Din povestirile lui Dino Buzzati: „Coridorul marelui hotel”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Coridorul marelui hotel (Il corridoio del grande albergo), din volumul In quel preciso momento, 1950, tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.


Înapoiat în camera mea de hotel la o oră târzie, mă și dezbrăcasem pe jumătate când simții nevoia să mă duc la toaletă.
Camera mea se afla aproape în fundul unui coridor fără sfârșit și prost luminat; tot cam la douăzeci de metri niște lămpi chioare, vineții azvârleau fascicole de lumină pe covorul roșu. Chiar la mijloc, în dreptul uneia dintre lămpițele alea, se aflau, de-o parte scările, de cealaltă ușa dublă cu glasvand a locului știut.
Trăgând pe mine un halat, ieșii pe coridorul acuma pustiu. Și chiar ajunsesem aproape de toaletă când mă pomenii față în față cu un alt bărbat în halat care, răsărit din umbră, venea din partea opusă. Era un domn înalt și gras cu o barbă rotunjită à la Eduard al VII-lea. Avea oare aceeași țintă ca mine? Cum se-ntâmplă, avurăm amândoi un moment de stânjeneală, de fu cât pe ce să ne ciocnim. Fapt e că, nu știu cum, m-am rușinat să intru la closet sub ochii lui și am trecut pe lângă el de parcă aș fi mers în altă parte. Iar el făcu așijderi.
Dar, câțiva pași mai încolo, îmi dădui seama de prostia săvârșită. Ce-mi mai rămânea deci de făcut? Erau două opțiuni: ori să merg până în fundul coridorului apoi să fac cale-ntoarsă, în speranța că domnul cu barbă va fi plecat între timp. Dar ce garanție aveam că respectivul ar intra într-o odaie lăsând astfel terenul liber? poate că și el voia să se ducă la toaletă dar, întâlnindu-mă, se rușinase, exact ca mine; iar acum se găsea în aceeași situație stânjenitoare în care eram eu. Așadar, făcând cale-ntoarsă, riscam să-l reîntâlnesc și să trec mai ceva ca adineauri drept un idiot.
Ori – a doua posibilitate – să mă ascund în intrândul, destul de adânc, al uneia din multele uși, alegând una neluminată, iar de-acolo să pândesc terenul, până ce mă voi fi asigurat că nu mai era absolut nimeni pe coridor. Ceea ce și făcui, înainte de-a analiza temeinic situația.
Doar după ce mă pomenii, lipit cu spinarea ca un hoț, într-una din scobiturile alea înguste (era ușa camerei cu numărul 90) m-apucai să cuget. Înainte de toate, dacă odaia era ocupată și clientul ar fi intrat ori ieșit, ce-ar fi zis aflându-mă ascuns la ușa lui? Sau și mai rău: dar dacă era tocmai camera domnului cu barbă? Care, înapoindu-se, m-ar fi-ncolțit fără scăpare. N-ar fi fost nevoie să fii prea suspicios din fire ca să-mi găsești foarte ciudate manevrele. Într-un cuvânt, era imprudent să rămân locului.
Încet-încetișor îmi întinsei capul în afară ca să cercetez coridorul. Gol de la un capăt la celălalt. Niciun zgomot, niciun răsunet de pași, niciun ecou de voce umană, niciun scârțâit de ușă ce s-ar deschide. Era momentul potrivit: mă iții din ascunzătoare și cu pași nonșalanți o luai către odaia mea. În drum, aveam de gând să fac un popas la toaletă.
Dar în aceeași clipă, și băgai de seamă prea târziu ca să mă mai pitesc la loc, domnul cu barbă, care în mod vădit își făcuse aceeași socoteală, ieșea din scobitura unei uși din fund, poate chiar a mea, și se-ndrepta hotărât spre mine.
Pentru a doua oară, cu o stânjeneală încă și mai mare, ne-ntâlnirăm dinaintea toaletei; și pentru a doua oară niciunul din noi nu-ndrăzni să intre, rușinându-se de celălalt; de-acuma riscul ridicolului era real.
Încât, blestemând înde mine respectul uman, o pornii abătut spre odaia mea. Ajuns acolo, înainte de-a descuia, mă răsucii ca să mă uit în urmă: colo, în penumbră, îl întrezării pe bărbos intrând simetric în camera lui; și el se răsucise ca să se uite după mine.
Eram furios. Dar nu a mea era vina? Străduindu-mă degeaba să citesc un ziar, așteptai peste jumătate de ceas. După care deschisei ușa cu binișorul. În hotel domnea o liniște adâncă, de cazarmă părăsită; iar coridorul, mai pustiu ca oricând. În sfârșit! Mă repezii aproape în goană, înfrigurat s-ajung la locul știut.
Dar din partea cealaltă, uimitor de sincronizat, parcă prin telepatie, domnul cu barbă țâșni și el din camera lui și cu o vioiciune nebănuită o luă glonț spre closet.
Ne pomenirăm deci pentru a treia oară față în față dinaintea ușii cu geamuri mate. Pentru a treia oară făcurăm amândoi pe niznaiul, pentru a treia oară trecurăm amândoi mai departe fără să intrăm. Situația era așa de comică încât ar fi fost de-ajuns o nimica toată, un semn, un zâmbet ușor, ca gheața să se spargă și să ne umfle râsul. Dar nici mie, probabil că nici lui, nu ne-ardea de glumă; dimpotrivă, clocoteam de-o exasperare turbată, cu o impresie de coșmar, de parcă vreo misterioasă conspirație ar fi pus toate astea la cale din ură împotriva noastră.
Ca și la prima ieșire, sfârșii prin a mă strecura la nimereală în scobitura unei uși și a mă ascunde acolo să văd ce se mai întâmplă. De-acuma mă mulțumeam, de voie de nevoie, s-aștept ca bărbosul, postat cu siguranță ca și mine în capătul celălalt al coridorului, să sară primul din tranșee: după care l-aș fi lăsat să înainteze o bucată bună și m-aș fi ivit doar în ultima clipă; scopul era să nu mai dau nas în nas cu el dinaintea toaletei ci mult mai încoace, ca astfel, după ce-l voi fi depășit, să-mi văd nestingherit de treabă fără martori nepoftiți. Iar dacă, dimpotrivă, până să ne-ntâlnim, s-ar fi hotărât să intre el la locul știut, cu atât mai bine; după ce și-ar fi făcut nevoile, s-ar fi retras la el în cameră și n-ar mai fi dat toată noaptea vreun semn de viață.
Cu un singur ochi afară din cotlon (distanța nu-mi îngăduia să văd dacă și celălalt făcea întocmai) zăbovii îndelung la pândă. Obosit de-atâta stat în picioare, la un moment dat mă pusei pe vine fără să-mi întrerup nicio clipă supravegherea. Dar omul nu se hotăra să iasă. Și el rămânea colo, ascuns, în aceleași condiții ca și mine.
Auzii bătând de două și jumătate, de trei, de trei și un sfert, de trei și jumătate. Nu mai puteam. Sfârșii prin a pica de somn.
Mă trezii, cu oasele frânte, când era deja șase dimineața. Pe moment nu-mi aduceam aminte de nimic. Ce se petrecuse? Cum de mă pomeneam acolo întins pe jos? Apoi mai văzui și pe alții, în halat ca și mine, înghesuiți în intrândul sutelor de uși, adormiți: unii în genunchi, unii așezați pe podea, unii ațipiți de-a-mpicioarelea ca niște catâri; palizi, rupți, ca după o noapte de bătălie.