„Mi-e dor de tine”. Armando Santarelli, un scriitor îndrăgostit de România

De ce m-am  îndrăgostit de România? Răspunsul la o astfel de întrebare nu este niciodată simplu. Este vorba de ceva profund, ceva legat de codurile secrete ale sufletului. Și cine ar fi în stare să le decodifice?
Iubirea nu se măsoară; ea se câștigă, o simți ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Așadar, când am pus piciorul prima dată în România (mult mai târziu față de alte țări europene și mondiale), am simțit emoția care ne cuprinde atunci când ne întoarcem în țara natală după o lungă absență. Oriunde priveam vedeam ceva familiar, simplu și fascinant, transparent și misterios în același timp.
O dragoste târzie deci, dar tocmai de aceea matură, puternică, completă, ca pentru a umple un gol pe care sufletul meu l-a suportat, ignorând acea sursă capabilă de a aduce noi stimuli şi interese în viața mea.

De fapt, înainte de diaspora română și de imensa emigrare în țara noastră, noi italienii știam destul de puține lucruri despre România. Știam despre regimul comunist al lui Ceaușescu, despre scriitorii Eliade și Ionesco, cunoșteam legendele legate de Dracula, știam despre performanțele sportive ale Nadiei Comaneci și ale lui Gheorghe Hagi, câte ceva despre bogățiile naturale ale Carpaților; în schimb nu știam aproape nimic despre geografia, istoria, literatura și aspectele sociale și politice ale țării, ai cărei locuitori păstrează în vene sângele romanilor – așa cum recită în mod emoționant imnul național.
Din păcate, primele imagini ale României care mi-au trecut prin fața ochilor au fost cufundate intr-un dramatism și o durere greu de suportat. La începutul anilor 1990, televiziunea italiană a transmis un reportaj despre copiii români internați în condiții disperate în orfelinate ce păreau mai degrabă lagăre decât instituții sociale. Șocați și emoționați, eu și soția mea ne-am informat despre posibilitatea de a face ceva pentru bieții copii, dar ni s-a răspuns prompt că nu era ușor de făcut o adopție. Am renunțat prea ușor, trebuie să recunosc.

Din acea seară tristă radarul meu interior s-a îndreptat cu interes spre această țară, așezată între Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Am început să-i citesc pe autorii români traduși în italiană, puțini de fapt, doar vreo antologie poetică și câteva opere ale scriitorilor faimoși. Unul dintre ei, Emil Cioran, filosof emigrat în Franța, vorbea despre România cu o iubire nedisimulată, descriind cu mare regret anii copilăriei petrecuți la poalele Carpaților și anii studenției în marile orașe universitare românești; și totuși nu pierdea ocazia de a stigmatiza atavica pasivitate a României, fragilitatea ei ca Națiune, incapacitatea de a se așeza ca o protagonistă la masa istoriei.
Cunoașterea gândirii lui Cioran mă făcea să fiu sceptic, cel puțin cât era el, față de unele afirmații ale sale. Dar ca o confirmare brutală a acestora, în reportajele televiziunii italiene se vedeau alte imagini dureroase: cozi lungi de persoane ordonate în șiruri ca să cumpere puțină pâine sau puțin lapte, scene de sărăcie extremă, primele vești referitoare la diaspora românilor, care au trezit repede și interesul oamenilor din localitatea mea, Gerano.
Dar poporul acesta – mă întrebau – care se trage din geți,  pe care Herodot ȋl considera „cel mai drept și valoros dintre traci”, și din romanii care ocupaseră Dacia, poporul nostru aliat deja din 1883 și mai apoi în cele două războaie mondiale, care a dat lumii pe unul dintre cei mai valoroși intelectuali ai epocii moderne, poporul acesta trebuie sa aibă parte numai de suferință?

