Giuseppe Culicchia: „Podul de piatră s-a dărâmat” (II)

Giuseppe Culicchia (Torino, 6 aprilie 1965), câștigător al Premiului Montblanc în 1993 și al premiului Grinzane Cavour – pentru debut ca autor în 1995, este unul dintre cei mai interesanți și vivace scriitori italieni din ultima decadă a secolului XX, care s-a impus pe scena literară italiană contemporană – prin intermediul scriiturii sale originale – drept un valoros talent.
Cel care i-a fost maestru și s-a ocupat de publicarea primelor sale scrieri a fost Pier Vittorio Tondelli. Colaborator al cotidianului „La Stampa” și al săptămânalului „Torinosette”, Culicchia a publicat primele sale povestiri în 1990 în antologia Papergang-Under 25 III și, începând cu acel an, cu o inspirație de invidiat, câte un roman aproape în fiecare an, la prestigioasa editură Garzanti din Milano: Tutti giù per terra în 1994, Paso Doble în 1995, Bla, bla, bla în 1997, Ambarabà în 2000, A spasso con Anselmo, tot în 2000, Liberi tutti, quasi în 2001, Il paese delle meraviglie în 2004. Vor urma Torino è casa mia, Ecce toro în 2006, Un’estate al mare în 2007, Ritorno a Torino dei Signori Tornio, Brucia la città (2009), Sicilia, o cara (2010), Ameni inganni (2011), E così vorresti fare lo scrittore (2013), publicate la Editura Laterza, romane scrise cu dezinvoltură și ironie fină, dar și un original manual despre arta de a scrie E così vorresti fare lo scrittore (2013).
Unul din cele mai interesante romane ale lui Culicchia, în opinia noastră – în afara celui pe care îl prezentăm acum – este Venere in metrò, apărut în 2012 la Editura Mondadori, o satiră la adresa unui anumit model cultural milanez, interesat doar de modă, petreceri și bani, ce persistă în ultimele decenii; o satiră amară, dar în același timp o poveste despre decadență scrisă într-un stil colocvial care nu ocolește umorul și care reproduce fidel limbajul vivace al tinerilor de azi.
Printre cele mai recente producții literare ale lui Giuseppe Culicchia se numără: Dizionario della nostra stupidità (2016), Essere Nanni Moretti (2017), Il cuore e la tenebra (2019) și E finsero felici e contenti. Dizionario delle nostre ipocrisie (2020).
Astăzi, scriitor experimentat și de mare talent, depășind de mult statutul de tânăr scriitor, Culicchia sondează în continuare în romanele și povestirile sale, cu abilitate – și adesea cu mult umor – o întreagă galerie de tipologii și psihologii.
A publicat, în calitate de traducător, la Editura Feltrinelli, Le avventure di Huckleberry Finn de Mark Twain, la Editura Einaudi romanele American Psycho, Lunar Park și Imperial Bedrooms de Bret Easton Ellis, iar pentru Editura Garzanti volumul de povestiri Lo sfidante de F.X. Toole. La rândul lor, cărțile sale au fost traduse în Germania, Franța, Spania, Olanda, Grecia, Rusia, România, Cehia și Coreea de Sud.
Romanul Tutti giù per terra (Podul de piatră s-a dărâmat) – din care vă prezentăm un prim fragment – s-a dovedit a fi atât bestseller, cât și longseller de succes, care ne aduce în prim-plan povestea tânărului Walter (student în Filosofie, dar și vânzător într-o librărie torineză) cu toate disperările și speranțele sale. Romanul a stat la baza ecranizării peliculei cu același nume (film regizat de Davide Ferrario, avându-l ca protagonist pe Valerio Mastandrea), iar firul narativ al acestuia va fi continuat de Culicchia în romanul Paso Doble.

Podul de piatră s-a dărâmat

Capitolul al doilea

1.
Când îmi pierdusem de-acum orice speranţă de a mai primi vreun răspuns, veni o recomandată de la Roma. Cererea mea fusese aprobată. Puteam să mă consider asistent social în serviciul militar alternativ. Trebuie să fi fost atât de puţine cererile de a face serviciul civil printre ţigani, încât ministerul a preferat să-mi confirme alegerea: CAINE. Săptămâna următoare, după Paşti, urma să mă prezint la biroul de consilieri al primăriei. Fantastic, mă gândii, în sfârşit pot începe. Apoi înţelesei că pentru mine, într-un anumit sens, acela era începutul sfârşitului. Câteva zile încă, şi epoca şcolii s-ar fi încheiat pentru totdeauna. Mă simţeam deprimat. Îmbătrâneam.
Serviciul civil nu reprezenta altceva decât gaura prin care aş fi încheiat cu toate în acea hazna care se numea lumea muncii. Mai devreme sau mai târziu m-aş fi vândut pe mine însumi pentru un salariu lunar care abia dacă mi-ar fi ajuns pentru a supravieţui şi plăti rate pentru maşină, casetofon sau maşina de spălat. Mai rău decât un robot. Aş fi fost strivit de un mecanism ucigaş. Trei săptămâni de concediu pe an. Opt ore de lucru pe zi. Sfârşitul de săptămână liber, desigur, ca să mă uit la televizor sau ca să mă duc la fotbal. Nu aş mai fi fost stăpân pe timpul meu, ci aş fi dat unui altuia socoteală pentru el, cheltuind puţinul acela pe care l-aş fi câştigat ca să cumpăr lucruri inutile produse de sclavi ca mine. Cercul ar fi devenit pătrat. Aş fi lucrat până la bătrâneţe, iar în ziua pensiei, mi-aş fi dat seama că sunt bolnav de cancer. Chiar eram deprimat.
Pusei caseta cu Problems a lui Sex Pistols şi mă dusei în bucătărie, să vânez nişte Nutella.

