O artistă din Abruzzo: Lea Contestabile şi instalaţiile sale artistice

O casă, undeva în L’Aquila, transformată în atelier; sau viceversa; pretutindeni, semnele, cu urme calde încă, ale unui travaliu artistic ce nu-şi trădează marginile: tablouri mai vechi, pe pânză, în ulei, acuarele, desene, naturi moarte, lucrări impresionante nu doar prin dimensiuni ci printr-o paletă cromatică densă şi plurală, dar cu o preferinţă vizibilă pentru tonurile închise, negrul, spre exemplu, ori roşul pământiu. Printre ele, nepermis de mobilă – şi volubilă – în fragilitatea ei de zeiţă rănită – , Lea Contestabile indică, grăbită, etapele; precum alergătorul de cursă lungă oprit puţin înainte de linia de sosire şi contemplând, cu un public benevol, etapele parcurse ale unei întreceri-călătorii: existenţa însăşi. Şi, spre sfârşit, undeva la parterul transformat în laborator unde-şi experimentează visele şi coşmarurile, ca în scenografia unui spectacol în viu, semnele-reziduuri ale unei căutări cu puternice halouri iniţiatice: pânze, cartoane, hârtii, de toate dimensiunile şi nuanţele, instrumentar de meşteşugar străvechi, de la ţară, gata să taie, să lipească, să adauge, să re-facă, să arunce. Şi fotografii. Vechi. Foarte vechi. Rânduite după structuri (mentale şi afective) încă disimulate. Sunt chipuri ale consătenilor artistei, din Ortucchio, localitatea sa natală, nu departe de L’Aquila, imortalizate de tatăl ei, întâiul fotograf al satului. Aduse aici, împreună cu o mulţime de alte scule, instrumente, resturi ale unei existenţe aproape dispărute.
Păstrate în rudimentarele lor veşminte, fotografiile acestea au neasemuitul farmec al fructelor de pădure şi al florilor de câmp: fetiţa cu chipul senin şi un surâs grav – artista însăşi, apoi, mama, vecinii, vecinele, tâmplarul, frizerul, fierarul, sute şi sute de identităţi pierdute, strigându-şi parcă, de-acolo, de pe ieftina hârtie fotografică, riscul risipirii în neantul Uitării. Iar eu, biet Dante fără Virgiliu pierdut în acest Purgatoriu al unei amintiri care-ar putea fi şi a mea, tresar lovit de revelaţia unui gând care-mi relevă, astfel, măsura întregii aventuri a acestei artiste excepţionale: re-învierea unei lumi comunitare, familiale, prin efortul dureros de întoarcere la rădăcini şi a le readuce (lume, familie şi rădăcini) în lumina prezentului prin artificiile miraculoase ale artei. Cu experienţa didactică universitară, cu diversele experimente spectaculare (teatru-muzică-poezie), Lea Contestabile a făcut proba majoră a sincretismului artistic şi a ajuns, firesc, organic, la un model pe care pare acum să-şi înscrie chiar mesajul său testamentar: instalaţia artistică. Ceea ce presupune, într-o ordine aleatorie, alegere (de fotografii), prelucrare tehnică pe instrumentarul de lucru astfel încât imaginile să devină contur-profil, cu o identitate ascunsă, de obicei în negativ, proiectate însă într-o structură vizuală, cu silueta, şi ea doar bănuită, a artistei înseşi în centru, iar în „peisaj”, cea a tatălui, a mamei, a sorei, a lemnarului, a brutarului, a fierarului ş.a.m.d.
Tulburătoare opţiune artistică, temerară – de nu cumva liminară – aventură, asumată de Lea Contestabile, de a resuscita, din celuloza veştejită a unor fotografii vechi, lumea unei comunităţi rurale, transpusă acum, drept memento, printr-un cod numai umbre, în jocul misterios al unei transparenţe-intransparenţe. Joc de lumini şi umbre ori, mai exact, de umbre proiectate-reproiectate, pe firul unei memorii operând cu filtrele unei inimi generoase ce-şi caută, à rebours, rădăcina, rectè, identitatea pierdută. Joc, deci, al memoriei şi al amintirii: Giano bifrons, privind în trecut, ca spre un paradis de-acum destrămat, plecat, şi privind, ca într-un abis, într-un viitor care, iată, nu-i altceva decât trecutul însuşi.      


Despre inconvenientul de a te simţi orfan

pentru Lea Contestabile

Şi deodată m-am trezit lângă luna cea mai sfântă,
acasă, unde iarba şi lutul îmi ştiu graiul.

„Nu există bucurie fără durere”: astfel îmi şoptea
liliacul sălbatic pe umerii căruia mi-au încolţit
dorinţele dintâi, cele stelare, precum aceea de a atinge
eternitatea unei clipe sfinte, cu tata în mijlocul unei cete de îngeri.

„Există suferinţă”: astfel îmi vorbeşte
bătrânul meu greier ce-mi însoţeşte insomniile
– umbră şi martor al sfadei cu mine însămi.

Cât despre viitor, priviţi aceste fotografii: amintirile mele
din viaţa ce-a fost cu chipuri înnegrite de timp
transfigurate în memoria din care s-au pierdut
aroma ierbii şi căldura pâinii proaspete abia ieşite din
mâinile mamei inundând bucuria casei bătrâne:

viitorul nu e aici – e dincolo de hârtia fotografică
în ceaţa deasă a dimineţii căreia vă conjur să-i puneţi
numele meu: Lea Contestabile ca o constelaţie fugară
pe cerul unui Abruzzo pe care îl dăruiesc imaginaţiei voastre.






George Popescu
(nr. 7-8, iulie-august 2014, anul IV)