Nu am întârziat să mă împrietenesc cu românii prezenți la Gerano, descoperind astfel lucruri din ce în ce mai interesante. M-a impresionat dinamismul lor, vitalitatea, dorința de a da un sens schimbării drastice intervenite în viața lor. Observam legătura cu un prezent total diferit de cel la Națiunii în care emigraseră: leneș, sătul, liniștitor, al nostru; frământat de tenacitate, de obișnuința sacrificiului, de dorința de revanșă, al lor.
Chiar știind că româna face parte din familia limbilor romanice, am fost în mod deosebit surprins de marea asemănare lexicală, morfologică și sintactică cu italiana. Când am avut în mână ediția din 1968 a Literaturii Române a lui Gino Lupi, am citit afirmația care nu și-a pierdut nimic din extraordinarul ei: „Are ceva miraculos această limbă neolatină, care s-a păstrat în pofida pierderii oricărui contact cu lumea romană, ca o insulă printre talazuri zgomotoase de popoare, de rase și limbi total diferite”

Un alt aspect se impunea atenției mele: nu puțini dintre cei cu care vorbeam povesteau cu melancolie despre Patria lor, chiar dacă nu în mod vădit critic. Dar indiferent că își adorau țara sau că ar fi fost dezamăgiți, că s-ar fi gândit să se întoarcă sau să plece pentru totdeauna, toți terminau conversația în acest fel: „Dincolo de problemele pe care le avem, voi italienii nici nu vă puteți imagina ce frumoasă este România”.
Propagandă ușor de ȋnțeles? Inevitabila nostalgie a celui departe de casă? Deja după primele două vizite am putut constata veridicitatea acestei afirmații, pentru că România este o țară de o  extraordinară și variată frumusețe. Piscurile aspre  și sălbatice ale Carpaților, pădurile cele mai intacte ale Europei, imensele văi verzi ale Moldovei. Fluviul cel mai important al Europei cu Delta Dunării – Patrimoniu Unesco din 1991 și Rezervația Biosferei la fel în patrimoniul Unesco din 1998, o arie de circa 600.000 de hectare care găzduiește toate speciile faunei acvatice de pe continentul nostru. Emoționantele bisericuțe de lemn din Maramureș, mânăstirile pline de fresce din Bucovina și cele armenești de pe Valea Oltului, schiturile-grădini din Piatra Neamț. Apoi Transfăgărășanul, pe care diferite reviste automobilistice îl consideră drumul cel mai frumos din lume (cei de la Top Gear declarau acest lucru în direct, în timp ce parcurgeau strada); al doilea  din lume ca mărime, ghețar subteran, cel de la Scărișoara, în Munții Apuseni, inferior ca mărime doar ghețarului Eisriesenwelt din Werfen, Austria.
Dezolanta, strania frumusețe a câmpiei Bărăganului. Apoi, capitala București care adună în centrul istoric toate lucrurile frumoase și importante care caracterizează unul dintre cele mai mari orașe ale lumii. Bijuteriile arhitectonice din Cluj Napoca, Sibiu, Brașov, Timișoara, Iași, Piatra Neamț, iar Sighișoara, ca o bijuterie, unul dintre orașele medievale cele mai bine păstrate din toată Europa, și acesta Patrimoniu Unesco.

