 |
|||
 |
|||
|
Dario Fo, un „bufon” în căutarea sacrului
Nu-i spuneţi mamă lui Dumnezeu Nu întâmplător, câteva secole mai târziu, mişcarea feministă a reluat tema, ieşind în stradă la strigătul fatidic: „fie-vă frică, fie-vă frică, s-au întors vrăjitoarele”. Da, şi nici atunci nu a plăcut prea mult. Suspiciunea rămâne. Şi văzând mersul actual al Bisericii, nu aş jura că... Mai devreme sau mai târziu... Cine a încercat să facă ordine, nu a rezistat prea mult. Printre diverşii papi ai scolului XX, cel care a domnit pentru mai puţin timp, numai 33 de zile, Ioan Paul I, a spus una dintre cele mai importante fraze din istoria Bisericii: Dumnezeu e şi mamă. Un concept cheie, reieşind clar din creştinismul primitiv. Când papa Luciani l-a proclamat, cu acel surâs calm, candid, ironic, l-au privit ca pe un nebun. Râdeau de el, dar el spusese ceva foarte grav, ceva ce ar fi putut dezechilibra totul. Poate de aceea nu a rezistat prea mult. Un papă cu simţul transparenţei şi al umorului este într-adevăr prea mult.... Mereu v-au plăcut mult basmele… Însă dumneavoastră, fiu al unui feroviar ateu şi socialist, ce raport aveaţi cu religia în copilărie? Şi cum s-a modificat acesta pe parcurs? Asupra acestui subiect ai mei erau prea puţin interesaţi, dar foarte toleranţi. Cu biserica şi cu slujitorii ei n-au avut de-a face nici în privinţa vieţii, nici a morţii. Ambii, aşa cum au dorit, au fost înmormântaţi cu servicii civile. Însă satul meu era unul ciudat, de graniţă, cu oameni liberi, în care nu se făcea mare caz dacă unul credea ori nu. Acolo religia era ceva ce aparţinea culturii populare, ciclului natural. Pretextele de a vorbi despre ea nu lipseau, fireşte, însă acest lucru se desfăşura într-un mod special, în afara bisericii şi a regulilor. Preoţilor le făceau concurenţă născocitorii de snoave. Îmi amintesc de unul priceput în a povesti catehismul în felul său particular. Se numea Dighel-no (tradus: N-o spune). Extraordinar, te atrăgea înăuntrul unei poveşti cât nici nu băgai de seamă. Pornind de la o mică întâmplare locală te purta sus, sus, până la Dumnezeu. Spre exemplu, arzătoarea problemă că am fi fost creaţi după chipul şi asemănarea Lui. Cu toţii? Ne întrebam în cor, iar noi, copiii, ne dădeam coate. Cu toţii, cu excepţia ăluia de-acolo, răspundea el arătând pe rând câte unul dintre noi. Şi urmau hohote de râs. Pe urmă scotea la iveală povestea lui Adam şi a Evei, ori a lui Cain şi Abel, înşirându-le frumos, ca pe una din atâtea întâmplări de fiecare zi, introducându-le în ambientul mahalalelor, al pădurilor, al cârciumilor. Ca şi când ar fi fost vorba de tatăl, mama sau de fraţii tăi… Eu, cum am recunoscut mereu, aşa am deprins bazele meseriei mele de la acei extraordinari povestitori. Totul depinde de unde te-ai născut, spunea un mare înţelept. În ce mă priveşte, chiar aşa a şi fost. Luând-mi drept maeştri pe povestitorii din preajma lacului şi pe menestreli am relatat şi eu o altă poveste, altă Evanghelie. În care fiecare episod e perfect identic în structură cu cele pe care ni le preda preotul, însă foarte diferit în formă şi în semnificaţia profundă. Să luăm învierea lui Lazăr. În mod tradiţional înveşmântată într-un misticism puţin cam macabru, învăluit într-o atmosferă sacrală, rece, îşi găseşte în acele izvoare populare o versiune foarte vie şi de bună-dispoziţie. Cu oameni ce se bulucesc în jurul mormintelor îmbrâncindu-se ca să vadă mai bine, cu indivizi ce se pretează la un mic comerţ cu colaci şi cu peşte şi închiriază scaune celor ce se plictisesc stând în picioare. Şi între timp izbucnesc pariurile: îl vor scoate din groapă? îl vom readuce la viaţă? Da, nu, în cât timp… Până în final când Lazăr în sfârşit învie. Însă tocmai acum cineva profită de faptul că sunt cu toţii prezenţi acolo, privind cu gura deschisă, ca să fure portofelul celui de-alături. Iar tăcerea mistică a învierii e întreruptă de strigătul: „Prindeţi hoţul! Prindeţi hoţul! Banii mei!” E Evanghelia după Nu-o spune sau după Fo? Concurenţă periculoasă pentru popi… Şi de fapt cel din satul meu nu avea cine ştie ce clienţi. Atât de plat şi de plictisitor, atât de absent, aproape că el printre cei dintâi, chiar el, era cel ce nu mai credea un cuvânt din ceea ce zicea. Acel N-o spune credea, iată. Dar poate că popa acela altceva avea în cap: avusese un copil cu o femeie şi trebuia să-i întreţină. În sat o ştiau cu toţii chiar dacă nimeni nu făcea mare caz de asta. O altă mostră de înţelepciune din partea sătenilor mei. De ce adică un popă, pentru simplul fapt că îmbracă o haină preoţească, n-ar trebui să fie şi el un bărbat? Ce i-ar păsa lui Dumnezeu şi credincioşilor săi dacă ar iubi o femeie, ar avea o familie ca toţi ceilalţi? Câte isterii, fanatisme, tâmpenii s-ar risipi. Dar şi acolo e vorba de acelaşi lucru: puterea. Castitatea obligatorie e un mod de a ţine pe cineva într-o puternică supunere. Dacă, apoi, scapă de infracţiuni, e nevoie de răbdare. Important e ca totul să rămână în spatele zidurilor parohiei, ale mânăstirii, ale Vaticanului. De fii de preoţi şi de papi e plină istoria Bisericii… Ce anume v-a îndepărtat de credinţă? E greu de spus. Totuşi, câteva episoade negative mi-au rămas întipărite. Primul s-a întâmplat în anii de la Brera, atunci când frecventam un laborator de restaurare, un lucru ce mă pasiona. În biserica din satul meu exista o foarte frumoasă frescă din secolul al XV-lea, un pictor din şcoala lui Luini. Se ruinase de multă vreme şi din cauza unui confesional pe care îl aşezaseră deasupra. L-am convins pe preot să mute obstacolul şi cu răbdare m-am apucat să curăţ pânza. Puţină apă oxigenată lejeră şi, iată, că încet-încet culorile reveneau la viaţă. Dar uite că, în timp ce eu trebăluiam cu cârpe şi cu peneluri, într-o zi în spatele meu sosesc doi preoţi şi încep să vorbească între ei comentând diverse fapte ale oamenilor locului, bârfind într-un fel crud şi necuviincios persoane pe care eu le cunoşteam bine. Oameni de treabă, capabili să convieţuiască cu toţii în toleranţă şi bună-creştere. Am rămas năucit, fie şi fiindcă ei ştiau bine că eu eram acolo. Însă insolenţa popească era fireşte mai puternică decât prudenţa. O altă probă am trăit-o după câţiva ani. După încheierea războiului, eu mă ascunsesem în pădure şi mă salvasem, însă alţi prieteni sfârşiseră deportaţi în Germania. Câţiva nu se mai întorseseră. Alţii reuşiseră s-o facă, dar abia întorşi, au murit: un coleg de-al meu de şcoală a avut neşansa de a fi luat tuberculoza de la un alt prieten. Cei din vale ne-am dus cu toţii la înmormântarea sa, în spate duceau sicriul, câte unul cu lumânarea aprinsă. Dar când am intrat în biserică, popa, care, fireşte, nu simţea durerea, melancolia noastră, ne-a certat îngrijorat că lumânările puteau să se scurgă pe jos murdărind podeaua. Poate era vorba doar de îngustimea unui popă de ţară. Însă lucruri de acest fel te rănesc mai mult decât orice discurs. Lipsa de pietate, cinismul, detaşarea de durerea celorlalţi te face să te întrebi: cine sunt ăştia ce se consideră oamenii lui Dumnezeu? Şi la care Dumnezeu se referă? La acela al Bibliei? O carte înspăimântătoare în care dai peste un Dumnezeu ce ridică un popor ca protejat al său, unicul demn de iubirea sa, un Creator ce ordonă lovirea altor popoare, alte făpturi ale sale incitând la violenţă împotriva femeilor şi la uciderea fiilor lor? În care tirani stăpânitori se acoperă de crime îngrozitoare până într-atât încât atunci când episcopul arian Wultila s-a hotărât să traducă Biblia originală în limba gotică astfel încât toate popoarele germanice să-şi poată îmbogăţi credinţa lor creştină, ajuns la cartea Regilor, a respins-o în întregime afirmând: „O scriere de acest gen ar fi de rea învăţătură pentru oamenii mei. Fraţii mei barbari nu au nevoie de a cunoaşte atari nelegiuiri”.
