor. Ai fi putut crede că până acum, de la vârsta cea mai fragedă (acesta era sensul portretului cu faţă de adolescent care putea să viseze elixirul vieţii lungi), el nu avuse o altă pasiune (fântâna fusese întotdeauna un simbol al iubirii), că în manipularea elementelor de-a lungul anilor, el văzuse mineralele separându-se, mercurul de lumea mineralelor, şi s-a grăbit să ajungă în depozite întunecate, care de fiecare dată se dovedeau a fi un uriaş bazin. Această cercetare se sfârşi după ce ceru sfatul doamnelor pe care le întâlnise până acum în pădure, pricepute în vrăji şi intrigi magice, dedicate artelor vrăjitoriei şi ale divinizării viitorului (ca şi cea pe care o arăta prin graţioasa reverenţă Femeia-Papă). Cartea care veni apoi, Împăratul, putea să se refere la o profeţie a vrăjitoarei din pădure: Tu vei ajunge omul cel mai puternic din lume. Nu-i de mirare că alchimistului nostru îi intră în cap acest lucru zi de zi tot mai mult, aşa încât cursul vieţii lui se schimbă. Acest eveniment trebuia arătat de cartea următoare: era enigmaticul număr Unu, zis Bogatul, în care se vedea un mag în timpul exerciţiilor vrăjitoreşti.
Aşadar, eroul nostru ridicându-şi ochii din farfuria sa, văzu surprins un magician aşezat în faţa lui care distila substanţe alchimiste.
- Cine eşti? Ce faci aici?
- Ia uite ce fac! se pare că i-ar fi răspuns magicianul, arătându-i un vas de sticlă pe un cuptor.
Privirea comeseanului se opri asupra unui Şapte care nu-i lăsa nicio îndoială asupra a ceea ce văzuse: splendoarea tuturor mineralelor din Orient întinse în faţa lui.
- Poţi să-mi spui secretul aurului? l-a întrebat, probabil, şarlatanul.
Cartea următoare era un Doi – semnul unui schimb – numai la aceasta te puteai gândi, la o vânzare-cumpărare.
- Ţi-l vând! Trebuie să-i fi răspuns vizitatorul necunoscut.
- Ce vrei în schimb?
Răspunsul la care ne gândim cu toţii era:
- Sufletul!
Nimeni nu fu sigur de răspuns până ce naratorul nu descoperi o nouă carte (înainte de a o face stătu puţin pe gânduri, începând să răsfoiască alte cărţi în sens invers); această carte era Diavolul, ceea ce înseamnă că el a recunoscut în şarlatan pe bătrânul principe de origine îndoielnică, aşa cum noi recunoaştem acum în comeseanul nostru, pe însuşi doctorul Faust.
- Sufletul! îi repetă Mefistofel, concept care nu se putea reprezenta altfel decât prin figura lui Psiche, tânăra care luminează cu lampa ei tenebrele cum se vede în arcada Stelei. Cinci de Cupă, care ne-a fost arătat apoi, se putea interpreta, cum s-a văzut, atât ca un secret al alchimistului pe care Diavolul i-l revela lui Faust, cât şi pentru sărbătorirea încheierea pactului, sau o acţiune prin care era alungat vizitatorul Infernului. Dar se putea interpreta şi ca un discurs despre suflet şi corpul lui, lăcaşul sufletului. (O cupă de cinci era pictată transversal, ca şi cum ar fi fost goală).
- Sufletul? probabil i-a răspuns Faust-ul nostru. Şi dacă nu aş avea suflet?
- Dar poate că nu numai pentru un suflet, se străduia Mefistofel să explice.
- Cu aurul vei construi un oraş, îi spunea el lui Faust. Eu vreau în schimb sufletul întregului oraş.
- S-a făcut.
De acum diavolul putea să dispară cu un urlet care semăna cu al sălbăticiunilor pădurii; bătrânul locuitor al clopotniţelor, obişnuit să contemple, sprijinit sub acoperiş cu o umbrelă, ştia că oraşele au suflete mari şi mai rezistente decât toţi locuitorii împreună.
Acum îi rămânea Roata Norocului, una dintre imaginile cele mai complicate din tot tarotul. Se putea spune simplu că norocul era de partea lui Faust, dar aceasta părea o explicaţie insuficientă pentru modul de a povesti al alchimistului, mereu eliptic şi aluziv. Este însă corect să presupunem că doctorul nostru, intrând în posesia secretului diavolesc, concepu un proiect grandios: să transforme în aur tot ceea ce se putea transforma. Roata Arcaşului Zece, reprezentat literar de angrenaje de la Marea Moară de Aur, mecanism gigant ce fusese înălţat în Metropolele Toate din Metal Preţios; chipuri umane de diferite vârste care se văd împingând roata indicau mulţimea oamenilor care dădeau ajutor realizării proiectului şi-şi dedicau viaţa pentru a face să se mişte aceste angrenaje zi şi noapte. Această interpretare nu ţinea cont de toate particularităţile miniaturii (de exemplu, de urechile şi de cozile animalice cu care erau împodobiţi unii dintre oamenii care mişcau roata), dar era o bază pentru descifrarea cărţilor următoare de cupă şi de bani, cum ar fi Regatul Abundenţei în care trăiau locuitorii Oraşului de Aur. (Cercurile galbene evocau cupole splendide din aur scump ce se aflau pe frontispiciul străzilor Metropolelor de Aur.)
Preţul stabilit când ar fi ajuns la cealaltă parte contractantă? Cele două cărţi finale ale istoriei erau deja pe masă, aşezate pe primul narator: Doi de Spadă şi Moderaţia. La porţile Oraşului de Aur, străji înarmate opreau orice vizitator, pentru a împiedica pătrunderea Executorului, sub orice formă s-ar fi ascuns el. Chiar dacă în apropiere era o fată simplă, ca şi cea de pe ultima carte, paznicii erau de neclintit.
- Este inutil să vă închideţi porţile, acesta era răspunsul care s-ar fi putut auzi de la portăreasa apei, eu sunt foarte atentă dacă intru într-un oraş care este în întregime din metal compact. Noi, locuitorii fluidelor, vizităm numai elementele care curg şi se amestecă.
- Era o nimfă a apei? O regină a aerului? Un înger al focului lichid din centrul Terrei?
În Roata Norocului trebuie să priveşti cu atenţie metamorfozele animalelor, poate era doar un prim pas al regresiunii umanului în vegetal şi în mineral.
- Ţi-e teamă că sufletele noastre vor ajunge în mâinile Diavolului? ar fi întrebat cei din Oraş.
- Nu, noi nu avem suflete de vânzare!

Prezentare şi traducere de Livia Mărcan
(nr. 2, februarie 2017, anul VII)