Între timp, în mine fluviul se revărsa în mare. Citeam poeziile lui Eminescu, ale lui Arghezi și Blaga. Legendele fără de moarte ale Mioriței, și ale Meșterului Manole, care m-au marcat profund. M-au pasionat și faptele istorice ale „generației Criterion”, literați de calibrul lui Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Petre Ţuțea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Dan Botta, Mihail Sebastian, Arșavir Acterian, Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade; născuți la câțiva ani distanță unul de altul, de multe ori în disensiune între ei dar uniți toți în perioada interbelică pentru a reda vigoare politică unei Națiuni îngenunchiate de istorie. Cu rezultate și căderi neprevăzute; dar spiritul constructiv și iubirea de Patrie care i-a animat nu pot fi puse la îndoială.
Desigur, cu cât pătrundeam în realitatea românească cu atât mai mult descopeream  pagini de cultură necunoscute nu numai mie dar – așa cum constatam cu uimire – necunoscute și unor persoane destul de erudite. În liceele și facultățile umaniste din Universitățile italiene nimeni nu ignoră nume ca Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini (Papa Pio II), Giulio Pomponio Leto, Antonio Bonfini, umaniști și istorici din anii 1400 care pornind de la lecția anticilor au elaborat o nouă concepție asupra omului și asupra realității. Nu toți ştiu însă că aceștia și-au extins studiile înspre originea latină a limbii române și asupra asemănărilor etimologice și semantice cu italiana. În secolele ce au urmat, multe alte nume se vor adăuga celor mai mari umaniști italieni. Dintre aceștia un loc de renume îi revine scriitorului și jurnalistului Luigi Cazzavillan (1852-1903). Om de știință și de acțiune (a făcut parte din armata garibaldină), filantrop și antreprenor, a ajuns la București în calitate de corespondent de război pentru unele dintre cele mai importante ziare din Italia. S-a îndrăgostit imediat de România și a decis să se stabilească aici, iar în anul 1884 a fondat ziarul „Universul”, care va deveni sub conducerea sa primul ziar modern cu tiraj mare din Romȃnia.

Pe versantul românesc soseau surprize din ce în ce mai mari deoarece raporturile cu Italia apăreau continue și profunde chiar de la începuturile culturii literare în România. La începutul secolului al XIX-lea se reiau contactele dintre Romania și Occident (în special cele cu Biserica Catolică) și mai ales la Roma erau găzduite seminariile studenților români. Școala Ardeleană, ai cărei fondatori au fost Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, s-a născut cu scopul de a demonstra că limba română derivă din latină; în mod deosebit Petru Maior a luptat pentru o reformă lingvistică bazată pe ortografia italiană. Mai târziu, marele Ion Heliade Rădulescu a  publicat Repede aruncătură de ochiu asupra limbei și începutului Rumînilor, eseu în apărarea latinității românilor, urmat în 1841 de lucrarea Prescurtare de gramatica limbei româno-italiene și Paralelismu între limba rumînă și italiană; cu aceste publicații Rădulescu își pune în ordine studiile (care nu sunt lipsite de exagerări), într-un adevărat sistem.
Încă unul dintre primii și cei mai importanți poeți români, Gheorghe Asachi, a compus sonete și poezii de dragoste în stilul lui Petrarca, și în limba italiană ca apoi să le traducă el însuși în română. Tot Asachi este și printre primii colaboratori ai ziarului italian „Giornale di Campidoglio”.

În sufletul meu se întâmplase ceea ce destinul hotărâse: parafrazându-l pe unul dintre autorii care iubesc România, Patrick Fermor (voi vorbi despre el în continuare), tot ceea ce avea legătură cu România emana o fascinație misterioasă și puternică asupra mea. Așadar, eram fericit că pot frecventa Accademia di Romania din Roma, că pot consulta splendida și bogata ei bibliotecă și că pot fi prezent la evenimentele culturale organizate acolo.
Le auzeam pe tinerele bursiere care povesteau cu sclipiri în ochi că au ajuns în Italia datorită iubirii față de țara noastră; auzeam aceleași lucruri spuse de tinerele femei implicate în integrarea socială dintre popoarele noastre. M-am împrietenit cu multe dintre ele și pot să spun că prezența lor și problematica culturală și umană a României se conjugă mai ales la feminin. Iar asta nu reprezintă o noutate; și în trecut, mai ales în mediul aristocratic de la sfârșitul anilor 1800 și început de 1900, femeile românce au jucat un rol extrem de important în viața Națiunii. Este adevărat că unele dintre acestea au trăit în Franța și s-au exprimat în franceză; în acest context trebuie să menționăm nume ca Elena Bibescu, Anna de Noailles, Alexandra Didina Cantacuzino, Helene Soutzo, Hortensia Papadat Bengescu, Olga Sturdza, Martha Bibescu. În itinerariul care m-a condus în România nu a fost mai puțin importantă cunoașterea tradițiilor care au și acum rădăcini puternice în popor. Nu există suflet de om care să rămână indiferent la cântecele populare, dintre cele mai sfâșietoare pe care le știu, cântecele bătrânești, doinele, colindele, melodii în care sufletul simplu al țăranului s-a ridicat până la poezia pură.