2.
Clădirile primăriei erau pline de funcţionari cufundaţi în lectura ziarului. Cu toţii citeau paginile sportive, fără excepţie. Aveau un puternic simţ al colectivităţii. Adevăraţi misionari. Biroul pentru serviciul militar alternativ era la capătul unor scări înfiorătoare. Când ajunsei acolo, pradă unor complicaţii cardio-respiratorii, mă trezii în faţa unui întreg rând de tineri convocaţi în dimineaţa aceea, ca şi mine. Toţi aveau barbă şi păr lung. Eu chiar cu o seară înainte mă răsesem din nou la zero. Din capătul celălalt nu se auzea niciun zgomot.
După o oră, noi tot acolo eram, aşteptând. Era zece şi un sfert când, însoţit de scârţâitul puternic al scărilor, văzurăm că apare un funcţionar. Era înalt, brunet, foarte elegant, foarte parfumat. Se apropie încet de uşa biroului. Cu un gest elegant al mâinii, o deschise. Apoi se întoarse către noi.
– Bine aţi venit la primărie, băieţi. Eu mă numesc Vanni şi mă aflu aici pentru a mă ocupa de voi. Cine este primul?
Unul dintre bărboşi ridică mâna.
– Bine. Intră cu mine, zise Vanni.
Uşa se închise după ei. Am început bine, mă gândii. Da, da, am început chiar bine.

3.
Când ajunsei pe scaunul din faţa lui Vanni, îmi dădui seama că trebuie să se fi dat cu o sticlă întreagă de Denim.
– Bun, deci tu eşti Walter, zise, trecându-şi o mână prin părul dat cu gel.
– Exact, Walter, spusei eu, remarcând un amănunt care în primele momente îmi scăpase  cu desăvârşire. Vanni avea strabism. Ochiul drept îi fugea în toate părţile.
– Şi ai cerut să fii repartizat La Centrul de Acomodare şi Instituţionalizare a Nomazilor şi Extracomunitarilor, nu-i aşa?
– Da, la CAINE.
Încercai să-i întâlnesc privirea. Nu reuşeam să înţeleg cu care din cei doi ochi se uita la mine. 
– Ştii unde se află biroul lor?
– Nu.
– Uite adresa. I-am anunţat despre sosirea ta şi te aşteaptă.
– Fantastic, zâmbii. Îmi zâmbi şi el, luându-mi o mână între mâinile sale şi-mi dădu un bilet.
– Uite numărul meu de telefon. Mi te poţi adresa în legătură cu orice problemă.
Citii biletul. Erau două numere.
– Cel de-al doilea este cel de acasă, adăugă el.
Încercă să-mi arunce o privire cu subînţeles, dar nu reuşi decât să fixeze lampa.
– Pentru orice problemă, sublinie, insist.

4.
Şeful de la CAINE era un tip care se numea Lupo. Intrând în biroul său, văzui că-şi scrisese numele peste tot: pe biroul său, pe scaunul său, pe stilourile sale, pe gumele sale, pe rigla sa. Lupo era foarte slab, dar îşi etala o mare şi lungă barbă pe care şi-o ducea în continuu la gură. Remarcai că îi făcea deosebită plăcere să se scobească în nas în public. După ce făcea biluţe, şi le lipea de barbă. Mă invită să iau loc. Încercă în cinci minute să-mi explice totul. Până atunci lucraseră doi în acel birou, el şi un alt asistent social. Asistentul se ocupa de ţigani, Lupo de Extracomunitari. Mai era şi portarul, care în afară de a completa rebus, trebuia să păstreze curăţenia în instituţie şi să ude florile. Principala problemă cu extracomunitarii era aceea de a le găsi un loc de dormit sutelor de străini care locuiau în stradă şi erau obligaţi să-şi petreacă nopţile prin gări sau pe sub poduri. Majoritatea dintre ei trăiau din vânzarea brichetelor şi nu-şi puteau permite sub nicio formă să stea la pensiune. Că doar nu cu mult timp în urmă noi fuseserăm cei care îi luaserăm din ţările lor cu bice, lanțuri şi tunuri. Acum ei erau cei care veneau aici, cu ceea ce le lăsaserăm noi: covoare, coliere din piele şi mici elefanţi. Lumea de pe stradă era deranjată de ei. Voia ordine. Curăţenie. CAINE dispunea de vreo două dormitoare, unde încercau, pe rând, să-i primească pe toţi, cam o săptămână pe lună. În ceea ce-i privea pe ţigani, în schimb, problema cea mai urgentă era şcolarizarea copiilor. Unicul mod de a-i împiedica pe părinţi să-i trimită la furat era să-i trimiţi să facă învăţământul obligatoriu. Eu trebuia să mă ocup de raportul lor cu cadrele didactice, alături de un alt asistent social.
– Bineînţeles, îmi spuse Lupo, primele tale zile aici, la noi, vor fi de asistenţă. Nu va trebui să munceşti. Va trebui doar să te uiţi şi să înveţi.
Începu prin a-mi da de făcut trei sute de fotocopii.

