Papahagi văzut de Ştefan Borbély, Victor Ieronim Stoichiță şi Delia Morar

Ultima întâlnire cu Marian Papahagi. Întrebări...

Cred că am fost ultima persoană de la Litere cu care s-a întâlnit în incinta spaţiului universitar. Ieşea grăbit din clădirea de pe Horea, eu mergeam spre ore şi ne-am oprit preţ de câteva minute bune pe aleea cu tise care flanchează intrarea. Mi-a spus că deseară va lua trenul spre Bucureşti, a doua zi avionul spre Roma, şi mi-a lăsat „cu limbă de moarte” o mulţime de „sarcini” legate de Dicţionarul Scriitorilor Români, pe care urma să le transmit mai departe. Îmi amintesc că am avut un şoc fizic şi psihic năucitor în momentul în care a venit vestea că nu mai este, a cărui intensitate era agravată de conştiinţa subliminală că viaţa îmi oferă o cauzalitate de tip serial, pe care mi-o doream departe.
Cariera noastră de universitari, a mea şi a colegului meu de an Gheorghe Perian, a început sub auspicii thanatice: în chiar prima noastră zi de predare, a murit Ioana Em. Petrescu. Cu totul şi cu totul întâmplător – dar sunt „semne” ale destinului pe care n-ai cum să le descifrezi chiar de la început –, m-am aflat în exact acelaşi punct în care m-am despărţit de Marian Papahagi în momentul în care i-am făcut loc lui Liviu Petrescu să iasă val-vârtej din clădire, în căutarea unui taxi care să-l ducă înspre casă.
Coincidenţa aceasta stranie avea să mă urmărească în toţi anii care vor veni, fiindcă acela era locul de după poartă în care mă opream aparent inexplicabil – spre nemulţumirea, câteodată, a celor care vroiau să treacă nestingherit –, atunci când doream să-i invoc pe cei trei sau să le solicit energie. Am intrat în facultate, timp de treizeci de ani, printr-un pasaj al morţii, care devenise, pentru mine, şi unul al comuniunii cu cei pe care îi iubeam. Îmi mai amintesc de o secvenţă memorabilă de la funeralii: preotul rostise versetul obligatoriu, dar stupid, despre cei „săraci cu duhul” care vor moşteni Împărăţia Cerurilor, şi, la încheierea slujbei, Adrian Papahagi s-a simţit obligat să vină la catafalc pentru a preciza că „tata a fost orice altceva, dar nu sărac cu duhul”. L-am admirat pentru această devoţiune filială; cei prezenţi reacţionaseră, şi ei, favorabil. Era, în ultimă instanţă, şi revanşa intelectualului speculativ asupra stereotipiei.
Marian Papahagi fusese fascinant, trepidant, molipsitor în luxurianţa de energie pe care o iradia şi care, în cele din urmă, te contamina cu totul, absorbindu-te. Dacă mi-ar fi spus că a pus de o expediţie pe K2, şi că m-a inclus în echipă, cred că l-aş fi crezut, după prima clipă, logică, de îndoială mult prea umană. Am sărit, împreună cu colegii mei, în toate bărcile pe care ni le-a adus la mal, convinşi că facem bine şi că nu greşim. Ne povestea Profesorul Mircea Zaciu de stilul sejururilor „de odihnă”, petrecute împreună la Valea Vinului, şi la care Papahagi sosea cu documentaţia parcursă integral, defalcată pe zile. Nu era segment diurn în care să nu fie ceva prevăzut în „program”: ba o poiană feerică, izolată, ba o stână ce merita să fie neapărat vizitată. Bietul instinct de indolenţă era sancţionat cu asprime: „orchestratorul” vacanţei de odihnă avea grijă ca totul să se desfăşoare perfect, după calendar, în continuă mişcare.
