Din povestirile lui Dino Buzzati: „Rigoletto”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Rigoletto, din volumul Il crollo della Baliverna (1954), tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.

La trecerea militară în revistă de la aniversarea independenţei, defilă pentru prima oară în public o divizie a armei atomice.
Era o zi senină, dar posomorîtă de februarie, şi o lumină searbădă bătea în clădirile prăfuite de pe Corso, peste care fâlfâiau drapelele. Acolo unde mă aflam eu, trecerea formidabilelor care de luptă ce deschideau cortegiul zumzăind asurzitor pe caldarâmul de piatră n-avu obişnuitul efect electrizant asupra mulţimii. Aplauze rare şi anemice la apariţia falnicelor maşini zbârlite de tunuri ca nişte arici, a fercheşilor ostaşi răsărind taman în vârful turelelor, cu căştile lor de piele şi de oţel. Privirile se aţinteau toate în jos, către piaţa Parlamentului, unde coloana era în mişcare, în aşteptarea noutăţii.
Vreo trei sferturi de ceas dură trecerea tancurilor; privitorilor le vuia capul din pricina lor. În sfârşit, ultimul mastodont se îndepărtă, cu groaznicul său vacarm, şi întregul Corso rămase pustiu. Se făcu linişte, pe când la balcoane drapelele se legănau în vânt.
De ce oare nu mai înainta nimeni? Până şi zumzetul tancurilor se pierduse deja la orizont, printre ecouri vagi de fanfare îndepărtate, iar şoseaua goală tot mai aştepta. Să fi intervenit vreun contraordin?
Dar iată că din fund, fără nici un zgomot, se apropie o drăcovenie; şi apoi o a doua, o a treia, şi nenumărate altele, un lung şirag. Fiecare avea câte patru roţi cauciucate, dar nu erau nici automobile sadea, nici camionete, nici care de luptă, nici alte maşini cunoscute. Erau parcă mai degrabă nişte cărucioare ciudate, cu aspect insolit şi oarecum sărăcăcioase.
Mă aflam într-unul din primele rânduri, şi am putut să le observ pe îndelete. Erau unele în formă de tub, de gamelă, de manutanţă, de coşciug, ca să vă dau despre ele o idee aproximativă. Nici mari, nici impunătoare, nici măcar masive, cu acea soliditate exterioară ce înnobilează deseori maşinile cele mai prizărite. Învelişurile metalice care le îmbrăcau păreau, dimpotrivă, aproape „încropite”, şi mi-aduc aminte de un soi de oblonaş lateral, cam scofâlcit, care în mod vădit nu se putea închide bine şi se hâţâna cu zgomot de tinichea. Culoarea era gălbuie, cu desene bizare verzi aducând aminte de ferigi, cu scop mimetic. Oamenii, doi câte doi, şedeau mai toţi îngropaţi în partea dindărăt a vehicolelor, de unde li se iţea doar bustul. Cu totul banale uniformele, căştile şi armele: muschete automate de model regulamentar, pe care ostaşii le purtau cu vădit scop decorativ, aşa cum, nu cu mulţi ani în urmă, încă se mai puteau vedea cavaleri înarmaţi cu sabie şi cu lance.
Două lucruri făcură imediat mare impresie: liniştea desăvârşită în care înaintau utilajele, puse în mod vădit în mişcare de o energie necunoscută, dar mai ales aspectul fizic al militarilor de la bordul lor. Nu erau nişte flăcăiandri sportivi, viguroşi, ca aceia de pe tancuri, nu erau pârliţi de soare, nu zâmbeau cu naivă trufie şi nici măcar nu păreau închistaţi într-o băţoşenie milităroasă, severă. Slăbănogi, aveau majoritatea mutre ciudate de studenţi în filosofie, frunţi late şi nasuri mari, toţi cu cască de telegrafist, mulţi cu ochelari înrămaţi. S-ar fi zis chiar că nici habar n-ar avea că-s ostaşi, judecând după atitudine. Un soi de concentrare resemnată se citea pe feţele lor. Cei care nu luau seama la manevrarea maşinilor priveau în juru-le cu o expresie nesigură şi apatică. Numai conducătorii câtorva furgoane teşite ca nişte cutii răspundeau cât de cât aşteptărilor: un fel de ecran transparent în formă de cupă, evazat şi deschis în creştet, le înconjura capul, cu un derutant efect de caricatură.
Mi-aduc aminte de un pitic ghebos, din al doilea sau al treilea cărucior, cocoţat ceva mai sus decât ceilalţi, probabil vreun ofiţer. Fără să ia seama la mulţime, se întorcea necontenit îndărăt ca să inspecteze vehicolele din coadă, de parcă s-ar fi temut c-ar rămâne în drum. „Dii, Rigoletto!” strigă careva, din înaltul unui balcon. El îşi înălţă privirile şi cu un zâmbet trudit îşi flutură o mână, salutând.
Tocmai extrema modestie a paradei – când toată lumea ştia ce infernală putere de distrugere era pesemne acumulată în recipientele alea de tablă – iscă spaimă. Vreau să spun că, dacă maşinăriile ar fi fost mult mai arătoase, n-ar fi lăsat, probabil, o impresie chiar atât de tulbure şi puternică. Ceea ce explică încordarea aproape îngrijorată a mulţimii. Nu se auzeau nici aplauze, nici urale.
