Manual de sculptură decorativă. O introducere în tehnica crestăturilor pe lemn

Asociația culturală Italia-România „Amici del Legno” din Valfenera este bucuroasă să anunțe publicarea volumului Manual de sculptură decorativă în luna octombrie a.c. la Editura Team Service din Asti, în cadrul proiectului „Artă și tradiție românească în sculptura decorativă în lemn", sprijinit de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Manualul este editat în limba română și constituie o introducere în tehnica crestăturilor pe lemn. Odată cu apariția acestui volum va fi publicată și varianta în limba italiană la aceeași editură. Manualul este un produs al Asociației „Amici del Legno” și are ca destinatari elevii Școlii de Sculptură din Valfenera, dar poate fi distribuit și publicului larg pasionat de arta lemnului, în schimbul susținerii asociației. Opera a fost realizată de doi autori: maestrul Ioan Tăbăcaru, președintele Asociației, și jurnalista Irina Niculescu.

Ioan Tăbăcaru s-a născut la Drăgușani în 1956. Fost învățător de școală primară, s-a dedicat din tinerețe tradițiilor antice de cioplire a lemnului, ca elev al marelui artist Alexandru Huțanu, și a devenit apoi Maestru la Școala Statală de Arte și Meserii din Bacău, unde a predat până în anul 1995. S-a mutat în Italia, unde a continuat activitatea sa ca restaurator, sculptor și profesor al lemnului. În anul 2000 a fondat, la Valfenera, împreună cu prieteni italieni, Asociația Culturală Italia-România „Amici del Legno”, care găzduiește și Școala de Sculptură, în cadrul căreia Maestrul își dedică timpul pentru a transmite mai departe tuturor secretele artei de cioplire în lemn. Împreună cu elevii săi a participat la numeroase expoziții, târguri de specialitate, concursuri, simpozioane, câștigând numeroase premii și stârnind interesul publicului și al experților. Acest volum este primul său manual introductiv dedicat elevilor săi, rezultat dintr-o experiență de peste 40 de ani.

Irina Niculescu s-a născută la București în 1979, trăiește și lucrează în Piemont din 2004. În Italia a colaborat activ cu Asociația socio-culturală „Ovidio” din Chieri, promovând limba și istoria României în numeroase proiecte culturale. În 2017 a publicat împreună cu Marian Mocanu studiul Come Fratelli. La fratellanza italo-romena a 10 anni dall’adesione all’Unione Europea, la editura Unicopli din Milano, un volum care s-a bucurat de succes internațional. Ca jurnalistă se ocupă de sectorul cultural, scrie pentru revista bilingvă „Orizonturi Culturale Italo-Române”. În anul 2006 l-a cunoscut pe maestrul Tăbăcaru în timp ce studia circulația motivelor ornamentale în arta populară şi de atunci colaborează cu Asociația Amici del Legno.

Manualul de sculptură debutează cu o inscripție, care este în același timp o invitație: „Intră cine dorește, rămâne cine este pasionat”. Cu aceste cuvinte se intră în laboratorul școlii din Valfenera și chiar în această operă originală care se referă la sculptură ca la un adevărat limbaj: simbolurile crestate devin cuvinte ale unei „limbi” universale și aceste pagini ne revelă semnificația lor inițială, înainte chiar de a începe să le reproducem.
Volumul este compus din șase capitole presărate cu numeroase desene și fotografii și a fost conceput pentru începătorii care se apropie de activitatea de incizie și crestare a lemnului. După o primă parte introductivă asupra lemnului ca materie și a tipurilor de esențe, volumul intră în detaliile teoretice legate de stilizare, ornamente decorative și forme compoziționale. Un capitol stufos trece în revistă cele mai celebre motive și simboluri din tradiția populară ca punct de pornire către o cercetare minuțioasă recomandată de maestru cititorilor. La finele manualului o Adenda bogată cu modele decorative conține un număr de peste o sută de desene care au fost deja experimentate în Școala din Bacău și de douăueci de ani în Școala din Valfenera.
Manualul are ca autori un maestru sculptor, cu experiență în învățământ, și o jurnalistă, ceea ce face ca această operă să fie mai mult decât un simplu manual de sculptură: este o cercetare despre afinitățile culturale dintre două popoare fraterne legate de rădăcina comună latină. Pe măsură ce răsfoim paginile acestui volum, apar evidente similitudinile care există din timpuri vechi, poate chiar ancestrale: ornamentele geometrice tipice culturii românești sunt aceleași care se găsesc în zonele alpine italiene și în alte areale europene, iar semnificațiile lor atribuite de tradiție sunt aceleași.
Alături de acest aspect cultural fascinant, manualul ne îndrumă către latura sa practică și propune o metodă originală de învățare a sculpturii decorative, studiată în detaliu de maestrul Tăbăcaru în circa cincizeci de ani de experiență de predare. În tradiția românească, tehnicile crestăturilor erau transmise din tată în fiu într-un proces „natural”, pe care maestrul l-a finisat într-o metodă sistematică, potrivită tuturor, astfel încât astăzi, această activitate specifică sferei masculine implică pe zi ce trece tot mai multe eleve.

