Din povestirile lui Dino Buzzati: „Muștele”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm după Le mosche, din volumul postum Bestiario, 1991 (povestire publicată în„Corriere de la sera”, 30 noiembrie 1950), tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.


Umbla printre muște o legendă străveche ce zicea așa: Când orașele oamenilor vor fi devenit ale voastre și omul fi-va supus iar glasul poporului celui mare răsuna-va de la o zare la alta, atunci cădea-veți în trufie și fornicare, ci în toiul triumfului veni-vor oștile străinului să vă stârpească, și vremea morților. Aceia sufla-vor cu răsuflarea lor și jumătate din poporul cel mare pica-va la pământ cu un plesnet de ploaie. Iarăși sufla-vor și rămășițele poporului așijderi pica-vor la pământ iar tăcerea înstăpâni-se-va. Atunci domnia voastră sfârși-se-va, o, muștelor.
Însă asta era doar o legendă și temerile n-aveau niciun temei. Muștele erau primele care să nu creadă în ea. Nu credea în ea nici inspectorul Sănătății din Sud, prof. Santi Liguori, bărbat sceptic și melancolic de felul lui. Ca să aplice ordinele Guvernului, dispusese prin orașe și târguri luarea măsurilor prescrise pentru eliminarea supărătoarelor insecte. Dar fără nicio nădejde. Veștejirea vârstei înaintate și renunțarea la anumite visuri de tinerețe stârneau chiar într-însul o ranchiună mocnită împotriva propriei sale științe. O voioșie înăcrită îl cuprindea la vederea odioaselor gângănii, din ce în ce mai colcăitoare, cărora în taină le și lua partea. „Să se stocheze gunoaiele în recipientele adecvate... în prăvălii să se protejeze produsele alimentare cu plăsuțe... să se vegheze la evacuarea periodică a haznalelor, ha, ha”, râdea el mânzește, citind circularele Guvernului. „Iar eu cică trebuie să le prescriu nenorociților ăstora de la coada vacii să-și cumpere recipientele adecvate? Puah!” În vremea asta prin curți puhoaie de muște negre, lipicioase se învârtejeau în jurul copiilor, atârnându-li-se ciorchini de pleoape, muște tăbărau pe lapte, pe supă, pe carafele cu vin, încât cine bea le simțea din senin între dinți, muște roiau pe țăran, pe catâr, pe popă, pe lehuză, tăvălindu-se prin praf. Din zori până-n amurg, pretutindeni, același bâzâit blestemat. Care punea capac mizeriei.
Într-o bună zi Guvernul îl înștiință: din Elveția cică ar fi sosit cu asistenții lui doctorul Schulte, care primise sarcina de-a elibera Sudul de muște; cică ar fi pus în folosință un lichid recent inventat de stropit prin case. Alde Liguori pufni în râs. Se tâmpiseră de bună seamă, cu toții, acolo, pe la capitală. Să elibereze Sudul de muște? Da’ nici Dumnezeu însuși n-ar fi fost în stare.
Alde Liguori ședea la cafenea, sub copertină, alungând alene cu batista vreo douăzeci de muște care căutau să-i intre în gură. Și era o zăpușeală cumplită; când deodată, în piață, taman dinaintea lui, se opriră două camionete azurii, cum nu se mai văzuseră vreodată. Aduceau mai degrabă a casete de bijuterii. O portieră se deschise fără zgomot și pe ea se dădu jos un bărbat gras, blond, cu ochelari. Era alde Schulte, care venea după el, Liguori.
Inspectorul Sănătății era prea chibzuit ca să se pună rău cu unul care se bucura de încrederea Guvernului. Se păzi să dea pe față ce gândea de fapt. Primi, așadar, cu toată zăpușeala, să-l urmeze pe elvețian în primul său tur de inspecție.
Începutul se făcu într-o casă de la țară. Nori de muște, înăuntru, aproape nu se mai putea respira de ele. Unul din asistenți îi întinse doctorului Schulte o butelcuță de tinichea. Doctorul Schulte apăsă pe un soi de buton, și din butelcă ieși o împroșcătură lungă. „Iar acu’?” întrebă alde Liguori. Celălalt arătă spre ornic: „Trei minute”. Apoi făcu tuturora semn să tacă.