Nu știu câți români cunosc opera lui Patrick Fermor, scriitor englez, cel mai important exponent din secolul trecut al genului literar de călătorie, din punctul meu de vedere superior și lui Bruce Chatwin și lui Robert Byron. Acesta din urmă, iubitor de aventură, de frumos și iubitor al culturii populare în general, dar și al artei rafinate în același timp, a traversat Europa în anii 1930, cu intenția de a ajunge la Constantinopol mergând pe jos. Două țări au rămas în inima sa, cărora le-a dedicat cele mai frumoase pagini: Grecia și România.
Sensibilitatea lingvistică l-a ajutat să descopere imediat că „româna este bogată în cuvinte care exprimă nuanțe ale tristeții”. După ce a identificat cuvântul „dor” (și zbucium), adică o stare sufletească inconfundabilă a românului, scriitorul îi regăsește constant prezența în cântece, în doinele pe care le descrie astfel: „Doina este o emanație a câmpiilor, a satelor, a plaiurilor, în mod infinit lentă, cu pauze lungi și melodii unice, de o frumusețe extraordinară; poate fi auzită de la fereastra trenului, din spatele unei căpițe de fân după ce secerătorii și-au terminat treaba, sau la căderea serii într-un sat de care te apropii mergând agale pe jos; te poți opri să o asculți și doar atunci poți înțelege cum ritmul și scandările impuse de aceste tânguiri fac imposibil de suportat conștiința faptului că tot ceea ce frânge sufletul se află aici și că toate sunt în zadar”. Doine și colinde, sau mai bine zis sufletul străvechi și pur al țăranului român.

Iese la iveală astfel un alt motiv pentru care eul meu interior este atât de atras de România. M-am născut într-o familie de țărani și bunicii mei au fost și ei țărani. Viața la țară este descrisă în literatura de pe întreg globul, dar literatura română are în acest sens ceva unic.
Milenara prezență a poporului român, lupta sa cotidiană pentru supraviețuire, mizeria și generozitatea sa, legătura indisolubilă cu pământul, regretul fățiș sau ascuns față de un trai care nu se schimbă; ca și cum sărăcia și suferința ar fi o tragică fatalitate a acestui pământ: toate acestea se răsfrâng într-o dureroasă epopee a umililor, care umple multe pagini ale literaturii române. Conachi, Alecsandri, Creangă, Slavici, Eminescu, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Vlahuță, Coșbuc, Mihail Sadoveanu, Arghezi, Goga, Rebreanu, Teodoreanu; practic nu există scriitor care să nu fi abordat condiția naturală și spirituală a țăranului român. Mai apoi, Nicolae Iorga va fi cel care își va concentra atenția și dragostea pe omul de la țară, recunoscând în el, așa cum făcuse și Eminescu, singurul și adevăratul element național.
Tot de viața la țară se leagă un alt aspect care m-a apropiat de România cu o dragoste aparte. Este limba română care posedă unul din substantivele  extraordinare existente în vorbire. Când am auzit prima dată cuvântul dor, am avut ca o mistică revelație, și anume că acel cuvânt cuprindea o lume întreagă, istoria, antropologia unui popor, suferințele și pesimismul, iubirea pentru pământul său și încrederea în Absolut. Și s-a născut în mine dorința de a înțelege vraja acestui cuvânt, evocator al limbajului mondial, conștient fiind de avertismentul lui Noica care spunea că „trebuie să ceri iertare Zeilor bunului gust pentru a mai rosti un cuvânt în privința aceasta, sau Zeilor științelor exacte pentru tot ceea ce este vag, de neatins și în mod impardonabil sentimental în cuvântul dor”.