Genetic, şi oarecum exotic pentru noi, Marian Papahagi aparţinea Sudului. Preluase din Balcanii solari ai strămoşilor săi fervoarea spumoasă a vorbei, exuberanţa extrovertită a clipei de fiecare zi, gustul pentru receptarea vieţii ca spectacol, ironia muşcătoare a observaţiei sagace, spusă pe faţă, turnată imediat în pasta caustică a cuvântului. În contrast, avea de partea sa tot ceea ce putea contraria un sudic, sau, mai precis, putea contraria stereotipiile pe care ni le-am format, cu oarecare uşurinţă, despre oamenii sosiţi din adâncul dispersiv al Balcanilor: respectul solid al instituţiilor, pe care îi plăcea să le construiască, vocaţia trainică a Operei (mai ales la nivelul foarte înalt, rezervat elitelor, al lui Dante), cultul pentru durabil, suspiciunea faţă de „artisticitatea” amorală, înţeleasă ca scop în sine. Nu era un experimentator, un om care savurează delicii frugale: probabil că s-ar fi simţit inconfortabil în postmodernism, dar l-ar fi învăţat şi l-ar fi ştiut mai bine de cum au făcut-o corifeii naturali ai curentului.
Ceea ce Papahagi nu avea – dar acest lucru l-am înţeles abia la urmă, prea târziu, din păcate – era dozajul echilibrat al vieţii. Odihna e, şi ea, o ştiinţă aparte, pe care el nu o deţinea; o avea, în schimb, pe aceea a excesului. Nu ştiu, dacă în anii din urmă, Marian Papahagi s-a odihnit vreodată aşa cum trebuie, abandonându-se cu adevărat voluptăţii de a nu face nimic. Aştepta vacanţele ştiind că va dispune de timp pentru a termina lucrări pe care le lăsase în suspensie. Intra în zilele sfârşitului de săptămână cu agenda plină, şi-mi spunea luni, când ne întâlneam la ore (cabinetele noastre erau alăturate), că a izbutit să termine doar parţial lucrurile pe care şi le plănuise. Instrumentaliza viaţa, considerând-o un simplu mijloc care te duce înspre faptă; nu avea timp să mediteze pe marginea ei, să-i confere, în cele din urmă, atenţia pe care ea o revendică. Mai mult decât atât, am avut de multe ori impresia că aborda viaţa într-un mod competitiv, aşa cum abordezi un preopinent cu care ai o confruntare. Faptul acesta devenise evident atunci când s-a lăsat contaminat nevoie-mare de jocurile pe computer, care-l aduceau într-o stare de surescitare vecină cu congestia, fiindcă nu concepea să piardă. 
M-am întrebat de mai multe ori cum s-ar fi conturat destinul lui Marian Papahagi, dacă n-ar fi fost chemat să plece atât de devreme. În primii ani de după Revoluţia din decembrie 1989, reorganizarea Universităţii „Babeş-Bolyai” s-a produs, între altele, şi pe fondul unei acerbe încleştări de orgoliu între filologii de la Litere (care păreau că ajunseseră în avantaj, prin promovarea lui Marian Papahagi şi a lui I. Vartic în funcţii ministeriale) şi filosofii din Clădirea Centrală, miza disputei reprezentând-o şi altceva decât prestigiul simbolic, şi anume preluarea puterii, câştigată uneori cu mijloace nu neapărat ortodoxe, proprii desantului birocratic, dar şi funarismului specific al acelor timpuri, de care metamorfozele Clujului nu pot fi disociate. Papahagi nu părea să se simtă foarte confortabil în acest context; nu mai era instituţia la care visase şi la a cărei articulare contribuise. Oraşul însuşi se înstrăinase de el. Soluţia a reprezentat-o plecarea la Roma: un nou început, sub aspect instituţional, dar, totodată, un refugiu.