5.
Celălalt asistent se numea Pasquale. Avea o mină serioasă şi umilă. Avea barbă şi păr lung. În primele zile nu vorbirăm aproape deloc. În mod evident Lupo rămăsese în urmă cu fotocopiile. Nu reuşeam să mă dezlipesc de fotocopiator. Între o copie şi cealaltă îl vedeam pe Pasquale citind ziarul. De obicei venea la birou cu trei titluri: „Totul despre sport”, „Gazeta Sporturilor” şi „Curierul sportiv”. Dorea să fie mereu informat.
– Tu cu ce echipă ţii?, mă întrebă, într-o zi.
– Să-ţi spun drept, nu prea mă uit la fotbal. Să spunem că-mi sunt simpatici cei de la Hamburg.
– Hamburg? De ce?
– I-au bătut pe cei de la Juve într-o finală a Cupei Campionilor. Am râs la şcoală de ne-am prăpădit.
– Ce şcoli ai făcut?
– Sunt topograf. Acum sunt la facultate.
– Şi eu.
– A, da? La ce eşti?
– La Arhitectură.
– Câte examene ai dat?
– Zece.
Mă depăşise.
– Felicitări, îi spusei.
– Dar nu sunt înscris de mult.
– De când?
– De zece ani.
Pasquale era puţin mai bătrân decât mine. Asta mă consola. Vorbind despre una şi despre alta, aflai că se căsătorise cu o nemţoaică, Saskia. Din momentul în care se logodiseră, ea îl ţinuse-n facultate. Mulţumită soţiei, Pasquale nu lucrase niciodată. Un tip tare. La douăzeci şi nouă de ani, acela era primul său serviciu. Începurăm să mergem împreună la cantină. După ce mâncam, insista să trecem pe la o sală de jocuri pe care el o ştia, pe strada Garibaldi. Pasquale era obsedat de jocurile electronice. Adesea, către ora cinci, care era ora de plecare, o suna pe soţia lui:
– Bună, Saska, eu sunt. Uite ce e, sunt terminat de oboseală. Am muncit toată ziua ca un rob. (Poate că citise ziarele şi apoi jucase o partidă de cărţi cu portarul). Ascultă, voiam să-ţi spun că azi o să vin mai târziu, pentru că la ce balamuc e aici, nu ştiu la ce oră voi reuşi să termin. Bine. Pa. Bineînţeles că te iubesc. Bine. Pa.
Apoi ne grăbeam spre scări şi mergeam să jucăm Space Invaders pe strada Garibaldi. Pe stradă, Pasquale îmi spunea că se simte apăsat de probleme existenţiale.
– Ştii, mă simt puţin vinovat.
– Din cauza soţiei tale?
– Ei, asta-i bună! De două săptămâni nu reuşesc să trec de patruzeci de mii de puncte.