În atâta linişte, mi se năzări, cum să zic? că un scârţâit uşor şi ritmic ar ieşi din vehicolele misterioase. Aducea cu unele chemări ale păsărilor migratoare, dar nu era de pasăre. Mai întâi extrem de slab, apoi treptat tot mai desluşit, însă cadenţat de un mereu acelaşi ritm.
Mă uitam la ofiţeraşul cel ghebos. Îl văzui scoţându-şi casca de telegrafist şi parlamentând aprins cu camaradul cocoţat ceva mai jos. Şi la bordul altor cărucioare remarcai semne de nervozitate. Ca şi cum s-ar fi petrecut oarece accident.
Chiar atunci vreo şase-şapte câini, de prin casele dimprejur, începură să latre în cor. Iar cum pervazurile gemeau de privitori şi aproape toate ferestrele erau date în lături, chemările dobitoacelor răsunară cu ecouri prelungi pe drum. Ce mai aveau şi lighioanele alea? Pe cine chemau oare în ajutor cu atâta turbare? Ghebosul cel pipernicit avu un gest de iritare.
În vremea asta – băgai de seamă cu coada ochiului – un obiect întunecat ţâşni pe la spatele meu. Întorcându-mă, apucai să zăresc trei-patru şobolani care, strecurându-se din lucarna unui beci de la nivelul solului, o tuleau în grabă.
Un domn în vârstă de lângă mine înălţă un braţ, cu arătătorul întins spre cer. Şi atunci văzurăm că pe deasupra maşinilor atomice, în mijlocul drumului, se ridicau perpendicular nişte coloane ciudate de pulbere roşietică, asemeni trâmbelor de aer ale tornadelor, dar neclintite, verticale, nu învârtejite. În răstimpul a câtorva secunde, căpătară o formă geometrică, devenind şi mai compacte. Anevoie s-ar putea descrie: închipuiţi-vă fumul acumulat într-un coş înalt de fabrică, dar fără coşul care să-l cuprindă. Acum, neliniştitoarele turle de colb dens, ca nişte năluci, creşteau până pe la treizeci de metri, depăşind acoperişurile clădirilor, iar de la o culme la alta văzurăm tot atâtea punţi din aceeaşi materie pâcloasă, de culoarea funinginii. Se înjghebă astfel o urzeală de imense umbre ţepene, prelungindu-se cât vedeai cu ochii, însoţind cortegiul. Iar câinii închişi prin case nu conteneau cu hămăitul.
Ce se petrecea oare? Defilarea se opri, iar piticul cel ghebos, coborînd din vehicolul său, sui în goană de-a lungul coloanei, răcnind ordine încâlcite, s-ar fi zis într-o limbă străină.
Cu prost ascunsă îngrijorare, militarii se vânzoliră în jurul aparatelor lor.
De acuma, minaretele alea de pâclă ori de colb – vădite emanaţii ale tancurilor atomice – ameninţau sus de tot, pe deasupra mulţimii, cu o precizie a liniilor cât se poate de sinistră. Un alt cârd de şobolani sări afară prin lucarnă, rupând-o la o fugă nebună. Cum de nu unduiau în vânt, ca drapelele, foişoarele cele rău-prevestitoare?
Deşi neliniştită, mulţimea tăcea încă. În faţa mea, la catul al treilea, se deschise fără veste o fereastră, la care se ivi o femeie tânără, ciufulită. Zăbovi o clipă, ca în transă, cu ochii pironiţi la stâlpii de inexplicabilă pâclă şi la punţile de văzduh ce-i uneau. Îşi înfipse mâinile în păr, a înfricoşare, şi un răcnet disperat îi ieşi din gâtlej: „Sfântă Fecioară! Vai, Sfântă Fecioară!”
Ce glas! Căutând să mă stăpânesc, mă trăsei îndărăt. Cu o ultimă privire, îi văzui pe militari foindu-se înfriguraţi în jurul aparatelor, ca şi cum n-ar mai fi izbutit să le strunească (mai târziu, pricepui că, aşa palizi şi urâţi cum arătau, erau şi aceştia ostaşi adevăraţi). Oi fi apucat s-o şterg la vreme? Mai întâi cu paşi iuţi, având grijă să nu fiu remarcat, sprinten, tot mai sprinten, până ce mă smulsei din mijlocul gloatei, cotind-o pe o stradă lăturalnică.
Auzeam în spatele meu zumzetul mulţimii, în sfârşit îngrozită, atinsă de un val de panică. După vreo trei sute de metri, avusei tăria sufletească să mă întorc îndărăt şi să privesc: pe deasupra tălăzuirii negre, sălbăticite, a masei de oameni fugind, turlele de umbră roşietică se legănau acum, iar punţile între una şi alta se răsuceau domol; într-o sforţare supremă, s-ar fi părut. Mişcarea lor halucinantă se făcea din ce în ce mai rapidă, ajungând frenetică. Atunci, un urlet lugubru, cumplit, tună printre case.
Apoi se petrecu ceea ce ştie toată lumea.