Așadar, înaintez cu umilință în cercetarea mea. Cuvântul dor derivă din latină, vernacolare dolus, ceea ce poate fi tradus cu durere, suferință, stare de rău interioară. Înrudit cu dol din catalană și provensal, este apropiat de substantivele care exprimă durere, melancolie, nostalgie: saudade, duolo, spleen, desir, douloureux, Sehnsucht, malaise, wunsch. Și totuși dor este mai mult decât aceste cuvinte care exprimă o stare de spirit.
Pentru un iubitor al limbilor, nu numai al celor indo-europene, nu numai al celor neo-latine, este o plăcere fonetică și morfologică să audă și să citească infinitele suprapuneri semantice permise de cuvântul dor. Suntem fermecați când ascultăm sau citim mi-e dor, dor de mamă, de casă, de țară, te doresc, dorință, doritor, cu dor, de dor, a-i duce dorul, în /de dorul lelii, a dori, dor de libertate, moare de dor.
Încercând o traducere în italiană, care prin comparație apare reductivă, descoperim cum cuvântul dor poate să însemne: durere în suflet pentru dispariția unei persoane dragi, nostalgia față de un loc anume, dorința fierbinte faţă de o persoană, dorința arzătoare de a avea ceva, regretul față de cineva sau de o faptă, neliniște și freamăt interior, durere spirituală, năzuință către ceva anume, milă, necaz, sfâșiere...
Dor: așa cum scrie admirabil Cioran, este un cuvânt care „se ridică din străfundul venelor ca un fel de tristețe a pământului”. Singurul cuvânt din lume în care se îmbină în mod magistral durerea și plăcerea născută din durere.
Magice și nemuritoare sunt versurile doinelor care celebrează puterea și omniprezenta dorului în sufletului românilor:

Cȋtă boală e sub soare,
nu-i ca doru arzătoare…

******

Cine-o zȃs dorului dor
n-o zȃs un cuvȃnt usor
cin-o zȃs dorului drag
umble pă păduri pribeag

Cine-o zȃs dorului dor
n-ar putea durmi uşor
nici pă cergă nici pă tol
numa pă pămȃntul gol

Dor: diferența dintre imensitatea universului și propria noastră limitare, melancolia pentru implacabilele dispariții stabilite de destin, resemnarea față de ireparabilul care ne pândește în orice moment, cum știe prea bine cel care a suportat o viață plină de mizerii, de suferințe, de injustiții, de invazii, de divizări, de dictatură. Dar dor este un element spiritual și estetic, nu o trăsătură genetică; este legat de istoria umană așa cum o stare de bine interioară este legată de viața pe care o ducem.
Sunt convins că pentru fiecare român conștiința durerii pe care Istoria a impus-o patriei va constitui un stimul pentru o creștere, aflată în desfășurare, sub semnul fecundității sociale, economice și culturale. Românii nu vor să aibă dubii asupra lor înșiși, vor să progreseze, să își trăiască libertatea, să exprime toată potențialitatea magnificului lor pământ și a spiritului lor antic și mândru. Dacă iubești România nu poți să nu speri că dor, în accepțiunea sa dureros pesimistă, va dăinui în memoria istorică a unui trecut dificil, în moștenirea spirituală transpusă pe note de un muzician, în imaginile unui artist sau în versurile unui poet concetățean cu Eminescu.

.

Armando Santarelli
Traducere de Adina Teodorescu
(nr. 11, noiembrie 2018, anul VIII)