Cred că, dacă ar mai fi trăit, el ar fi evoluat înspre ceva ce s-ar putea numi „expectativă critică, seniorială”. Şi-ar fi scris cărţile, ar fi practicat o erudiţie de mare clasă, şi ar fi privit înspre ascensiunea multor foşti „tovarăşi de drum” cu condescendenţă. Numai că aceştia din urmă s-au dovedit a fi mai realişti, umplând literalmente universitatea cu o masă de manevră manipulabilă, dar ambiţioasă, formată din birocraţi. Aşa că, pentru mine, Marian Papahagi a rămas atât cel „solar”, pe care l-am cunoscut la „Echinoxul” începuturilor noastre, cât şi cel „selenar”, de după Revoluţie: un melancolic de esenţă humboldtiană, nervos şi intrepid, devorat de Sistemul care a ajuns să funcţioneze într-o cu totul altă matrice decât aceea la ale cărei fundamente el lucrase.  

Ştefan Borbély

Un atlet grăbit

L-am cunoscut pe Marian în avionul care, în noiembrie 1968, ne ducea pe amîndoi spre Roma. Cum la orizont ne așteptau patru ani de studii universitare în Italia, împrejurarea avea în ea ceva de ordinul miracolului. Am stat alături în timpul zborului și ne-am fost tovarăși de drum unul altuia în anii magnifici care au urmat. Marian era cu un an mai în vîrstă decît mine, ceea ce însemna că avea... 20 de ani. Cultura și pregătirea lui intelectuală îl plasau însă evident mult mai departe, așa încît am perceput și mai percep încă prietenia lui ca pe un mare dar.
Ajunși la Roma, am avut ocazia aproape imediat de a face cunoștință cu una dintre trăsăturile lui cele mai caracteristice: Marian pășea repede, foarte repede. Nu știu ce demon ne-a împins ca în acea primă seară, după instalarea provizorie într-un hotel cam prăpădit de pe via Flaminia, să ne decidem a face o plimbare prin Roma. Ținta? Columna lui Traian! Gîndit acum, gestul îmi apare naiv, înduioșător și (poate) sublim. Atunci – cum Marian fusese, printre altele, campion de atletism la cursa de fond –, hotărîrea mi s-a părut, după primii doi-trei kilometri parcurși împreună, pur și simplu nesăbuită.
Plimbare? Ce fel de plimbare în acel ritm de campionat olimpic? Ajungînd în fața coloanei lui Aurelian, cu alte cuvinte cam pe la mijlocul drumului care leagă Flaminia de Forul lui Traian, am avut pentru o clipă o senzație de ușurare. Ajunsesem! Dar nu! Pe coloană – puzderie de sarmați și de germani, dar nici urmă de daci. Încă vreo trei kilometri, deci! Dar era prea tîrziu pentru a da înapoi... În fine, cu impulsul național ostoit, ne-am întors la hotel (alți șase kilometri), cam obosiți. (Sau mi se părea?)
A doua zi dimineața aveam amîndoi întîlnire la Ministerul de Externe cu unul dintre directorii secției culturale, care trebuia să ne înmîneze bursa pentru prima lună. Mi s-a părut extrem de amabil, chiar dacă oarecum perplex în fața celor doi tineri aterizați în Cetatea Eternă de la o margine de Imperiu. Țin minte că ne-a întrebat, curios și binevoitor, cine este doamna, compatrioata noastră, care a tradus Divina Comedie (era vorba, evident, de Eta Boeriu). Marian i-a dat datele necesare, dar nici unul dintre noi nu putea bănui pe atunci că opera lui Dante va avea, peste decenii, un alt excelent interpret. Tălmăcirea lui Marian, precum și alte lucrări de el începute n-au avut însă șansa ultimei împliniri.
Marian pășea repede, prea repede.