6.
După Paşti, principala noastră ocupaţie, în afară de fotocopii, fu aceea de a răspunde la telefon. Primeam o mulţime de telefoane. Majoritatea erau de la şcolile unde-i plasasem pe copiii fără locuinţă. Terenurile oraşului unde-şi puteau pune corturile erau libere doar pentru ţiganii care-şi trimiteau copiii la şcoală. Problema era că şcolile nu voiau copii nomazi, copiii nu voiau să meargă la şcoală, părinţii copiilor italieni nu doreau ca fiii lor să meargă la aceeaşi şcoală cu copiii ţiganilor, iar părinţii ţigani şi-ar fi trimis copiii mai degrabă la furat, decât la şcoală. În anumite dimineţi, nu reuşeam din cauza telefonului nici măcar să mă duc să fac pipi. Bineînţeles că aspectul cel mai dur şi mai stresant al acelei munci erau profesorii.
– Bună ziua, la telefon este CAINE?
– Spuneţi, doamnă, răspundeam, aproape lătrând.
– Ştiţi, sunt Abruzzese, profesoara care se ocupă de nomazi.
– Da, doamnă, ne cunoaştem.
Cred că era a şaptea oară când mă suna în săptămâna aceea.
– Astăzi copiii au venit la şcoală murdari.
– Copiii vin la şcoală murdari peste tot, doamnă.
– Da, dar astăzi au şi bube.
– Şi?
– Nu vreau în clasă copii cu bube. Adică, mamele celorlalţi copii nu sunt de acord, pentru că nu vor ca ţiganii să-i contamineze şi pe copiii lor.
– Înţeleg, doamnă. Vizita medicală pentru bube va avea loc săptămâna viitoare. Spuneţi-le mamelor să mai aibă răbdare câteva zile.
– Şi dacă mă umplu şi eu de bube? Nu am deloc de gând să risc aşa ceva.
Dar nu era vorba numai de negi.
– Alo, vorbesc cu CAINE?
– Da, doamnă. Spuneţi.
Ca o vulpe bătrână ce era, Lupo ne ordonase să selectăm cu grijă apelurile telefonice. Mai ales cele care veneau de la şcoli …
– Momentan nu este aici, doamnă. Spuneţi-mi mie, îi voi lăsa un bilet pe birou.
– Astăzi copiii nomazi au venit la şcoală fără pachet.
– Da, şi?
– Ceilalţi copii se plâng pentru că le e frică să nu le fure mâncarea lor.
– Înţeleg. Ce aţi vrea să facem, doamnă?
– Cred că ar trebui să le cumpăraţi pachet, înainte de a-i trimite la şcoală.
– Dar noi nu suntem mama tuturor copiilor aceia.
– Şi eu atunci ce să fac, ca să fie bine?
Poate ar fi trebuit să se sinucidă. Dar profesoarele nu se sinucideau deloc. Dimpotrivă. Dădeau continue şi îngrijorătoare semne de viaţă.
– Alo, CAINE la telefon? Era scroafa aia de Abruzzese.
– Spuneţi, doamnă.
– Să ştiţi că a trebuit să-mi cumpăr o pereche de mănuşi ca să corectez caietele copiilor nomazi.
– O pereche de mănuşi?
– Bineînţeles. Nu vreau să mă umplu şi eu de bube.
– Şi?
– Şi-am dat cinci mii de lire pe ele. Economatul spune că nu-mi poate rambursa cheltuiala. Aşa că m-am gândit că voi trebui să-mi returnaţi banii.
Erau nebune.

7.
În fiecare dimineaţă aceeaşi poveste. Ajungeam la birou şi-ncepeau telefoanele.
– Alo, vreau să vorbesc cu CAINE.
– Spuneţi, doamnă, răspundeam, în timp ce stomacul mi se strângea cu tot ce mâncasem la micul dejun.
– Sunt profesoara Calabrese.
– Da, doamnă.
– Astăzi copiii nomazi au venit târziu la şcoală.
– Înţeleg.
– Copiii nomazi nu trebuie să vină târziu la şcoală.
– Ceilalţi copii nu întârzie niciodată?
– Dar ceilalţi copii nu sunt ţigani.
– Ce legătură are?
– Voi trebuie să aveţi grijă ca dimineaţa să se trezească devreme.
Nu-mi venea să cred.
– Ce propuneţi?
– Că voi ar trebui să mergeţi şi să-i treziţi.
– Doamnă, noi suntem o instituţie publică, nu Maica Tereza din Calcutta.
– O voi pune pe doamna directoare să vă sune. Mai vedem noi cum o să se-ncheie povestea asta.
Cam în felul ăsta ne umpleam timpul cu şcolile. O ţineam aşa toată ziua.

8.
Apoi înţelesei de ce Lupo îşi scrisese propriul nume pe toate lucrurile pe care le deţinea şi de ce pretindea să aibă mai multe copii ale tuturor documentelor. Un maniac obsesiv.
Într-o după-amiază nu-mi dădui seama că se terminase hârtia din fotocopiator. În timp ce vorbeam la telefon cu una din obişnuitele profesoare, îl văzui pe Lupo sosind în grabă. Era roşu la faţă.
– TU AI FOST ULTIMUL CARE AI LUCRAT LA FOTOCOPIATOR!, îmi urlă în faţă.
În receptor aveam vocea tunătoare a unei învăţătoare. Încercam să-i explic conceptul de omonimie. Nu fuseserăm noi cei care înscriseserăm de două ori acelaşi elev: erau doi elevi şi în momentul în care striga catalogul şi se trezea cu un nomad în plus în clasă, ar fi trebuit ca măcar să intuiască lucrul acesta.
– Să ştiţi că nu am nevoie să mă învăţaţi dumneavoastră, îmi spunea viitoarea câştigătoare a premiului Nobel.
– EU ACUM TREBUIE SĂ FAC FOTOCOPII FOARTE IMPORTANTE ŞI NU MAI E HÂRTIE!
Încercai să-i spun lui Lupo că, în fond, era de-ajuns să cumpărăm un top de la librăria de sub noi. Învăţătoarea mă întrerupse din nou.
– În mod evident lista cu numele elevilor este greşită, iar copiii profită de asta ca să mă scoată din minţi.
– AM PRETENŢIA CA ATUNCI CÂND SE TERMINĂ HÂRTIA, SĂ MI SE COMUNICE IMEDIAT ÎN SCRIS!
Era roşu tot. Îi pusei receptorul în mână şi mă dusei la librăria din colţ, cea de lângă bar. Cumpărai hârtia şi-mi luai şi o bere. Când mă întorsei sus, Lupo încă stătea de vorbă cu învăţătoarea. Îi aruncai topul de hârtie pe masă. Făceam carieră cu paşi gigantici.