Și iată că bâzâitul se stinse, apoi se auziră niște pâcâituri dese, ca de grăunțe. Era ploaia de muște moarte.
„Formidabil” zise alde Liguori, ce voia să salveze aparențele. „Și câte jucărele de-astea nemaipomenite aveți?”
„Destule”, spuse celălalt.
„Destule?” cugetă inspectorul. Destule pentru întregul Sud? Da’ nici să fi fost atâtea câte să clădească laolaltă un alt Himalaya. Cașicum cineva ar fi avut pretenția să sece marea.
După care îl lăsă pe Schulte să continue de unul singur. Se înapoie să șadă la măsuța de la cafenea; aștepta cu zâmbetul lui sceptic. Aștepta să-l revadă trecând pe elvețian cu camionetele lui, înfrânt și urmărit de roiuri de muște. Însă în pauzele de tăcere se surprindea ciulindu-și urechile să pândească un vechi sunet prietenos. Dar nu, bâzâitul familiar încetase, nicio muscă nu mai zburătăcea pe deasupra paharului cu lichior de revent.
„Ei, dragă profesore”, îi spunea ajutorul de primar, așezându-se lângă el. „Ce lecție strașnică, elvețienii ăștia! ‘Mneavoastră nu credeați în chestia lor, pun pariu. Și totuși, le-a mers!”
„Le-a mers? Cum adică?”
„Păi, mai vedeți pe undeva niscai muște? Nici să le plătești cinci lire bucata!”
„Nu vă pripiți, cavalere. N-aș vrea să vă ruinați... Răbdare, răbdare.”
Dar camionetele cele azurii goneau. Și mai dihai însă goneau zvonurile. Prin sate, până să dispară doctorul Schulte, toată lumea cunoștea deja povestea. Ajungea să se descarce butelcile. După un ceas nu mai rămânea nicio muscă de sămânță.
Trecură trei luni și cele două camionete, ce-și pierduseră luciul de la început, se opriră din nou în piață. Iar la cafenea ședea ca de obicei inspectorul, cu figura lui neîncrezătoare.
„Bine v-ați întors, doctore Schulte”, salută alde Liguori, nu fără oarece ironie. „Ne părăsiți deja? Nu cumva vă dați bătut?”
„O, da, vă părăsesc, desigur. De-acuma totu-i în regulă.”
„Muștele kaputt?”
„Întocmai, signor Liguori.”
Acuma-i rândul meu să mă distrez, își zise profesorul îndată după plecarea camioanelor. De ani de zile nu se mai simțise așa energic. Savura dinainte ce va scrie în referatul lui către Minister. Șlefuia frazele în minte: „Experimentul, altminteri nu lipsit de interes... Rezultatele pe care numai niște așteptări disproporționate le puteau... Scrupule de obiectivitate mă silesc să...”
Cu rabla hodorogită de la Guvern, alde Liguori plecă în inspecție. Se înfundă până hăt departe, către satele cele mai uitate de lume și mai păcătoase. Se oprea, punea să se stingă motorul, își scotea capul pe ferestruică în ascultare. Tăcerea, o tăcere înfricoșătoare.
Înainte, tot înainte! Se cățăra cu piciorul de-a lungul cărărilor abrupte ca să răzbată până la cătunele prăpădite unde fecalele omenești băltesc prin șanțuri împuțite în dosul caselor. Ce Dumnezeu, barem pe-acolo era musai să fie ceva muște. Se uita de jur-împrejur, intra prin staule, îi iscodea pe unii și pe alții. Degeaba. Nici umbra vreunei muște. Prin cofe laptele rămânea neprihănit. Ochii copiilor, limpeziți. Mizeria nu mai era mizerie. Dar de binefacerile alea colective el nu se sinchisea nici cât negru sub unghie. Fiindcă el nu izbutise niciodată, iar elvețianul da. Și asta îl râcâia.