Cu acordul autorilor și al editorului Team Service Asti publivăm un pasaj din capitolul 6 al Manualului, intitulat Motive și simboluri. Extrasul se referă la motivul decorativ al pomului vieții, pag. 79-80.

4. Pomul vieții este un motiv care poate fi încadrat în marea familie a motivelor liniare deoarece este realizat din linii frânte sau curbe în tehnica grafitării sau crestării, dar și din familia ornamentelor vegetale după sursa de inspirație, suferind cele mai diferite stilizări.
Pomul vieții este unul dintre miturile străvechi ale omenirii întruchipând în formă poetică visul irealizabil al „tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte”. În legendele și credințele popoarelor acest mit se înfățișează oarecum constant, fiind vorba, în esență, de un copac ale cărui fructe minunate sau a cărei sevă miraculoasă sunt elixire ale vieții. În coroana copacului sau la rădăcina lui stau păsări sau animale înfricoșătoare ce păzesc neprețuitul tezaur.
Pomul vieții este unul dintre miturile cele mai antice ale umanității, prezent în culturile diferitelor popoare pentru caracteristica sa unică de vietate capabilă să conecteze cele trei niveluri cosmice: cerul, pământul și subteranul. Rădăcinile copacilor se împlântă adânc în pământ de unde își iau hrana și dau stabilitate, în mod simbolic reprezintă poarta de intrare în lumea subterană. Trunchiul se înalță susținut de rădăcini, ca o punte între cer și pământ, puternic și rezistent la adversități, la fel ca și corpul nostru. Frunzele sunt asociate cu proprietățile lor de vindecare, cu principiul de renaștere și de viață eternă, cad toamna, iar primăvara renasc. Ramurile copacilor sunt ca brațele noastre ridicate către cer și, împreună cu frunzele, creează corola, maiestoasă în bătaia ploilor și a soarelui.
Celții au preluat simbolul pomului vieții din mitologia nordică, în care frasinul Ygdrassil – denumit și arborele cosmic, sau arborele lumii – era sursa întregii vieți pe pământ, cu puteri magice și locul celor nouă dimensiuni diferite. Arborele sacru pentru celți era stejarul, asociat cu zeul Taranis. Și grecii și romanii au observat sacralitatea stejarului, asociindu-l cu Zeus, sau cu Jupiter.
Pomul vieții este prezent ca motiv din Borneo (în sud-estul Asiei) până în Scandinavia, din India până în Siberia, spre exemplu: ficusul lui Budha (arborele Bodhi), copacul Saglagar din tengrismul mongol, pomul binelui și al răului din cultura creștină, bradul imortal din tradiția românească, cultul asiro-babilonian Asherah, copacul zeului Vishnu din cultura indiană, curmalul din Mesopotamia, cedrul fenicienilor (astăzi simbolul Libanului), sicomorul faraonilor egipteni, arborele mistic din mitologia ebraică sau măslinul în Orientul islamic.
Dacă cele două modele clasice, cel elenistic și cel iranian, au pătruns relativ târziu în plastica europeană cultă și populară, în secolele V-VI e.n. exista un filon mai vechi traco-getic care are ca sursă de inspirație bradul. Așa cum scria Constantin Prut despre motivul pomului vieții în cultura românească, „nu este nici o îndoială că bradul verde și peren, folositor și frumos, a inspirat din cele mai vechi timpuri creația oamenilor din aceste locuri în forța sa vitală, alegându-l ca simbol al vieții...Menționăm doar că la noi bradul este arborele nunții, pus la începutul unei noi vieți de familie, tot el este pus pe casă ca semn al noii construcții, și tot el încolțește pe ultimul drum fiind plantat pe mormântul celui plecat din lumea cu dor în lumea fără dor. Cu rădăcinile călătorind în lumea subterană, cu trunchiul aflător la mijlocul vieții pământene și cu ramurile crescând spre tăriile cerului, arborele nu este numai miracolul vieții, ci și scara care permite omului să iasă din prezentul său terestru și să pătrundă în celelalte momente ale destinului său.” [1]
Planta este de cele mai multe ori stilizată, redusă la câteva linii, ceea ce face ca reprezentarea aceasta să evoce mai vechi interpretări traco-getice ale ramurii de brad. Arborele sau floarea, ea poartă promisiunea vieții fără sfârșit, a tinereții veșnice, a înțelepciunii izbăvitoare, a vindecării miraculoase, a puterii fizice salvatoare.

Irina Niculescu şi Ioan Tăbăcaru

Irina Niculescu
(nr. 10, octombrie 2024, anul XIV)

NOTE

1. Prut, Constantin, „Calea rătăcită”, Ed. Meridiane, București, 1991, p. 79