9.
Ieşind din birou la cinci, reuşeam să ajung la locuinţa familiei mele pe la şase, şase şi jumătate. În autobuz îmi dădeam seama de felul în care nu întotdeauna publicitatea impunea radical comportamentul maselor. Consumul de deodorante pentru subsuoară, spre exemplu, rămânea foarte scăzut.
Ajungeam acasă ţinându-mi respiraţia. În creier, vocile tuturor profesoarelor din lume se suprapuneau ţârâiturilor telefoanelor. Aveam timp exact cât să-mi fac duşul de dinainte de cină. Atunci tatăl meu monopoliza infernala sa telecomandă şi băga numai concursuri cu întrebări. Era un monomaniac al concursurilor cu întrebări.
– Uite, ăia câştigă milioane, iar tu n-ai câştigat nici măcar un bănuţ, mă înştiinţa, în timp ce mâncam.
– Mi-ar fi ruşine să câştig bani aşa.
– Dar nu ţi-e ruşine că nu dai un ban în casă părinţilor tăi, nu-i aşa?
– De când am serviciul acesta civil, câştig trei sute de mii de lire pe lună. Nu v-am mai cerut nimic.
– A, da? Şi ce mănânci? Şi toată apa aia pe care o consumi la baie? Întreab-o pe maică-ta cât ne coşti.
Mama pregătea salata.
Eu nici măcar nu terminam de mâncat şi mă duceam în camera mea. Urletele treceau prin pereţi. Puneam Teenage Lobotomy a celor de la Ramones şi încercam să învăţ. În dimineaţa următoare, ceasul deşteptător mă scotea din pat încă îmbrăcat, cu cărţile în mână şi cu discul oprit, gata să se umple de praf pe pick-up.

10.
Intram în birou, iar Pasquale răspundea deja la telefon. Nici nu-mi dădeam bine geaca jos, că începea să sune altul.
– Alo, vorbesc cu CAINE?
– Da, doamnă, mârâiam.
– Sunt profesoara Abruzzese.
Încă trăia.
– Cu ce vă pot ajuta, doamnă?
– Copiii nomazi nu îşi fac rugăciunea înainte de începerea orelor.
– Sunt musulmani, doamnă.
– Ce sunt?
– Musulmani. E o religie.
– Şi-atunci de ce nu se roagă?
– Pentru că este altă religie, doamnă.
Începea să mă doară stomacul.
– Suntem toţi fiii lui Dumnezeu. Trebuie să se roage şi ei.
– Şi noi, după părerea dumneavoastră, ce ar trebui să facem?
Spre exemplu, ar fi trebuit s-o strângem de gât, ca nişte adevăraţi non-violenţi ce eram.
– Convertiţi-i. Dacă vor să vină la şcoală, trebuie să se roage ca toţi ceilalţi. Convertiţi-i!

11.
Începu campania electorală.
Într-o zi, Lupo veni să ne ceară un rezumat al tuturor datelor posibile privitoare la şcolarizarea nomazilor. Numărul copiilor, şcolile implicate, frecvenţa lor, orare, randament şcolar, vaccinări, tot. Ne luă o după-amiază întreagă, mie şi lui Pasquale, să punem cap la cap acele date şi să le batem la maşină.
O săptămână mai târziu, apăru un articol în ziar. Sub articol era o fotografie de-a lui Lupo, zâmbind, la telefon. Sub fotografie scria: RESPONSABILUL DE LA CAINE A REUŞIT, PRIN MUNCA SA, SĂ INTEGREZE ÎN ŞCOLILE DIN ORAŞ MAI BINE DE O SUTĂ DE COPII NOMAZI, SCOŢÂNDU-I DIN CERŞIT ŞI DIN DELICVENŢA JUVENILĂ. Articolul continua pe acelaşi ton, menţionând, ca din întâmplare, listele pe care Lupo urma să candideze la alegeri. În mod evident ziaristul era vreun prieten de-al lui. Manipularea ştirilor ajungea să atingă, de-acum, şi negii.