Pe când cântam imnurile sacre
Ca toţi ceilalţi în Italia… Şi pe urmă la mine acasă funcţiona regula de a respecta totdeauna opiniile celuilalt, de a nu impune niciodată nimănui nimic. Astfel, dat fiind faptul că trăim într-o ţară catolică şi apostolică, atât eu cât şi fraţii mei am fost în mod regulat botezaţi şi miruiţi. Apoi la biserică m-am regăsit împreună cu alţii fiindcă de la zece la doisprezece ani cântam în cor. Aveam o voce frumoasă, preotul mă remarcase şi mă invitase să fac parte din corul parohial. O onoare ce nu era de refuzat. Vocea mea de altist era cea mai importantă, aveam un rol de prim rang. Parohul era mândru de mine, atunci când venea în vizită vreun episcop mă prezenta de parcă aş fi fost un dar al Cerului. Drept urmare, toţi trebuiau să se întoarcă la credinţă. Între timp, de acea aureolă muzicală eram şi eu mândru, în pofida faptul că acele cântări liturgice în latină mi-au părut la început de neînţeles. Dacă ar fi fost după mine, aş fi schimbat muzica. Ca majoritatea credincioşilor, nici eu nu înţelegeam bine ce anume voiau să spună. Le cântam nu diferit de cum aş fi cântat nişte cântecele pentru copii, încărcându-mi memoria cu cuvinte fără sens pentru mine. Apoi, încet-încet, am început să le înţeleg semnificaţia şi să le apreciez. Am învăţat să citesc notele, să descifrez tainele unei partituri. O educaţie muzicală ce mi-a fost de mare folos mai târziu, abordând cântul popular când am început să pun în scenă operele lirice în teatru. Regulile muzicii, sacre ori profane cum or fi, sunt totdeauna aceleaşi. Fireşte, pe urmă, ca adevărat maestru de mixaje, nu v-aţi dat înlături de la licenţe şi plagiate de orice gen. Cum n-am putea aminti aici minunatul Aleluiatic pe care îl intonaţi aruncându-vă pe umeri tiara lui Bonifaciu al VIII-lea în Mister buf? Hm, aceea este însă o cântare liturgică adevărată din secolul al XI-lea… Al juorn del judisi parrà qui avrà fêt servisi intonează Dario, ridicându-se în picioare, împrăştiind vocea sa tumultuoasă şi transmutându-se deodată în cel mai irezistibil dintre personajele sale, acel înfricoşător Bonifax, protagonist al unuia dintre momentele clou ale spectacolului care, de aproape patruzeci de ani (întâia oară a fost pus în scenă în 1969 la Teatro Statale din Milano), e aplaudat în toată, dar chiar în toată lumea. Şi în China, ca şi în India şi la Polul Nord, acolo unde despre papi şi despre ticurile lor nu se ştie aproape nimic şi, de fapt, nici n-are importanţă dacă nu se ştie. O icoană inestimabilă şi internaţională a unei puteri ecleziastice cinice, sălbatice, triumfătoare, ce-şi găseşte fundalul cel mai eficace chiar în distonanta caricatură a gregorianului. Probând astfel că sunetul are de-a face cu acţiunea. Iar munca actorului constă în a scoate la iveală tainicele lor legături. Plehanov, cercetător al Revoluţiei ruse şi al culturii populare, îşi dăduse seama că acolo unde exista o muncă particulară existau şi sunete pe care acele gesturi le scoteau. Plasa pescarilor în mlaştină ce se scufundă în apă, spre exemplu, se mişcă metri de lungime odată cu respiraţia lor şi, deci, cu cântarea lor. O regulă ce se repetă oriunde există situaţii asemănătoare. La fel, cântecele lagunei veneţiene se aseamănă ca structură geometrică celor ale Dunării ori ale altor fluvii. La rândul meu, lucrând la Noul Canzonier Italian, mi-am dat seama că spre a intona într-un mod potrivit anumite motive trebuia s-o fac mimând mişcările care le făcuseră să se ivească la originea lor. Fiindcă gestul este suportul ritmului. Ci ragion e canto aşa se naşte. Şi la fel toate celelalte spectacole ale mele.
| ||
