„Fii binevenit, aici viitorul aproape-a trecut”. În memoria lui Ioan Es. Pop (1958-2024)

În urmă cu câțiva ani, în cadrul unui colocviu literar cu ocazia lansării ultimului său volum, Un somn pe scaunul electric (Ed. Tracus Arte 2020), Ioan Es. Pop povestea cum timpul poetic al existenței sale a trecut mai ușor decât cel al vieții reale și că cei 26 de ani care s-au scurs de la debut (din 1994, cu volumul Ieud fără ieșire) ar fi fost mult mai simpli dacă ar fi avut șansa să-i trăiască în timpul poeziilor sale. „Viața în timpul poetic este mai simplă […] în vreme ce în timpul vieții se trăiește mai greu”.
Ioan Es. Pop nu mai este printre noi acum și poate că e legitim să ne gândim la cât de greu a trăit el, care, în ciuda oricărei suferințe, cu sau fără paharul în mână, a avut mereu pe buze un zâmbet timid și primitor, un zâmbet incredibil de pur, de parcă răspunsul lui la duritatea existenței ar fi fost gentileţea, aleasă și folosită ca instrument de supraviețuire, ca măsură a umanității. Iar trecerea sa în neființă este o mare pierdere umană care lasă un gol teribil în lumea culturală, românească și nu numai.
În 2016 am tradus Ieud fără ieșire (publicat la editura Valige Rosse din Livorno, cu sprijinul Institutului Cultural Român, sub titlul Un giorno ci svegliamo vivi. Ieud senza uscita e altre poesie), dar poezia lui Ioan Es. Pop a fost pentru mine de la început o materie cu totul specială, care m-a însoțit pe parcursul anilor și care a funcționat ca o lentilă asupra lumii și asupra fragilității individului, asupra postcomunismului și asupra poeziei. Și nu mi-aș putea imagina un început mai copleşitor și mai fundamental pentru că, sunt sigură, fără acea întâlnire nu aș fi devenit traducătoare de poezie. A fost o dragoste la prima vedere poetică, imediată, paradoxală. Un drum al creșterii umane și literare, hrănit și îmbogățit în permanență de răspunsurile lui la întrebările mele, în timp ce eu căutam calea de acces către „camerele poetului”, către lumea imaginarului lui, către infernul său personal, la care ne uitam uneori împreună, eu mai mult sau mai puțin uimită, el zâmbitor și calm.

Și totuși, rămâne moștenirea sa poetică, în teorie și în practica scrisului, iar Ieud fără ieșire, în special, va intra permanent în imaginarul colectiv al celor care au trăit tranziția anilor ’90. Am participat la lecturi în care celebrele versuri aici nu stau decât doar cei ca noi. aici / viața se bea și moartea se uită erau pronunțate la unison de public, ca un refren, și nici astăzi nu este greu să le găsești scrise pe zidul vreunei străduţe lăturalnice sau imprimate ironic pe tejgheaua vreunui bar din Bucureşti. Versuri de neuitat, ca un avertisment care vorbește despre fragilitate și disperarea umană, o moștenire culeasă de generațiile poetice ulterioare, în special de douămiiști (poeții care au debutat la începutul anilor 2000), care vor porni adesea de la lecția lui Ioan Es. Pop în drumul lor către formarea artistică.

Închei mica mea contribuție, în memoria unui mare poet și a unui prieten drag cu un suflet frumos, cu cuvintele poetului italian Andrea Inglese care, în prefața ediţiei italiene Un giorno ci svegliamo vivi. Ieud senza uscita e altre poesie, scrie:

„Evocarea acestui fond istoric [cel al comunismului, N.red.] nu are menirea de a oferi chei introductive de interpretare, întrucât poezia este cea care, din contră, deschide, în acel fond, falii pe care cuvântul istoric nu le poate rosti. Acest lucru este în mod special valabil pentru opera lui Ioan Es. Pop: a sa este o poezie a fondului, a ceea ce rămâne pe fond, a ceea ce rămâne din uman după ce a fost debarasat de cele mai bune părți ale sale. Din acest punct de vedere, nihilismul care impregnează textele sale ar putea fi un experiment formativ pentru o mare parte din poezia care se scrie și se citește astăzi în Italia [...] În poeziile adunate aici, nu vom surprinde eforturi prețioase de a proteja vreo zonă a vieţii integre şi luminoase, cuprinsă în versuri bine scrise, cu expertiză lexicală și metrică. Versurile lui Pop ies în rafale, năucite, uneori lacunare, cu cuvinte elementare și dure, suscitând niște imagini obsedante, niște refrene destabilizatoare, în care în discuție nu este partea cea mai bună a ființei umane, ci uimitoarea sa capacitate de a se preface mort și de a se târî într-o stare de încarcerare sau îngropare mentală, care pare să constituie singura formă tolerabilă de existență.”

Clara Mitola
Traducere de Olivia Simion

Versurile de mai jos se regăsesc, în traducere, în ediţia italiană a revistei.