Se întoarse acasă ajuns o zdreanță. Nu se destăinui nimănui. Doar Antonio, credinciosu-i secretar, îi ghicea obida și pricina acesteia, fără să sufle însă o vorbă. Cu moartea în suflet, alde Liguori își întocmi raportul: niciun adjectiv, și totuși suna ca un imn de slavă doctorului Schulte. Inspectorul Sănătății, într-adevăr, putea să urască, dar nu se pricepea să fie necinstit.
Se ascunse în birou ca într-un bârlog, slăbea din zi în zi, petrecea ore în șir nemișcat, privind țintă, pe fereastră, spre dealurile pârjolite din jurul orașului, așa cum se uită un îndrăgostit nefericit la cea care l-a trădat. Auzea automobilele, strigăte omenești, păsări cântând, cicade, până și un broscoi râios, către seară, își înălța chemarea patetică; și greierii, la căderea nopții. Dar nu și vechiul bâzâit subțirel, se isprăvise cu adormitoarea, scumpa voce casnică ce-l legănase când era copil, când zăcea în leagăn iar sub arșița amiezii mama ațipea în tihnă. Știința chiar învinsese? După mii de ani de conviețuire cu omenirea, muștele chiar fuseseră eradicate? O revoltă surdă îi stătea cocoloș pe inimă.
Încetul cu încetul se îmbolnăvi, ceru o suspendare temporară de activitate, ședea tăcut acasă, cu ochii tot ațintiți spre dealuri. Antonio venea pe la el în fiecare zi. „Curaj, profesore” îi spunea. „O să vedeți că la primăvară se vor înapoia!” El clătina din cap: nu, nu, nu mai există leac, rușinea asta m-a dat gata definitiv.
Luna mai și sosise când își scrise cererea de scoatere la pensie. Penița luneca anevoie pe hârtie, și totuși izbuti să compună o scrisoare exemplară, nu lipsită de o anume noblețe. O citi, o reciti, o semnă, o vârî în plic, pe plic scrise adresa. Curând avea să vină Antonio ca s-o ia.
Curând? Antonio dădu buzna în odaie ca un bolid. Își ținea închis unul din pumni. „Profesore, profesore!” răcnea el. „Ascultați!”
Își lipi pumnul de una din urechile lui. „O auziți, profesore?” Și profesorul auzi, figura îndurerată i se reînsufleți de încântare, recăpătându-și culorile vieții. Oh, bâzâit binecuvântat!
„Hai, hai, arată-mi iute!” Degetele lui Antonio se descleștară, și dintre ele își luă zborul o muscă. Era tânără, superbă.
„Și nu-i singura, știți?” zise Antonio, fericit. „Sosesc nori întregi. Sunt de-un soi cu totul nou... Ce-o să se mai râdă! Ăstora nu doar cu insecticide elvețiene, ci nici cu mitraliera nu li se mai vine de hac. Am încercat chiar adineauri, cu butelcile alea.”
„Ai încercat? Și?”
„Și nimica! Aveați dreptate, profesore. Parcă le-aș fi stropit cu apă proaspătă. În cinci minute zburau mai vioaie ca-nainte! Și voiați să vă dați demisia!”
Se întrerupse, încremeni trăgând cu urechea. Erau ceasurile trei după-amiaza și orașul pirotea la soare. Niciun glas, niciun clacson de automobil. Iar din depărtare, ca un dangăt leneș de clopot, venea un zvon, un zumzet misterios. Ce treptat părea că se apropie, umplând lumea largă.
Căci umbla printre muște legenda mai sus pomenită. Dar mai umbla și o alta, ce zicea așa: Ci Atotputernicul însemna-va pe una dintre voi iar aceea supraviețui-va uciderii și din voia Celui Veșnic zămisli-va o mie de prunci ce fiecare la rându-i zămisli-va alți o mie și generațiile înmulți-se-vor fără număr pe fața pământului. Or fără greș străinul descinde-va iarăși să dea bătălie și sufla-va cu răsuflarea lui. Ci fi-va precum boarea dimineții prin văi. Și atunci auzi-se-va din cer un glas tare grăind așa: iată că s-a înapoiat pe veci domnia voastră, o, muștelor.