Victor Ieronim Stoichiță
„Dilematica”, ianuarie 2010

Profesorul Marian Papahagi

Am avut norocul să fiu studenta lui Marian Papahagi. Marian Papahagi era profesorul ale cărui cursuri le așteptam de fiecare dată cu nerăbdare, profesorul care îți schimba mentalitatea și îți crea viziuni noi. Îmi amintesc perfect și azi cum apărea în capul scărilor de la etajul 2 al clădirii de la Litere veșnic cu o sacoșă de cărți în mână, cu o ținută întotdeauna elegantă și o atitudine jovială. Își începea cursul așezând cu încântare cărțile pe catedră, arătându-ne de fiecare dată ce înseamnă pasiunea pentru carte, abilitatea de a ne juca cu textele și de-a textele.
Am început facultatea în 1996 și am fost ultima generație care a avut privilegiul de a-l avea profesor până la începutul ultimului an de studiu. A plecat la Roma la sfârșitul anului 1997, dar a continuat să-și țină cursurile la Cluj supunându-se unor eforturi supraomenești. De cele mai multe ori sosea din Italia și trecea pe acasă doar să se schimbe, după care venea direct la facultate. Nu trăda niciodată oboseala, nici multele griji și probleme instituționale pe care le avea de rezolvat, când intra la curs era întotdeauna sclipitor, trup și suflet implicat să ne facă să pătrundem esența literaturii și limbii italiene.
Prima lecție de filologie a fost chiar prelegerea inaugurală rostită cu prilejul deschiderii anului universitar 1996-1997. Ne-a vorbit despre importanța unei gândiri critice, despre rolul criticii și al criticului, importanța filologului în a descifra, interpreta și în a asigura nemurirea unui text. Cu o atitudine nostalgică, dar totuși încrezătoare, ne-a povestit despre manuscrisul autograf și variantele de autor care probabil vor dispărea cu răspândirea „ordinatorului”, dar nu minimaliza câtuși de puțin avantajele acestui instrument extraordinar. Se întreba atunci dacă mai este spațiu pentru filologie și critică într-o astfel de lume? Desigur, avea și un răspuns la întrebare, pentru că nu avea nicio îndoială în privința importanței și relevanței filologiei și a filologului în orice vremuri. Susținea o reașezare a criticii, în strânsă relație cu filologia, în câmpul științelor umane, în perimetrul generos și singur posibil al hermeneuticii, care nu excludea nici precizia și nici noutatea tehnologică. Dimpotrivă, a intuit imediat schimbările pe care computerul și noile tehnologii le vor aduce în viețile noastre și ne-a încurajat să învățăm cât mai repede să le folosim. Catedra de italiană a fost probabil printre primele care a avut un computer în Facultatea de Litere și adrese de poștă electronică.
Domnul Profesor credea cu tărie că filologia va fi veșnic la modă, atâta vreme cât cei care o practică vor înțelege că la vremuri noi avem nevoie de idealuri noi. Asocia această specializare cu noțiunea omenescului fără de care nu putem trăi. Îmi amintesc că ne-a întrebat la primul curs ce meserie ne dorim să facem după ce vom termina facultatea. A fost extrem de încântat să constate că unii dintre noi voiam să devenim profesori. Dar ne încuraja să ne descoperim fiecare aptitudinile și calitățile și să ne urmăm fiecare drumul, fie că visam să devenim profesori sau traducători sau orice altceva. În același timp încerca să ne facă conștienți și despre importanța condiției prime a disciplinei noastre, adică componenta hermeneutică, la care ținea foarte mult, el însuși fiind un hermeneut desăvârșit.
Orice curs, orice întâlnire, orice discuție cu domnia sa îți deschidea o mulțime de ferestre, te obliga să gândești, te încuraja să vrei să afli mai multe, să-ți pui întrebări și să găsești răspunsuri. În orice împrejurare, trecea cu nonșalanța și siguranța eruditului stăpân pe ideile și cunoștințele sale de la un autor la altul, de la o temă la alta pentru a-și susține și argumenta afirmațiile. Încă de la cursul inaugural amintit în care și-a propus să ne convingă de rostul studiilor pe care urma să le începem, să ne întărească motivațiile pe care le aveam și să ne ofere altele, ne-a plimbat cu o coerență și o siguranță fermecătoare de la eseul despre bogăția națiunilor al lui Adam Smith la studiile lui Giulio Ferroni despre condiția postumă a literaturii, la filozofia lui Giambattista Vico și a ajuns la estetica receptării a lui Hans Robert Jauss.
