În avanpremieră, „Memorii italiene” de Carlo Goldoni

În cursul lunii noiembrie, la editura Humanitas, în renumita colecţie bilingvă „Biblioteca Italiană”, vor apărea Memorii italiene de Carlo Goldoni, în traducerea italienistei Miruna Bulumete. Scrise cu o coerenţă romanescă, Memoriile îi oferă cititorului posibilitatea de a urmări, dincolo de scene de viaţă savuroase, parcursul care – cu forţa unei meniri, resimţite şi mărturisite ca atare – îl poartă pe Goldoni spre a deveni comediograful inegalabil ce a reformat teatrul italian în secolul al XVIII-lea.
Fiind publicate episodic, sub formă de prefeţe ale tomurilor editate de Pasquali, începând cu anul 1761, Memoriile sunt o operă de maturitate, aşezată în fruntea comediilor cu intenţia de a-l delecta pe cititor şi de a-l incita, asemeni unui foileton captivant, să îşi dorească să cumpere tom după tom întreaga ediţie de lux a operelor goldoniene.
Prezentul volum Humanitas, pe lângă faptul că este înzestrat cu o prefaţă a apreciatului critic Carmelo Alberti şi cu un aparat critic, constituit din note, care a fost elaborat special pentru publicul român, reproduce şi frontispiciile din ediţia princeps a Memoriilor, şi anume gravurile care zugrăvesc momente fundamentale din existenţa lui Goldoni.
După cele trei volume de teatru, semnate de Carlo Goldoni, apărute în aceeaşi colecţie bilingvă, cunoaşterea marelui dramaturg poate, aşadar, continua pentru unii cititori prin chiar memoriile autorului. Pentru alţii, în schimb, Memoriile italiene pot fi începutul descoperirii acestei figuri de geniu care ne invită, printr-o proză limpede şi de mare expresivitate, nu doar în iureşul pitoresc al întâmplărilor din propria-i viaţă, ci şi în laboratorul în care împlineşte reforma teatrului italian, printre actorii şi pe scenele din Epoca Luminilor, şi care, mai mult chiar, cu ironia lui subtilă şi bonomă, ridică pentru noi cortina peste un întreg secol. În continuare, reproducem în avanpremieră câteva pagini din volum.

Miruna Bulumete

Din Memorii italiene de Carlo Goldoni

„Între timp, cum spuneam, a ajuns şi tatăl meu acasă şi după ce mi-a tras săpuneala binemeritată, m-a îndepărtat de actori şi a pus pe foc tot ce-a găsit din scrierile unice şi preţioase pe care le compusesem pentru acei comici nepricepuţi. Ca să spun adevărul, de atunci încolo n-am mai fost niciodată un ins docil. M-am dat bătut în faţa cuvintelor lui cu subînţeles şi i-am dat ascultare. Când mi-a vorbit despre colegiu, nu mi-a displăcut; mi-a zis că vrea să mă apuc de medicină; mie mi se părea dezgustătoare, dar n-am avut tăria să mă împotrivesc. Până să vină vremea să mă strămut la Pavia, unde urma să învăţ medicina teoretică, tata a socotit, ca să îmi ocupe timpul, că e bine s-o practic alături de el. Mă lua cu el la vizite, mă punea să cercetez bolnavii şi să le iau pulsul.
S-a făcut ca într-o zi să fie chemat să vadă o fată, mult mai frumoasă decât cinstită ce avea o boală pe care nu îmi dă mâna să o numesc. Ca de obicei, l-am însoţit şi am intrat şi eu în odaia bolnavei, deşi foarte curând m-a dat afară, şi, ca să nu-mi fie urât singur în bucătărie, mi s-a alăturat bătrâna mamă a copilei, lăsându-l pe doctor singur cu fiica. Ah, cu câtă amabilitate m-a tratat draga femeie! M-a invitat frumos la ele acasă, mi-a zis că tânăra avea o mică suferinţă, care însă n-o împiedica să fie o companie plăcută şi că puteam să trec pe acolo şi fără părintele meu. Aşa că am profitat de invitaţie. De îndată ce am prins o clipă liberă, fără tata, am făcut cale întoarsă acolo de unul singur. Drăguţa de mamă m-a poftit înăuntru, zicând: Vezi, fata mea, câtă grijă arată doctoraşul întorcându-se să vadă cum te mai simţi; apropiaţi-vă de pat; întinde-i mâna să-ţi ia pulsul; vă rog să luaţi loc: priviţi, controlaţi, cercetaţi; între timp eu mă duc până la spiţerie să iau leacul pe care i l-a prescris domnul Doctor. Zicând asta, a plecat. Eu am rămas singur cu bolnava: stătea în capul oaselor pe pat, îmbrăcată într-o rochie delicată de culoare roz, cu o scufie pe cap, înnodată sub bărbie, şi cu o culoare atât de vie în obraji, că ar fi băgat în boală pe orice doctor. Tocmai atunci a intrat dintr-odată tata, căruia cine ştie cine îi dăduse de veste de această vizită a mea deocheată şi primejdioasă. Avea o înfăţişare mânioasă şi hotărâtă; a muştruluit-o pe bolnavă, m-a apucat de-un braţ, m-a târât până acasă şi, în cel mai mişcător fel cu putinţă, m-a sfătuit, m-a dojenit şi mi-a adus mustrări; cam ca Pantalone, din comedia mea intitulată Soţia cea bună, în clipa în care bătrânul cel cumsecade dă de Pasqualino la cârciumă. De atunci încolo nu m-a mai luat cu el decât la bolnavii bătrâni şi doar după ce afla dacă în casă nu se află cumva tineret primejdios. Asta mi-a făcut şi mai nesuferită medicina, iar toate observaţiile pe care le făceam nu erau decât o necontenită critică la adresa faptului că bolile sunt de nedesluşit, că previziunile sunt zadarnice şi adesea că leacurile sunt fără nici un folos.
Dacă în loc să chibzuiesc asupra doctrinelor, învăţăturilor şi judecăţilor doctorilor, mi se întâmpla să iau parte la vizite, nu făceam altceva decât să bag seama la nenumăratele lor defecte, la felul în care vorbeau cu grecisme şi câteodată la pungăşia lor făţişă atunci când dădeau sfaturi zadarnice. Nu mi-am pierdut însă timpul, fiindcă mi-au rămas întipărite în minte nişte lucruri pe care am avut prilejul să le folosesc în câteva dintre comediile mele. Obiceiul acesta de a observa, de a chibzui, de a ţine minte, l-am deprins fără să-mi dau seama şi este o parte a talentului comic care nu se poate învăţa odată cu meşteşugul, ci îşi trage seva din natură.”

(nr. 11, noiembrie 2016, anul VI)