12. 
Se apropiau alegerile. CAINE depindea de o funcţie de asesor. Iar asesorul avea nevoie  de voturi. Mda. Ne spuseră că trebuia să căutam de lucru ţiganilor mai mari de cincisprezece ani. Alegătorului mediu nu-i plăcea ca o instituţie publică să se ocupe de lume care nici n-a lucrat vreodată, nici n-a plătit vreo taxă. Lumea ştia că ţiganii trăiau pe spinarea copiilor pe care-i trimiteau la furat sau a nevestelor care ghiceau în palmă sau care cerşeau. Ţiganii adulţi erau toţi graşi şi aveau mâinile moi, fără bătături. Îşi petreceau timpul glumind, bând, jucând cărţi şi primind lucrurile furate. Aproape că păreau consilierii de la primărie.

13.
Îl convocarăm la noi pe şeful lor. Îl chema Carlo. Întâlnirea era luni dimineaţa. Se prezentă la noi în după-amiaza vinerii următoare.
Când intră în biroul nostru, Pasquale lăsă maşina de scris la care lucra şi deschise imediat o fereastră. Carlo era complet beat. Boabele mari de transpiraţie de pe frunte puţeau a ţuică. Degetele mâinilor sale mari erau pline de inele enorme din aur masiv. Cele de la picioare, în schimb, erau acoperite de mizerie amestecată cu sânge. Carlo umbla într-o pereche de şlapi din plastic, de plajă. Imediat peste maiou avea o geacă tiroleză de vânătoare din in verde şi o pereche de pantaloni cadrilaţi prea scurţi pentru el. Avea stil.
– Ce-ai păţit la picioare, Carlo?, îl întrebai.
– Eram beat, înţelegi?
Încercă să-şi reţină o râgâială, dar aproape fără rezultat.
– Da.
– Sâmbăta trecută m-am dus la piaţă. Am văzut nişte pantofi. Mi-au plăcut şi i-am cumpărat, înţelegi?
– Da.
– Dar eram beat, corect?
Îmi dădui seama că aştepta un răspuns.
– Corect.
– Numărul de la pantofi era greşit. Am mers patru zile c-o durere la picioare bestială. Înţelegi?
– Înţeleg. Şi nu puteai să-ţi dai jos pantofii?
– Nu. Eram beat.
Ne luă mult să-l facem să înţeleagă că toţi ţiganii care aveau mai mult de cincisprezece ani trebuiau să se prezinte la noi dacă voiau să-şi găsească de lucru. Urma să-i punem în legătură cu o serie de firme.
– Tu ce ai vrea să faci?, îl întrebai pe Carlo.
– Nimic, zise el, zâmbind.
Dintr-un anumit punct de vedere, îl admiram. Ascensiunea fulgerătoare a lui Donald Trump nu-i zdruncinase încrederea în sine însuşi sau aplombul său. Nu se lăsase pătruns de neînfrânata competitivitate a anilor Optzeci. Carlo nu şi-ar fi schimbat niciodată felul în care se îmbrăca, pentru a face carieră. Nu s-ar fi făcut frate cu dracu’ pentru un post la bancă sau la FIAT. Avea stil, spre deosebire de atâţia alţii, iar el nici măcar nu era conştient de asta.

14.
Nu ne gândeam că se va prezenta cineva. Dimpotrivă, se prezentară o grămadă. Dar din aspiraţiile lor, înţeleserăm de ce. Nu aveau nicio experienţă de lucru, şi asta era clar.
– Ce ştii să faci?, îi întrebam pe toţi.
– Nimic, răspundeau cu toţii.
– Şi ce vrei să te faci?
– Fotbalist.
– Prezentator.
– Tarzan.
– Zorro.
– Mike Bongiorno.
– Pilot de formula unu.
Şi ei se uitau prea mult la televizor.
După ce ascultarăm preferinţele fiecăruia în parte, fixarăm o serie de întâlniri pentru interviurile de angajare pentru aspiranţii la star al micului ecran. Titlurile de studiu obţinute şi Curriculum Vitae le diminuau mult opţiunile. Firmele cu care candidaţii ar fi trebuit să intre în contact se ocupau de producţia de mase plastice, de curăţenie, de ambalare.

15.
Începură interviurile pentru ocuparea posturilor. În ziar apăru un articol. Deasupra articolului puseseră o fotografie de-a consilierului primăriei. Sub fotografie scria: MULŢUMITĂ CONSILIERULUI PRIMĂRIEI, ÎN ORAŞUL NOSTRU A ÎNCEPUT DERULAREA PRIMULUI PROIECT DE INTEGRARE A NOMAZILOR ÎN CÂMPUL MUNCII. Articolul continua pe tonul acesta. Spre final, jurnalistul menţiona din întâmplare partidul de apartenenţă al consilierului. La câteva săptămâni după, când interviurile se încheiară, afişarăm tabelul recapitulativ al situaţiei.

