Despre curaj, în trei minute: Teatrul Național din Timișoara

De curînd, am fost pusă în situația să prezint în trei minute teatrul în care lucrez. Conlocutorii mei veneau cu toții din țări europene, mai apropiate sau mai îndepărtate geografic și cultural de România și, după cel puțin alte douăzeci de astfel de prezentări, erau curioși și nu prea… Ceea ce a le-a alungat toropeala și, în următoarele zile, i-a determinat să se intereseze insistent de Teatrul Național din Timișoara au fost două informații: faptul că este, în mod evident, teatrul cu cea mai mare dinamică din spațiul românesc și faptul că, după ce și-a definit poziția în spațiul cu pricina, acum se află în plin proces de afirmare transregională și internațională.

Povestea din spatele acestor trei minute este, însă, ceva mai lungă. Cu aproape șapte ani mai lungă. Întrucît ceea ce începuse ca un exercițiu de voință și de speranță s-a transformat curînd într-o întreprindere de proporții, în excepția de la regulă. De fapt, și cred că acest lucru este cel mai important (deși poate părea paradoxal), Teatrul Național a exersat normalitatea. Managerul său, Ada Hausvater, împreună cu Ion Rizea, directorul adjunct al teatrului, a pus cinstit, gospodărește, întrebările de bază: „Ok, cine sîntem?” „Unde vrem să ajungem?” „Cum?” și „De ce?”. Răspunsul a determinat toate liniile de acțiune ulterioare: un repertoriu al zilei de azi, fie ca text, fie în abordarea contemporană a literaturii dramatice clasice; trupa Naționalului este considerată astăzi una dintre cele mai valoroase din România; festivalul pe care teatrul îl organizează de peste trei decenii s-a reinventat și a dobîndit o dimensiune europeană în permanentă creștere sub noua sa denumire, FEST-FDR (Festivalul European al Spectacolului Timișoara - Festival al Dramaturgiei Românești); revista și colecția „aTeNT” de cărți de teatru pe care Naționalul le editează și tipărește în fiecare an - și exemplele nu se opresc aici.

De fapt, cred că toate cele enumerate, ca și cele rămase nespuse ar putea fi rezumate într-un singur cuvînt: identitate. A fost fascinant să urmăresc (și mai ales să particip la acest proces) felul în care, în puțini ani, Teatrul Național ieșea parcă dintr-un cocon și se transforma în ceva cu totul nou. Cum devenea, cu fiecare pas, o prezență recunoscută, căutată și cu adevărat respectată. În 2008, Naționalul prelua o sală de sport părăginită, fost manej imperial, parte a bastionului cetății Timișoarei. În mai puțin de doi ani, a transformat-o în cea mai modernă sală de spectacole din România, construind, practic, primul teatru după 1989. Aceasta a fost declarația Teatrului Național, a managerilor săi, de implicare culturală și civică în cheie majoră.

Construirea Sălii 2 (care în scurt timp a devenit un punct de reper în Timișoara, căci în ce fel mai bun se poate măsura notorietatea unui loc dacă nu prin faptul că oamenii își dau întîlnire acolo?) a fost urmată de o a doua recuperare culturală: o fostă sinagogă, o superbă clădire de secol XIX, aproape ruinată. Viitoarea Sală Fabric (după numele cartierului istoric în care se află) va fi un spațiu pentru cercetarea noilor forme de spectacol, un loc al experimentului și al dialogului intercultural care, în acest moment, își are locul la Studio 5, o sală de spectacole „de buzunar”, inaugurată la finalul anului 2009.

Dinamica fără precedent a repertoriului – calitativ și cantitativ –, triplarea spațiilor de joc, noul orizont de așteptare al publicului, dar și al teatrului, cereau schimbări de fond la nivelul producției de spectacol: ateliere noi, utilaje performante, mai mult (mult mai mult) spațiu. Așa s-a născut Fabrica de Decoruri, prima linie profesională de producție de decoruri de teatru, care, de altfel, a lansat în România o nouă industrie – industria de teatru. Construită pe un hectar de teren în afara orașului (inaugurarea halelor de producție și a depozitelor a avut loc în luna mai), Fabrica de Decoruri își va deschide porțile în această toamnă și va putea produce mai multe decoruri simultan – pentru necesitățile Teatrului Național, dar și comenzi ale altor instituții de artele spectacolului.

Repertoriată astfel, noua viață a Naționalul pare a se desfășura în logica lucrurilor. În spatele acestui firesc se află, însă, mii de ore de muncă, o credință obstinată în normalitate, în evoluție, o cantitate uriașă de bun-simț și de tenacitate. Și-atunci da, e firesc că teatrul, respectiv festivalul pe care îl organizează, a devenit membru în două dintre cele mai importante rețele profesionale din Europa – European Theatre Convention și European Festivals Association și este la fel de firesc că teatre și companii artistice importante își doresc să colaboreze cu Teatrul Național din Timișoara. Și-atunci da, e firesc că și mie îmi e ușor să atrag, în doar trei minute, atenția Europei culturale asupra teatrului în care lucrez.

Codruța Popov
(nr. 10, octombrie 2012, anul II)