Universul ludic al lui Gianni Rodari: „Brif, Bruf, Braf”

Povestirea Brif, Bruf, Braf scrisă de Gianni Rodari face parte din volumul Favole al telefono, publicat în 1962, și se încadrează în aşa-numita letteratura per l’infanzia, ceea ce face ca finalul acesteia să fie neaşteptat, cu un tâlc misterios. Rodari foloseşte un limbaj plin de expresivitate, presărat cu anecdote amuzante și poveţe adresate celor tineri. Universul său este unul magic şi irezistibil, scriitorul fiind preţuit astăzi de tot mai mulţi cititori, mari şi mici, pentru creativitatea şi comunicativitatea sa, care îi conferă o notă de originalitate în literatura italiană a secolului al XX-lea. Cărţile sale au avut parte de nenumărate traduceri şi au dobândit numeroase premii, între care prestigiosul Premiu Andersen, „Nobel” al literaturii pentru copii, în anul 1970.
Aceeaşi inspirată creativitate transpare şi în volumul Poveşti la telefon, apărut în 2016 la Editura Arthur, traducere din limba italiană de Vlad Russo. Este o culegere de fabule şi povestiri pe care un tată, de profesie comis-voiajor, i le spune în fiecare seară fetiţei sale, telefonându-i din cele mai neaşteptate hoteluri din Italia:
„A fost odată ca niciodată… un contabil pe nume Bianchi, din Varese. Era comis-voiajor şi şase zile pe săptămână străbătea întreaga Italie, estul, vestul, sudul, nordul şi centru, ca să vândă medicamente. Duminica se întorcea acasă, iar luni dimineaţa o lua de la capăt. Înainte să plece însă, fetiţa lui îi zicea:

- Tăticule, te rog mult: în fiecare seară o poveste.
Asta fiindcă fetiţa nu putea să adoarmă fără o poveste, iar mama îi povestise chiar şi de câte trei ori poveştile pe care le ştia. Aşa se facă că, oriunde se afla, în fiecare seară, la ora nouă fix, contabilul Bianchi dădea telefon la Varese şi-i spunea o poveste fetiţei sale. Cartea cuprinde tocmai aceste povești ale contabilului Bianchi. Veţi vedea că sunt cam scurte – dar cum altfel?, contabilul plătea convorbirile din propriul lui buzunar, aşa că în nici un caz nu putea să dea telefoane prea lungi.
Numai câteodată, când încheia vreo afacere de succes, îşi permitea câteva impulsuri în plus. Mi s-a spus că atunci când domnul Bianchi suna la Varese, domnişoarele centraliste nu mai dădeau nicio legătură, ca să-i asculte poveştile. Cred şi eu: unele sunt foarte simpatice”.

În această culegere de povestiri putem astfel întâlni palate din îngheţată şi oameni de unt, un nas care fuge de pe chipul stăpânului, păpuşi bolnave de bombănită – povești una și una, desprinse parcă dintr-un timp în care nu mai există cuvântul „plâns”.
Diferite prin sursele de inspiraţie şi prin suflul de care dau dovadă, poveştile lui Rodari se iau la întrecere cu noile teme ale fanteziei infantile din benzile desenate, fumetti în italiană, un gen foarte popular in Italia, cu o tradiţie remarcabilă, care a început oficial pe 27 decembrie 1908 odată cu publicarea primului număr al „Corriere dei Piccoli”, primul ziar italian de benzi desenate. 
Brif Bruf Braf este chintesenţa temei copilăriei ca vârstă a inocenței, în care imaginația nu cunoaşte limite, iar lumea este plină de mister și posibilități. În literatură, copilăria este adesea descrisă ca un timp al jocului, al curiozității și al explorării, dar și al vulnerabilității și al dependenței de adulți. Este o perioadă plină de emoții intense și schimbări rapide, ilustrate prin aventurile și experiențele personajelor tinere.
În acest fel sunt creionate personajele povestirii, și anume cei doi copii și cei doi bătrâni, care nu au nume proprii, fiind reprezentări ale celor două etape distincte ale existenței umane.
Cei doi copii ne sunt de la început prezentaţi într-un cadru propice jocului, „în liniștea curții”, unde inventează o nouă limbă înțeleasă doar de ei, un joc specific acestei vârste, care dă frâu liber fanteziei.

„ - Brif, braf, zise primul.
- Braf, brof, răspunse al doilea. Şi izbucniră amândoi în râs. […]
- Maraschi, barabaschi, pippirimoschi, zise primul.
- Buf, răspunse al doilea.
Şi din nou izbucniră amândoi în râs”.