1. ca o amară, mare pasăre marină,
nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti
din strada olteţului 15.

aici nu stau decît doar cei ca noi. aici
viaţa se bea şi moartea se uită.

şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu
cine şi cînd şi la ce.
doar vîntul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme
dinspre cîmpiile catalaunice.

cînd urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te întîmpine păduchele
de san-josé. e paznic aici, o să ţi se gudure la
picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec apa, uşa
e-nchisă, ăştia mă lasă tot timpul afară, m-au întemniţat afară.
tu nu-l crede, amice, tu nu ştii, a venit ieri administratorul
l-a făcut şef peste tot palierul, el este cel care cîrmuieşte acum
camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele s-au tras
şi a rămas încremenită aici, la etajul trei.
deci plăteşte-i, amice, el e cîrmaciul, se clatină mereu
ca-n vechime cînd vasul sălta peste ape.
iar dacă-njură ascultă-l cucernic: el cînd înjură
se roagă. aşa cum fac toţi aici.
aşa ai să faci şi tu curînd.

aici nu stau decît doar cei ca noi.
aici viaţa se bea şi moartea se uită.

numai în rare clipe de căinţă şi credinţă, noaptea,
zidurile se subţiază, se alungesc, se înalţă
ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc.

dar nu se trezeşte nimeni şi dimineaţa căminul e iar o
cămaşă boţită din buzunarele căreia ieşim numai noi şi atît,
numai noi şi atît.

aici nu stau decît doar cei ca noi.
aici viaţa se bea şi moartea se uită. 

14. fugi de carnea ei căci e o carne de vis.
înapoi în abaţia trupului şi nu mai stărui
s-o părăseşti. răsfoieşte aplecat la lumânare
manuscrisul odată fierbinte al zidurilor,
dar nu trece dincolo de foile care sunt aceste
pietre din pereţi. şi lasă mai des de acum
să te doboare somnul.

când ai prea mult răgaz adu mortar şi cărămizi
dublează zidurile îngroaşă pereţii coboară tavanele
până când n-are să îţi mai rămână loc
decât doar pentru somn. şi mai ales
umple acolo unde au fost ferestre şi uşi.

nu aşterne nicăieri cuvinte. cuvintele pot
roade varul şi măcina piatra pereţilor:
dincolo n-o să dai decât din nou de ea.

fugi de carnea ei căci e o carne de vis.

în singurătatea asta în care iarna nu mai am
curaj să fac focul în sobă pentru că soba
scoate mai mult fum decât foc

în fericirea asta provizorie din
noiembrie până în martie
ca ieri ştiu că mâine n-o să fie nici mâine decât
tot azi şi azi şi azi şi azi mereu
şi de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru.

e drept, în singurătatea asta nu orice om singur
ar duce-o prea mult. dar sunt
o groază de nimicuri ce trebuiesc onorate:
dorinţa de a fi cu orice preţ
neputinţa de a mai iubi şi
ziua de ieri.

4. dac-ar mai fi adevărul, amice, pentru noi
el ar fi bine să rămână străin
căci nu mai suntem dintre cei care-ar putea să-l mai primească.
suntem prea vechi la masa asta, e greu să fim dezobişnuiţi,
în stradă e forfotă, trupurile ne stânjenesc –
întotdeauna ne-au âmpiedicat să fim ce-am vrut.
amice, dar nu mai bem ca anul trecut. nu-l mai aşteptăm
pe unul mai singur ca noi să vină să se aşeze să ne
salveze. acum nu-l mai aşteptăm.
ne-am obişnuit, însă, aici şi venim din obişnuinţă
la masa asta şi când unul din noi într-o zi, celălalt
nici n-o să bage de seamă şi n-o să se mire
nimeni, căci nimeni e mai presus aici decât toţi.

ar trebui să fim mulţumiţi de asta, amice, de ce nu suntem?
doar tatăl este absent, ne putem permite orice.

12 octombrie 1992
sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt
hoarde de nefericiţi care umblă şi caută
alţi nefericiţi – numai că între nefericiţi şi nefericiţi
sunt mari praguri de nefericire,
unii au bani mulţi, alţii au speranţe
deşarte – nu există doar nefericiţi de-un singur fel.

iar când, totuşi, se unesc,
nefericiţii fac revoluţii, după care
li se ia totul.

pentru că ochii tăi sunt mari și nu privesc în lumea asta,
pentru asta te-am iubit atât de mult.
pentru că de la fereastra lor nu s-a uitat
nimeni niciodată-n lumea asta.

tu să fi fost numai un văl de ierburi plutitoare
și eu să nu fi fost decât apa care te duce
și te leagănă când luneci ca să nu te trezești.
eu să fi fost doar apa ce te duce.

și când vine toamna și închide
ușa veștedă a gurii tale,
eu să te trag sub mal, să nu mai luneci,
când vine toamna, peste alte ape.

să fiu eu singura lacrimă cu care te mai plânge cineva.
dar o lacrimă mare, care să ducă o dată cu sine
și ochii celui ce te plângea.

(nr. 7-8, iulie-august 2024, anul XIV)