A făcut-o apoi la fiecare curs pe parcursul anilor de studiu. În primul semestru al anului I am făcut cu Marian Papahagi cursul de introducere în filologie. Ne-a luat literalmente de mână și ne-a dus să ne prezinte bibliotecile facultății. Ne-a arătat în practică cum căutăm o carte, cum ne alcătuim o bibliografie, cum facem o fișă de lectură. Ne-a prezentat apoi toate bibliotecile din oraș și ne-a sfătuit să mergem să le vizităm pentru a descoperi toate instrumentele de studiu pe care le avem la dispoziție. Ne-a amenințat în glumă că la examen ne va întreba culoarea coperții cărților și revistelor de referință pe care trebuia să le consultăm până la sfârșitul semestrului. Câțiva dintre noi am luat în serios amenințarea și ne-am prezentat la examenul oral cu unul din dicționarele explicative ale limbii italiene care avea pe primele pagini o listă cu toate culorile și nuanțele. Dacă trebuia să vorbim în răspunsul nostru despre o carte sau o revistă, începeam prin a preciza culoarea coperții pentru a dovedi că într-adevăr ne-a trecut prin mâini. Desigur, s-a amuzat de excesul nostru de zel, dar în același timp era foarte încântat că l-am ascultat și am colindat bibliotecile. Domnul Papahagi era profesorul pe care îți doreai să nu-l dezamăgești și învățai și doar pentru a nu-l supăra.        
Tot în anul I am făcut împreună cursul și seminarul de literatură italiană. L-a adus pe Dante la mințile noastre de studenți la început de drum și ni l-a pus la suflet pentru totdeauna. Fiecare curs era un spectacol pentru mine și asistam fascinată la călătoriile care ne duceau de la poeții trubaduri de „limbă òc” și „limbă oïl” la Guido Cavalcanti și la Dante până la exemple percutant de actuale, rostite cu o sclipire în priviri și în glas care te cucerea, te provoca de fiecare dată.
Am fost o generație privilegiată și pentru că am fost colegi în primul an și jumătate de studii cu Irina Papahagi, fiica lui Marian Papahagi, și în consecință ne-am bucurat și de o privire paternă din partea Domnului Profesor. Uneori ne permiteam și să-i facem șotii: îmi amintesc cum într-o zi l-am așteptat cu un grup de colegi cu care studiam împreună la intrarea dinspre curtea interioară a facultății pentru a-i spune o concluzie la care ajunsesem în timp ce citeam unul din cânturile Purgatoriului. Irina era purtătoarea de cuvânt, dar cu toții consideram că Dante a fost destul de nătăfleț atunci când se afla în grădinile pline cu bunătăți în care erau pedepsiți pofticioșii și nu a profitat de ele, viu fiind și doar în trecere prin Purgatoriu. Nu a fost prea încântat de glumele noastre, dar amuzându-se totuși de îndrăzneală, ne-a promis că ne va da mult mai mult de citit pentru următorul seminar pentru a avea mai puțin timp pentru astfel de raționamente inteligente. I se umplea inima de bucurie când venea și ne găsea la biblioteca facultății. Era primul care ne dădea tot timpul motive să prețuim școala, să vrem să învățam și ne încuraja să credem în importanța studiului făcut temeinic.