DRAGAN AJUTOR LA GARAJE  RESPINS DUPĂ INTERVIU
BORO SPĂLĂTOR VASE  RESPINS DUPĂ INTERVIU
RATKO  SUDOR  A REFUZAT OFERTA
DZANI   DULGHER  RESPINS DUPĂ PROBĂ
NENAD  AJUTOR LA CURĂŢENIE RESPINS DUPĂ INTERVIU
AVDO  AJUTOR LA LIVRĂRI  NU S-A PREZENTAT          
ALAGA  HAMAL  RESPINS DUPĂ INTERVIU
ZAHID  AJUTOR  BARMAN RESPINS DUPĂ INTERVIU
DAVID  LUCRĂTOR VULCANIZARE  A REFUZAT OFERTA
KAHRO FIERAR  RESPINS DUPĂ INTERVIU
ALIDA   GRĂDINAR  RESPINS DUPĂ INTERVIU
VAHID   AJUTOR INSTALATOR  RESPINS DUPĂ INTERVIU
VEJSIL  SPĂLĂTOR DE VASE   RESPINS DUPĂ INTERVIU
RATKO  AJUTOR  GRĂJDAR   A REFUZAT DIN CAUZA ORARULUI
AVDO   INSTALATOR   A REFUZAT DIN CAUZA OBOSELII
MIRKO  AJUTOR MĂCELAR   RESPINS DUPĂ PROBĂ
RENATO AJUTOR AMBALATOR  NU S-A PREZENTAT

Tabelul continua aşa, pe aproximativ zece pagini. În ziar nu apăru nici un articol.

16.
Într-o după-amiază, când tocmai mă pregăteam să plec acasă, Enza intră în birou. Nu se putea ţine pe picioare. Îţi schimbase culoarea părului. De la verde-măr trecuse la galben-canar.
– Poţi să mă împrumuţi cu zece mii?, zise, fără să mă salute. Se clătina toată, ca ultima dată, atunci când ne întâlniserăm în discotecă. În buzunar aveam douăzeci de mii de lire. Zece îi dădui ei. Avea privirea fixată în gol.
– De ce nu te aşezi?, o întrebai.
– Voiam să-mi cumpăr o bluză şi-mi mai trebuiau zece mii de lire. O să ţi-i dau înapoi imediat ce o să-mi găsesc ceva de lucru.
– Nicio problemă.
– E un tricou marfă. Îţi dau banii înapoi imediat ce-o să-mi găsesc un loc.
– Bine. Poţi să te aşezi dacă vrei.
Enza continua să se clatine, cu privirea fixată în gol. Se clătina de la dreapta la stânga şi apoi de la stânga la dreapta, fără să se oprească.
– Te servesc cu ceva? Avem automat de cafea în hol.
– Nu, trebuie să plec. Ar trebui să vezi ce tricou. Marfă.
Nu era nimic de făcut cu ea. Nici măcar nu mă auzea.
– Imediat ce o să găsesc ceva de lucru, ţi-i dau înapoi.
Era în transă. Sărise calul.
– Tu cu cine votezi?
– Cu cine votez? Eu nu m-am dus niciodată la vot. Oricum e inutil. Îmi pun tricoul în seara asta la Space-Lab.
Clătinându-se în continuare, scoase din micul rucsac argintiu o perie de păr. Începu să se pieptene. Continuă să se pieptene privind în gol, timp de câteva minute. Apoi, fără să-mi mai spună nimic, plecă.

17.
Fotocopiile pe care le aveam de făcut nu se terminau niciodată. Lupo cerea câte trei copii pentru fiecare document în parte, chiar dacă era vorba doar de o simplă retragere de bani de la economat pentru deodorantul de toaletă. Într-o dimineaţă mi se termină din nou hârtia de la fotocopiator. Hotărâi să-mi bag picioarele şi să nu spun nimic. O oră mai târziu auzii un ţipăt. Era un fel de urlet la lună. Lupo veni în grabă la biroul meu.
– AI LĂSAT DIN NOU XEROXUL FĂRĂ HÂRTIE!
– Da, şi?
– ŢI-AM SPUS SĂ MĂ ÎNŞTIINŢEZI ÎN SCRIS DE FIECARE DATĂ DE CÂTE ORI SE ÎNTÂMPLĂ SĂ RĂMÂI FĂRĂ HÂRTIE!
Era atât de roşu la faţă, încât părea că o să explodeze dintr-o clipă-ntr-alta.
– Data viitoare o să ţin minte!
– Xeroxul nu trebuie să stea niciodată fără hârtie! E de-ajuns o secundă ca să pierdem vreun act!
– Bine, Lupo, spusei calm. Nu te enerva pentru atâta lucru. Mă duc să cumpăr hârtie.
– BINEÎNŢELES CĂ TE DUCI!
Coborâi la librărie şi cumpărai un top de hârtie. În stradă, soarele mi se păru palid, ascuns de smog. Aerul era greu, irespirabil. În opinia primarului, însă, se putea respira foarte bine. Era suficient să ridicăm parametrii de măsurare a poluării aerului, cum făcuseră centrele balneare de la Marea Adriatică, vara trecută, cu cele de apă. Înainte de a urca înapoi, trecui pe la bar. Puteam mereu să spun că fusese aglomerat la librărie. Găsisem modalitatea de a face o pauză suplimentară în fiecare zi.

