Întâlnire cu scriitoarea Liliana Nechita, „o femeie oarecare printre alte femei oarecare”

Pentru Accademia di Romania in Roma, toamna a debutat în forță, cu o bogată și variată suită de evenimente culturale. Printre multele propuneri, un proiect cu bătaie lungă este cel al „Miercurilor literare”, care așa cum îi spune și numele țintește în mod direct literatura română și principalii săi actori, deopotrivă de ieri și de azi. Planul pe care se construiește acest proiect prezintă mai multe direcții și fațete. Pe de o parte, vorbim de o continuare firească a gesturilor literare anterioare – spațiul italian fiind unul privilegiat în ceea ce privește promovarea culturii și literaturii române: numeroase traduceri, difuzare de literatură română cu o tradiție de zeci de ani, studii de românistică – pe de altă parte, de o nevoie la fel de firească de a completa toate aceste manifestări cu dimensiunile specifice prezentului. Dintre acestea, literatura migrației este probabil cea mai articulată și, aș adăuga, urgentă: comunitatea românească din Peninsulă are de-acum o istorie de aproape două decenii, or istoria aceasta se vrea depănată în povești, care să o facă (mai) cunoscută atât în spațiul de adopție, cât și printre cei pe care i-a lăsat în urmă, acasă. Așadar, un dublu gest de legitimare, care să ancoreze și mai profund în spațiul cultural italian literatura română, înțeleasă într-un sens foarte larg și flexibil: de la traduceri de clasici, la autori consacrați ai prezentului, la studii despre literatura română sau personaje cheie ale culturii noastre, la vocile foarte noi și diferite ale migrației. În linii mari, aceasta este ideea-nucleu pe care Oana Boșca-Mălin (coordonator de programe) a gândit „Miercurile literare”. Revista noastră vine în întâmpinarea proiectului ca partener media, în spiritul interesului comun al promovării literaturii şi culturii române în Italia.
Prima din acest ciclu de întâlniri literare s-a desfășurat pe 19 septembrie, având-o ca protagonistă pe scriitoarea Liliana Nechita, alături de traducătoarea sa în limba italiană, Elena Di Lernia, și scriitoarea Ana Barton (intervenție înregistrată). Debutul a fost, așadar, sub semnul literaturii migrației, autoarea fiind una dintre nenumăratele românce care s-au stabilit și lucrează (din 2006) în Italia, „o femeie oarecare printre alte femei oarecare” – așa cum ea însăşi se descrie într-o intervenţie pentru revista noastră. „Atât că nu pot trăi fără să scriu. O fac dintotdeauna, dacă mă gândesc bine, cărțile au fost singurele cu care am avut o relație stabilă, permanentă, fără divorț și fără certuri de niciun fel. De fapt, cea mai fericită zi din Italia mea de emigrantă a fost ziua în care m-am înscris la Biblioteca Augusta din Perugia. O structură veche, academică, un loc în care nu ai acces la rafturile cu cărți, trebuie să ceri titlurile dorite după ce consulți fișele din sertarele expuse publicului, așezate în ordine alfabetică. Am cerut Pirandello, îl citeam şi-n România. Când am ieșit din bibliotecă, mergând voioasă pe drum, mi se părea ireal că eu puteam să citesc în italiană, că aveam acces la cultura țării care mă găzduia. Mi se părea că aş putea zbura, mi se umplea inima.”

Din experiența migrației și mai ales din nevoia de a scrie, de a împărtăși această experiență care se multiplică la scara a câtorva milioane de români, se naște volumul Cireșe amare (publicat la Editura Humanitas în 2014, iar trei ani mai târziu, în traducere italienească la Editura Giuseppe Laterza). „Este radiografia unei tragedii – ne mărturiseşte în continuare autoarea – emigrarea masivă a românilor. Suntem al doilea popor emigrant atât de masiv, după Siria. Dar la noi nu e război, e sărăcie, e lipsă de speranță, e oboseala psihică de a te lupta cu cotidianul, e neputința de a pune hrană pe masa copiilor, e descurajare și sunt multe lacrimi de neputință”. Despre Cireșe amare, Ana Barton spune că e „o carte a exodului, scrisă cu multă dragoste, cu patimă, dar, paradoxal, cu echilibru. În răspăr cu preconcepțiile noastre cotidiene.”
Referindu-se la experienţa sa personală, Liliana Nechita ne spune: „Am plecat pe 15 noiembrie 2006. În acea zi am murit şi înviat în acelaşi timp. Încă mi-amintesc gardurile nevopsite pe lângă care trecea maşina în care mă aflam, bărbaţii cu sticla de bere-n mână, sprijiniţi de gardurile alea, copiii care se jucau cu mingea, desculţi sau doar cu şlapi în picioare. Imaginea mi-a rămas întipărită pe retină pentru totdeauna. La fel ca şi chipul unei tinere femei care ameţea de foame într-un parc din Perugia. La fel ca şi zâmbetul ştirb al unei femei care susţinea singură toţi cei patru copii ai ei, toţi studenţi, toţi cuminţi, toţi fugiţi din casa părintească din cauza unui tată alcoolic. România e rănită, de violenţă, de alcoolism, de sărăcie, de indiferenţă. Iar Cireşe amare vorbeşte despre toate aceste lucruri, fără a ascunde adevărul. Am simţit că nu aveam nimic de pierdut dacă spun adevărul, ştiţi dumneavoastră, oamenii se cam ascund, nu vor să spună că le merge rău, până şi răspunsul la banala întrebare «ce faci?» e tot «bine». Eu am vrut să arăt clar că nu ne e bine. Nu ne e bine deloc, se suferă de dor, ai vrea să-ţi îmbrăţişezi copilul şi poţi doar să atingi ecranul computerului, ai vrea să-i fii alături când e bolnav şi reuşeşti doar să-i trimiţi bani pentru medicamente. Nu ne e bine, am vrea să muncim în ţară, să ne reluăm vieţile. Mie aşa mi se pare, că sunt altă persoană faţă de cea de dinainte.” De aici decurge firesc constatarea scriitoarei: „Cu siguranţă, emigraţia te transformă. Dar eu mă simt şi acum, după atâţia ani, confuză. Sunt aici, în Italia, muncesc, trăiesc, gătesc, râd şi văd lucruri frumoase, dar sâmburele sufletului meu nu e niciodată aici.”

