In memoriam Onofrio Cerbone (1950-2016)

În 9 februarie 2016 s-a stins din viaţă profesorul Onofrio Cerbone, al cărui destin s-a legat foarte mult de România. Îl evocăm prin prezentarea realizată de fiica sa, Giuseppina Cerbone, şi textul in memoriam semnat de Florin Galiş, fostul său student şi prieten.

Onofrio Cerbone, licenţiat în Filozofie al Universităţii din Napoli, a fost lector de limbă şi literatură italiană, ca angajat al Ministerului de Afaceri Externe, în cadrul Universităţii din Iaşi, al Universităţii din Groningen (Olanda) şi al Universităţii Bucureşti. Pentru o scurtă perioadă a făcut parte din grupul de redactori ai revistei „Arlechin” din Iaşi, împreună cu Val Condurache, Mircea Filip şi Mihaela Sebastian. A fost iniţiatorul şi coordonatorul cursului de Masterat în studii Italo-Iberice al Catedrei de limba şi literatura italiană a Universităţii Bucureşti. În virtutea experienţei dobândite în diferite contexte culturale, preocupările sale, în afară de răspândirea culturii italiene, s-au îndreptat asupra variantelor istorice şi antropologice ale culturii europene. Vreme de mai mulţi ani s-a ocupat de teatru şi cu precădere de Commedia dell’Arte, participând la seminarii şi publicând numeroase articole în paginile revistei „Arlechin” din Iaşi (cităm, printre altele, Commedia dell’Arte şi Barocul, „Arlechin”, nr. 9-10, semestrul I, anul 1981). A îngrijit şi publicat, în cadrul Editurii Universităţii Bucureşti, o culegere de texte din literatura italiană de la origini până în Cinquecento. S-a ocupat îndeosebi de Leopardi (Poziţia intelectuală a lui Leopardi, articol publicat în revista „Convorbiri literare”, Leopardi şi critica modernului din punctul de vedere al antropologiei negative, publicat în revista multilingvă de cultură şi literatură „Paradigma”, anul 6, nr. 3-4, 1998). A acordat o atenţie deosebită lui Ernesto De Martino şi culturii europene, raporturilor acestuia cu România şi cu Mircea Eliade (Ernesto De Martino şi România, prezentat la Simpozionul  internaţional „80 de ani de Italienistică” la Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 12-13 mai 2006). A publicat, în revista interculturală bilingvă „Orizonturi culturale italo-române”, nr. 4, aprilie 2014, anul IV, articolul Cultură şi societate în România „anilor întunecaţi”: experienţa şi privirea unui italian. A scris prefaţa (Giuseppe Bruno, Kepler, muzica, armonia şi dorinţa metafizicii) volumului Eseu despre armonia celestă în opera lui Johannes Kepler, scris de Giuseppe Bruno şi publicat în 2015, ca text de prezentare al expoziţiei de pictură „Agato Bruno şi lectura «Fabule ale dictaturii»”, expoziţie organizată de Institutul Italian de Cultură „Vito Grasso” din Bucureşti, între 12-24 mai 2014 şi reiterată în mai multe oraşe italiene. În ultima vreme s-a dedicat studiilor de antropologie culturală şi de sociologie, acordând un interes aparte lui Dimitrie Gusti, în speţă şcolii de sociologie a acestuia şi raporturilor sale cu Italia.

În amintirea unui Maestru de viață

„RECORDAR: del latín re-cordis, volver a pasar por el corazón”.
(Eduardo Galeano - El libro de loz abrazos)


Aveam douăzeci și trei de ani când l-am întâlnit, pentru prima dată, pe Profesorul meu Onofrio Cerbone. Eu studiam italiana iar el a devenit complicele meu, fiindu-mi coordonatorul tezei de licență, o teză foarte muncită și frământată despre singurătate.
Strânsa noastră colaborare pe durata redactării acelei teze ne-a făcut să ne împrietenim, grație disponibilității lui naturale de a face să dispară orice lucru care ar fi putut să împiedice libertatea de expresie, grație generozității lui cumva învăluită într-un autentic spirit democratic și liber pe care, de atunci, rareori mi-a fost dat să îl mai întâlnesc în relația cu profesorii mei de la Universitate. Onofrio Cerbone a știut să se arate aprope imediat, față de mine, în dimensiunea sa umană. Lucru, repet, foarte puțin întâlnit în mediul universitar atât atunci, la începutul anilor 90, cât și acum, în 2016.
Acum, în acest an 2016 aflat abia la început, această excepțională, superbă, minunată persoană a trecut dincolo, la o viață mai bună. A părăsit această dimensiune pământească într-un mod fulgerător, precum era, de altfel, o adevărată străfulgerare și spiritul său; întotdeauna viu și în alertă, iar mintea sa briliantă și inima lui plină de pasiune, o inimă ce nu a știut niciodată să  privească în altă parte, nici cu egoism, nici cu indiferență, nici cu autosuficiență, și să-și vadă – în manieră volteriană, de cultivarea propriei grădini.
La el aripile intelectului își luau zborul într-o clipită și, prin erudiția și rigoarea sa, Onofrio își înălța mintea în dorința de a pătrunde în miezul lucrurilor spre a le înțelege și a îi face astfel, și pe studenții cărora le preda, să le înțeleagă și să le pătrundă cu ochii lor, pentru a le pricepe și a le vedea simplu și clar.
Grație Profesorului meu Onofrio eu am învățat cu mult mai mult decât aș fi putut învăța din programele de studiu universitar ale acelor vremuri. Tot lui îi datorez o foarte mare îndrăgostire a mea pentru limba și cultura italiană și un respect aparte față de demnitatea meseriei de profesor. Datorită acestui model de viață am îmbrățișat eu cu entuziasm cariera didactică.
Este și trist dar este și o datorie să îți asumi realitatea și, ca atare, pentru mine, pierderea unui Maestru de viață, dar este în egală măsură o bucurie și un prilej de înseninare să-mi amintesc cea mai puternică învățătură a lui și s-o depun drept mărturie: „Dacă în viață nu putem atinge fericirea, Florin, ceea ce putem face este să facem ca viața să fie cât mai puțin dureroasă  cu putință, și, crede-mă, asta ne revine în primul rând nouă!”
MULȚUMESC, Onofrio, pentru că m-ai învățat atât de multe lucruri, dar mai ales unul: că fericirea e în mâinile noastre și că noi suntem artizanii propriei noastre fericiri.

Florin Galiş


(nr. 4, aprilie 2016, anul VI)