18.
Lupo lucra de mai bine de douăzeci de ani. În halul ăsta ajungeau din cauza muncii. După puţin timp, aproape că nu mai erau fiinţe umane. Erau pătrunşi de muncă. Ocupa din ce în ce mai mult loc în minţile lor. Punea stăpânire pe visele lor. Şi mie, care nu începusem să muncesc de mult, mi se întâmpla să-l visez pe Lupo că-mi dădea să fac fotocopii. Visam ţârâitul telefonului, vocile profesoarelor, faţa lui Pasquale. Şi nu eram decât la început. Pentru a supravieţui, ar fi trebuit să muncesc toată viaţa, dat fiind faptul că ai mei erau muncitori, iar muncitorii nu reuşeau să beneficieze de evaziuni fiscale, ca părinţii viitorilor top manageri înscrişi la facultate. Aş fi ajuns şi eu ca Lupo sau aş fi făcut eu vreo formă personală de nevroză, de alienare mentală, de nebunie. Întorcându-mă acasă, abrutizat din cauza traficului, a frustrării, a stresului, mi-aş fi bătut copiii măr, după care m-aş fi aşezat pe fotoliu să bag fotbal şi TeleMike cât cuprinde.

19.
– La vârsta ta nici măcar maşină n-ai. La televizor le dau pe gratis, iar tu n-ai nici măcar una la mâna a doua.
La serviciu petrecusem o zi stresantă. Sute de fotocopii, mii de telefoane, Lupo care mă călca pe bătătură … Acum, că mă eliberasem de tot ce era acolo, începea taică-meu.
– Nu te gândeşti la carieră. Ar fi trebuit să te înscrii la Economie şi Comerţ, să-ţi faci o poziţie, nu să te ocupi de ţigani.
Mă stăpâneam să nu explodez.
– Nici măcar prietenă n-ai. Nu eşti normal. Toţi la vârsta ta fac ceva, au maşină, prietenă, dar tu n-ai nimic, nimic.
Ştiam că dacă aş fi răbufnit, s-ar fi încheiat urât, foarte urât.
– Oamenii normali nu-şi tund părul în halul ăla. Lumea normală se gândeşte să-şi întemeieze o familie. Tu te crezi altfel şi nu te ocupi decât cu rahaturi, rahaturi, rahaturi …
– Fiecare se ocupă de rahaturile lui.
– ÎMI RĂSPUNZI?
– Am spus că fiecare se ocupă de rahaturile lui.
– EU NU M-AM OCUPAT DE RAHATURI NICIODATĂ!
– Ferice de tine.
– NU-ŢI PERMIT SĂ-MI SPUI CĂ M-AM OCUPAT DE RAHATURI. EU N-AM FĂCUT NIMIC GREŞIT, TOATĂ VIAŢA MEA.
Era Dumnezeu. Dumnezeu în carne şi oase, iar eu nu-mi dădusem seama.
– NU MI-A SPUS NIMENI NICIODATĂ AŞA CEVA. ÎNTREAB-O PE MAICĂ-TA DACĂ M-AM OCUPAT EU VREODATĂ DE RAHATURI, DOBITOCULE!
Mama punea pastele la fiert.
– Pe mine să nu mă faci dobitoc.
– EŞTI COPILUL MEU ŞI POT SĂ-ŢI SPUN CE VREAU.
Mă ridicai, aplecându-mă înspre el, sprijinindu-mă cu mâinile de masă.
– PE MINE SĂ NU MĂ FACI DOBITOC, CLAR?
– ŢIPI LA TATĂL TĂU?
– DA, DACĂ TATĂL MEU ŢIPĂ LA MINE.
– ÎNTR-O BUNĂ ZI O SĂ TE DAU AFARĂ DIN CASĂ.

20.
Mai târziu o sunai pe mătuşa Carlotta.
– M-am hotărât să plec de-acasă.
– Vrei să stai la mine?
– Nu, prefer să stau singur. Trebuie să învăţ să trăiesc singur.
– Eşti sigur că vei reuşi? Câştigi trei sute de mii de lire pe lună.
– La prânz o să mănânc la cantină. Lumina, apa şi chiria vor fi gratis.
– Cum adică, gratis?
– Voi cere să stau la Căminul Asistenţilor Sociali, unde stau băieţii care sunt în serviciul civil, ca şi mine.
– Să nu uiţi că sunt aici ori de câte ori ai nevoie de ceva. Să nu te jenezi să ceri, orice ai vrea.
– Mulţumesc.
– Când treci pe la mine?
– Curând. Imediat ce o să-mi găsesc unde să stau.
– Te aştept.
Mă gândii la ochii ei liniştiţi, albaştri, luminoşi.
– Bine. Nu-ţi face griji.

Traducere de Nicoleta Presură Călina
(nr. 10, octombrie 2023, anul XIII)