Această primă scenă introduce imediat cititorul în universul ludic al lui Gianni Rodari, prin intermediul unuia dintre cele mai îndrăgite jocuri ale copilăriei. În cheie interpretativă, jocul este o dimensiune esențială a omului, actul ludic fiind o constantă a devenirii culturale a individului și a societății, deoarece este intrinsec oricărei activități de formare și dezvoltare personală. Psihologul Emil Verza vede jocul copiilor ca pe o punte de legătură între copilărie și vârsta matură, deoarece „jocul oferă copiilor un izvor inepuizabil de impresii, ce contribuie la îmbogățirea cunoștințelor despre lume și viață, ce formează și dezvoltă caractere, deprinderi, înclinații, aspirații” [1].
Observăm totodată asocierea jocului cu râsul, ştiut fiind, din psihologie, faptul că dacă râsul, umorul şi jocul devin părţi integrante ale vieţii noastre, creativitatea va înflori şi vom avea parte de experienţe inedite alături de cei care ne sunt aproape. Râsul oferă o altă perspectivă asupra existenţei, una din care să putem vedea părţile ei bune şi luminoase.
Inventivitatea copiilor ne trimite apoi cu gândul la universul basmului, cu care se află într-o strânsă legătură. Ceea ce caracterizează basmul este o lume cu totul aparte, în care nu există situaţii ce nu pot fi rezolvate. Aşa cum afirmă Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu în Folclor literar românesc, „basmul porneşte de la realitate, dar se desprinde de ea, trecând în suprareal. [...] Este o lume opusă realităţii cotidiene nu prin personaje şi întâmplări (care pot fi verosimile), ci prin atmosfera ei interioară, prin esenţa ei”. [2}
În ceea ce priveşte descrierea celor două persoane în vârstă, acestea sunt prezentate în antiteză: „un vecchio buon signore”, respectiv „una vecchia signora né buona né cattiva”. Cele două personaje au conotații diferite, după cum se poate observa din dialogul lor:

„ - Ce caraghioşi sunt copiii ăştia, zise doamna.
Însă bunul domn nu fu de acord.
- Mie nu mi se pare.
- Să nu-mi spuneţi că aţi înțeles ce-au zis.
- Ba am înțeles tot. Primul a zis: ce zi frumoasă. Iar al doilea a răspuns: mâine va fi şi mai frumos”.
Astfel, personajul feminin are un „suflet bătrân”, fapt ce reiese din atitudinea sa rigidă și severă faţă de copii şi jocul acestora. Personajul masculin însă are un „suflet de copil”, dând dovadă de blândețe și înțelepciune față de cei tineri. El încearcă să-i traducă femeii ceea ce spun copiii, interpretându-le limbajul în cheie pozitivă.
„ - Să nu-mi spuneţi că aţi înţeles şi acum, exclamă indignată bătrâna doamnă.
- Ba am înţeles tot, răspunse domnul zâmbind. Primul a zis: ce fericire că suntem pe lume. Iar al doilea a zis: ce frumoasă e lumea”.

Deşi amândoi au aceeaşi vârstă a senectuţii, ei întruchipează două percepții şi viziuni opuse asupra universului ludic al copilăriei. Cele două scene, în care bătrânul se preface că înțelege limba copiilor, sunt reprezentative în acest sens, el fiind un simbol al speranței, prin perspectiva sa solară, optimistă, în totală opoziție cu atitudinea închisă și distantă a femeii, care nu manifestă empatia necesară pentru înțelegerea limbajului născocit de cei doi copii. Prin această abordare, bătrâna se autopoziţionează în afara cercului magic al copilăriei, privându-se de influenţa benefică a acestuia.  
În fragmentele citate observăm, de asemenea, recurenţa adjectivului frumos: „ce zi frumoasă”, „mâine va fi şi mai frumos”, „ce frumoasă e lumea”, acesta indicând unul din elementele esenţiale din viață pe care le deprindem chiar din copilărie. Este vorba despre capacitatea de a recepta, interpreta şi crea frumosul, stimulând şi valorificând creativitatea umană.
Finalul este unul deschis interpretării, prin răspunsul dat de bătrân în limbajul specific jocului – „Brif, Bruf, Braf”, la întrebarea doamnei: „Oare chiar e frumoasă lumea?”. Această interogație lasă spațiu deschiderii spre ceilalți, ca o rază de speranţă și, totodată, sugerează o contemplație aproape filosofică a Universului.
Povestirea Brif, Bruf, Braf de Gianni Rodari, în ciuda dimensiunilor sale reduse, înglobează, aşadar, o întreagă psihologie a sufletului uman în raport atât cu lumea interioară cât şi cu lumea exterioară, cu realitatea în toată complexitatea ei, uneori ternă sau mohorâtă, din care putem însă evada, la orice vârstă, prin forţa magică a fanteziei și a jocului.

Iulia Popa
Anul I LL, Universitatea de Vest Timişoara
Coordonator: Afrodita Cionchin

(nr. 7-8, iulie-august 2024, anul XIV)

NOTE

1. Verza Emil, Omul, jocul şi distracţia, Editura Științifică şi Enciclopedică, București, 1978, p. 9.
2. Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976.