Se risipea cu o generozitate incredibilă ori de câte ori trebuia să ne dea un sfat, o mână de ajutor, să ne răspundă la o întrebare. S-a dăruit până la epuizare ideilor, construcțiilor, valorilor în care credea. Era un model de corectitudine și etică profesională. Un exemplu banal poate, dar elocvent în acest sens este și faptul că la examene, fiind colegi cu fiica lui, trăgeam întotdeauna subiectele la sorți pentru a nu exista minimul dubiu că ea ar fi putut să le știe deja.
Detesta improvizația și mentalitatea lui „e bine și așa”. Era omul care credea că pentru ca un proiect să reziste trebuie bine gândit și construit pe baze solide. Era convins că orice lucru durează dacă e de la început bine conceput și structurat. O dovadă vie este catedra pe care a creat-o la Cluj și care încă mai există. Legăturile pe care le avem cu italieniști de renume și ușile deschise la oamenii pe care i-a cunoscut se datorează aprecierii de care s-a bucurat pretutindeni.
Eram la începutul anului doi de facultate când împreună cu alte două colege i-am propus să ne ocupăm de mica bibliotecă a catedrei pe care o adunase carte cu carte din donații și cadouri primite. A fost extrem de încântat și deși pentru noi era un fel de joacă, ne-a adunat și ne-a ținut un curs de biblioteconomie explicându-ne ce înseamnă meseria de bibliotecar și cum se cataloghează și aranjează cărțile într-o bibliotecă. Și cu toate că era o bibliotecă mică, ne-a explicat că trebuie să respectăm regulile oricărei biblioteci și să ne luăm treaba în serios. Îmi amintesc că ne-am întâlnit odată pe coridor și mi-a arătat o carte pe care tocmai o luase de la bibliotecă. L-am întrebat imediat dacă a completat fișa de împrumut. A fost foarte încântat de îndrăzneala mea pentru că era convins că dacă am avut curajul să-l întreb pe el, o fac și cu toți ceilalți și cărțile sunt pe mâini bune.   
Una dintre ultimele amintiri pe care le voi păstra veșnic în minte este timpul petrecut împreună ultima dată când a venit de la Roma la Cluj în ianuarie 1999 să ne țină cursuri. A adus ca de obicei și o sacoșă de cărți pentru bibliotecă și s-a oprit să le așezăm împreună. I-am spus că mă voi ocupa eu, dar a insistat spunând că este un motiv de relaxare pentru el și că își trage sufletul între un curs, o ședință și o întâlnire. Avea o poveste pentru fiecare carte și era extrem de încântat că știam să o pun la locul potrivit în urma descrierii pe care mi-o făcea.
Uneori, ar fi preferat să-și dedice timpul scrisului și cercetării, dar nu a renunțat niciodată la multele cursuri pe care le făcea întrucât credea în importanța formării noilor generații, în rolul și în rostul lui la catedră. În unul din interviurile adunate în volumul Rațiuni de a fi, își afirma credința în misiunea și rolul extraordinar al instituțiilor de învățământ superior în a forma tinerii și a educa chiar întreaga societate. Percepea universitatea nu ca„o simplă enclavă de spiritualitate într-o societate”, ci ca o structură deschisă către exterior prin toți porii ei.
Au trecut douăzeci de ani de când nu mai este printre noi, dar cei care, ca și mine, au avut privilegiul să-l aibă profesor și să-l cunoască, sunt convinsă că îl vor păstra întotdeauna în amintirea lor. Personal, de la Domnul Profesor am învățat, printre multe altele, să cred în importanța meseriei de dascăl, am înțeles ce înseamnă etica profesională, pasiunea pentru ceea ce faci și dacă azi ar mai fi printre noi, ar continua să ne învețe prin exemplul său ce înseamnă să fii Om, profesor, intelectual desăvârșit, să-ți găsești mereu rațiuni de a fi și să te adaptezi vremurilor pe care le trăiești fără a renunța la principiile și valorile în care crezi.
Vă mulțumesc, Domnule Profesor!

Delia Morar

(nr. 10, octombrie 2019, anul IX)