Un fapt demn de subliniat (valabil atât pentru prima „Miercure literară”, cât și pentru cea care i-a urmat, din 26 septembrie) e prezența generoasă a publicului, un public atât italian, cât și român, numărând multe fețe noi – așa cum au remarcat organizatorii –, ceea ce demonstrează interesul pe care proiectul l-a trezit în rândul ambelor comunități. De altfel, și autoarea a ținut să ne întărească remarca: „Prezentarea Cireşelor amare şi a Împărătesei la Accademia di Romania in Roma a fost o onoare și o bucurie, pentru că au venit mulți oameni dragi: zidari, femei care fac curățenie, care îngrijesc bătrâni, dar și intelectuali, important e că acești oameni vibrează, că nu și-au sigilat emoțiile și își permit luxul de a lăcrima. Sunt onorată de câte ori mesajul meu ajunge acolo unde trebuie să ajungă, la inima oamenilor.” În plus, nu doar că publicul a fost numeros, ci și activ, ambele evenimente bucurându-se de intervenții din partea celor prezenți, români și italieni deopotrivă, dovadă că temele discutate – cea a migrației la prima întâlnire și cea a statutului femeii și a feminității în cadrul celei de-a doua, plecând de la romanul Come vuole la vita de Ana Dancă – sunt de impact și ating în aceeași măsură cititorul, dincolo de naționalitate sau apartenență.
În intervenția sa, Ana Barton a ținut să sublinieze firul comun al celor două volume semnate de Liliana Nechita – Cireşe amare şi Împărătesa – susținând că „ambele sunt o pledoarie pentru apropiere. E atât de simplu să întocmim o listă cu ceea ce ne desparte, însă ceea ce ne poartă mai departe e ceea ce ne apropie, acel împreună întru bine.” Or despre aceeași nevoie de unitate și apropiere vorbește și Liliana Nechita în cărțile sale, o nevoie cu atât mai accentuată într-o Europă în care vocile naționaliste, de (extremă) dreapta sau eurosceptice sunt tot mai zgomotoase, riscând să acapareze tonul firesc al dialogului și cooperării: „Care e situația românilor în Italia de acum, cu orientarea politică de dreapta? Mă întristează rasismul îndreptat asupra oricui. Alături de casa în care locuiesc sunt refugiați, uneori pakistanezi, nigerieni, acum sunt femei din Camerun şi Nigeria. Oameni care fug de război, de foame, de violențe, de torturi. Oameni ca noi. Dacă ar fi trataţi cu dispreţ, i-aş apăra! Orice fel de discriminare, de manifestare de ură sau intoleranță mă doare, nu contează dacă e vorba de români sau nu. De ce nu înţelege oare omenirea asta că avem toţi dreptul să fim fericiţi? Fericirea nu e apanajul unei rase sau al unei ţări. E dreptul fiecăruia dintre noi. Pentru mulţi români fericirea a fost găsită în Italia, Spania, Anglia etc. Pentru alţi români fericirea nu poate fi găsită decât pe pământul natal, rătăcim prin lume cu speranţa de a găsi drumul de întoarcere.”
Sub semnul apropierii și al valorilor comunității se așază, așadar, și „Miercurile literare” de la Accademia di Romania in Roma, fapt înlesnit tocmai de statutul privilegiat al unui astfel de loc de cultură: instituție românească pe pământ italian, gazdă într-o țară care îi găzduiește la rândul său pe atâția dintre români; spațiu de intersecție, în care ambele comunități se pot (re)cunoaște, citindu-se și descoperindu-se prin medierea literaturii.     
      

Cristina Gogianu
(nr. 10, octombrie 2018, anul VIII)